Svetlana Aleksievici, Sfârșitul omului roșu sau vremea dezvrăjirii, în pregătire la Editura Humanitas, traducere și note de Luana Schidu
Istoria unei copilării
Maria Voiteșonok, scriitoare, 57 de ani
– Eu sunt osadniță. M-am născut în familia unui ofițer-osadnik (osadnik în polonă înseamnă „colonist“, cineva care a primit pământ la Vostocinîe Kresî[1] după sfârșitul războiului ruso-polonez din anul 1921). Iar în 1939 (printr-un protocol secret din pactul Molotov-Ribbentrop), partea de vest a Bielorusiei a fost alipită la URSS și mii de coloniști-osadnici împreună cu familiile lor au fost trimiși în Siberia ca „elemente politice periculoase“ (din notele trimise de Beria lui Stalin). Dar asta-i istoria mare, iar eu am una proprie… mică…
Nu știu în ce zi m-am născut… nici în ce an… Totul e aproximativ la mine. Nu am găsit nici un fel de acte. Sunt, nu sunt. Nu-mi amintesc nimic și îmi amintesc totul. Cred că mama a plecat când era însărcinată cu mine. De ce? Întotdeauna mă tulbură sirenele trenurilor… și mirosul traverselor… și plânsul oamenilor în gări… Pot să merg cu un tren frumos, zdravăn, dar dacă șuieră pe lângă mine unul de marfă, îmi dau lacrimile. Nu sunt în stare să văd vagoane cu vite, să aud mugetul animalelor… Cu astfel de vagoane ne-au dus. Eu nu eram încă. Și eram. În vise, eu nu văd chipuri… personaje… toate vedeniile mele sunt compuse din sunete… mirosuri…
Ținutul Altai. Orașul Zmeinogorsk, râul Zmeiovka… Pe deportați i-au dus în afara orașului. Lângă lac. Am început să trăim în pământ. În bordeie. M-am născut sub pământ, am crescut acolo. Din copilărie, pământul îmi miroase a acasă. Curge din tavan, se rupe un bulgăre de pământ, a căzut și se rostogolește spre mine. E o broscuță. Dar eu sunt mică, încă nu știu de cine trebuie să-mi fie frică. Dorm cu doi ieduți, pe un așternut cald făcut din „mazăre“ de capră… Primul cuvânt a fost „me-e-e“… primele sunete… nu „ma“ … „mama“. Soră-mea mai mare, Vladia, își amintea cum mă miram că iezii nu vorbesc la fel ca noi. Nedumerirea mea. Mi se păreau la fel cu noi. Lumea era întreagă, neîmpărțită. Nici acum nu simt această diferență între noi, între oameni și animale. Mereu vorbesc cu ele… și ele mă înțeleg… Și gândacii, păianjenii… erau și ei acolo… niște gândaci atât de colorați, atât de împodobiți. Jucăriile mele. Primăvara ieșeam împreună la soare, ne târam pe pământ, căutam de mâncare. Ne încălzeam. Și iarna ne prăbușeam precum copacii, cădeam în letargie de foame. Eu am o școală proprie, n-am învățat numai de la oameni. Ascult și copacii, și iarba. Mai mult decât orice în viață mă interesează animalele, sunt remarcabil de interesante. Cum să mă desprind de lumea aceea… de mirosurile acelea… Nu pot. Uite, e în sfârșit soare! Vară! Sunt deasupra… în jur e o frumusețe orbitoare și nimeni nu pregătește nimănui nimic de mâncare. În plus, e plin de sunet, de culoare. Încerc gustul fiecărei ierbușoare, frunzulițe… floricele… toate rădăcinile… o dată am mâncat măselariță, era să mor. Am tablouri întregi în amintire… Îmi amintesc de muntele „Barbă Albastră“ și de lumina albastră de pe acel munte… iluminarea… Lumina venea anume dinspre stânga, de pe versant. Venea de sus în jos… Ce priveliști erau! Mă tem că n-am destul talent ca să le descriu. Să le reînvii. Cuvintele nu sunt decât o completare a unei stări. A sentimentelor noastre. Macii roșii, crinii, bujorii… totul se întindea în fața ochilor mei. Sub picioarele mele. Sau alt tablou… Stau lângă o casă. Pe zid se târăște o pată de soare… și are mai multe culori… se schimbă tot timpul. Stau îndelung acolo. Dacă n-ar fi fost culorile acelea, probabil aș fi murit. Nu-mi amintesc ce mâncam… aveam noi un soi de mâncare de oameni…
Seara vedeam cum trec oamenii negri. Veșminte negre, chipuri negre. Erau deportații care se întorceau de la mină… toți semănau cu tata. Dacă tata m-a iubit, nu știu. M-o fi iubit cineva?
Am foarte puține amintiri… Nu-mi ajung. Caut în beznă, mă străduiesc să mai smulg ceva de acolo. Rar… foarte rar îmi amintesc brusc câte ceva ce nu mai țineam minte. Și sunt plină de amărăciune, dar fericită. Atunci sunt îngrozitor de fericită.
