Una dintre marile satisfacții pe care le-am avut, le am și le voi avea ca ascultător pasionat de radio a fost să cunosc personalități din sfera culturii prin sonoritatea inconfundabilă a vocii lor. Misterul care se isca în sufletul meu era mare, căci cunoșteam persoana doar prin inflexiunile vocii. Nu le știam chipul celor mai mulți, așa că puteam să-mi închipui cum arată, puteam să schițez în imaginația mea un portret fizic, dar înainte de toate se crea un raport sufletesc aparte. O atmosferă de basm creată de radioul public care te învăluie insesizabil, irezistibil, subtil, cu o blândă putere…
Asemănătoare a fost și întâlnirea mea cu Andreea Vlădescu: pe calea undelor sonore, dar nu ale radioului, ci ale telefonului mobil.
Am tot plănuit să ne vedem, ca să punem la cale proiecte despre traducerea literară, pe care o avea cu osebire la inimă, dar Soarta a decis să ne cunoaștem doar prin voce. Avea un glas hotărât, plăcut, care îmbina replica subtilă cu umorul fin. Își spunea mereu răspicat părerea, cum s-ar zice ”ce-i în gușă și-n căpușă”, și am simțit în ea un spirit de luptătoare – deopotrivă Amazoană și Vestală –, solidară cu traducătorii literari, gata să apere breasla noastră până în pânzele albe de editurile care, de cele mai multe ori, nu dau doi bani pe cei care creează literatură universală în limba română.
Era îndrăgostită irevocabil de literatura franceză, de spiritul ei rafinat.
A scris cu dedicație, talent, acribie și spirit critic despre traducerea literară texte care au devenit editoriale ale Revistei de traduceri literare, reprezentative pentru esența meseriei frumoase, dar dificile, de transpunere a literaturii străine în limba română.
Un om sincer, de o calitate umană aparte, Andreea Vlădescu este prezentă și va rămâne în memoria mea drept acea ființă nobilă, plină de căldură, cu idei minunate, definită de bucuria de a trăi frumos, de a răspândi frumusețe în jurul ei, de a viețui cinstit, având o existență ce a stat sub semnul chemării întru prietenie, cultură și artă.