Nu-mi pot aminti nimic despre iarnă… Iarna ședeam în bordei toată ziua. Ziua era aidoma cu seara. Totul era crepuscular. Nici o singură pată de culoare… Om fi avut alte lucruri în afară de străchini și linguri? Nici un fel de haine… nici măcar un obiect de îmbrăcăminte… ne înfășuram în cârpe. Nici o singură pată de culoare. Încălțări… Ce încălțări? Galoși… îmi amintesc de galoși… și eu aveam galoși, mari și vechi, ca ai mamei. Probabil ai ei… Primul palton l-am primit la casa de copii, și primele mănuși. O căciuliță. Țin minte: în întuneric abia-abia se zărește fața Vladiei… Zace și tușește zile în șir, s-a îmbolnăvit la mină, are tuberculoză. Deja știu cuvântul ăsta… Mama nu plânge… Nu-mi amintesc ca mama să fi plâns, vorbea puțin, iar apoi, pesemne, a încetat de tot să vorbească. Când o lasă tusea, Vladia mă cheamă: „Repetă după mine… Ăsta-i Pușkin.“ Eu repet: „E ger și soare, zi vrăjită! / Tu dormi, frumoasa mea iubită?“ Și-mi imaginez iarna. Ca la Pușkin.
Sunt o sclavă a cuvântului… cred în cuvânt în mod absolut… Întotdeauna aștept cuvinte de la oameni, și de la cei necunoscuți – ba chiar aștept mai multe de la cei necunoscuți. Cu un necunoscut încă mai poți să ai speranțe. Parcă-mi vine și mie să spun… și mă hotărăsc… Sunt gata. Când încep să povestesc cuiva, după aceea în locul acela despre care am vorbit nu mai găsesc nimic. E pustiu, îmi pierd toate amintirile. Pentru o clipă, acolo e un gol. Și trebuie să aștept mult ca să-mi revină. De asta tac. Prelucrez totul în mine însămi. Pasaje, labirinturi, găuri de șoarece…
Petice… De unde aveam aceste petice și frânturi? Multicolore, multe de culoarea zmeurei. Cineva mi le adusese. Din aceste petice îmi coseam niște omuleți, le tundeam părul, le făceam diverse pieptănături. Erau prietenele mele… Păpuși n-am văzut, nu știam nimic despre păpuși. Locuiam deja în oraș, dar nu într-o casă, ci într-un subsol. Cu un ochi de geam orb. Dar căpătaserăm o adresă: strada Stalin numărul șaptesprezece. Ca alții… ca toată lumea… aveam acum o adresă. Acolo mă jucam cu o fetiță… fetița nu era de la subsol, ci din casă. Purta rochii și botine. Și eu – cu galoșii mamei… Am adus peticele acelea, să i le arăt: pe stradă păreau și mai frumoase decât la subsol. Fetița a început să mi le ceară, voia să le schimbe pe nu știu ce. Eu – nici gând! A venit tatăl ei: „Nu te împrieteni cu cerșetoarea asta“, a zis. Am înțeles că mă alungau. Trebuia să plec în liniște, să plec mai repede din locul acela. Firește, astea-s deja vorbe de adult, nu de copil. Dar senzația… senzația aceea mi-o amintesc… Te doare atât de tare, că deja nu te mai simți ofensat și nu-ți mai e milă de tine însuți, ai deodată multă, multă libertate. Dar milă de tine nu ți-e… Când îi e milă, omul încă nu privește atât de adânc, încă n-a plecat dintre oameni. Iar dacă a plecat, nu mai are nevoie de oameni, îi ajunge ceea ce este în el însuși. Eu am privit prea adânc… Sunt greu de ofensat. Plâng rar. Mi se par caraghioase toate necazurile obișnuite, supărările femeiești… Pentru mine, ăsta-i un show… un show al vieții… Dar dacă aud că plânge un copil… nu trec niciodată indiferentă pe lângă un cerșetor… Niciodată nu trec. Mirosul ăsta mi-l amintesc, mirosul nenorocirii… se ridică într-un fel de valuri și sunt legată de el și-n ziua de azi. E mirosul copilăriei mele. Al scutecelor mele.
Merg cu Vladia… ducem un șal pufos… Un lucru frumos, dintr-o altă lume. E gata comanda. Vladia știa să împletească, din banii ăștia trăiam. Femeia s-a socotit cu noi, apoi a spus: „Haideți să vă tai niște flori.“ Cum, un buchet pentru noi? Iată-ne, două cerșetoare, îmbrăcate în niște saci… flămânde, înfrigurate… Dar avem flori! Noi ne-am gândit mereu numai la pâine și ființa asta a ghicit că suntem în stare să ne gândim și la altceva. Ai fost închis, zidit, și ți se deschide o ferestruică… se dau de perete canaturile… Se pare că pe lângă pâine… pe lângă mâncare… putem primi și un buchet de flori! Înseamnă că nu ne deosebim cu nimic de alții. Suntem la fel… Era ca o încălcare a legii: „Să vă tai câteva flori.“ Nu să vă rup, nu să vă culeg, ci să vă tai din grădina mea. Din clipa aia… Poate că asta a fost cheia mea… mi se dăduse o cheie…. Asta m-a transformat… Îmi amintesc buchetul acela… un buchet mare de Cosmos… Acum le sădesc întotdeauna la mine la dacea[2]. (Stăm chiar în dacea ei. Cresc aici niște flori și copaci.) Am fost nu demult în Siberia… În orașul Zmeinogorsk… m-am întors acolo… Am căutat strada noastră… casa noastră… subsolul nostru… Dar casa nu mai e, au dărâmat-o. Întrebam pe toată lumea: „Vă mai amintiți?“ Un bătrân își amintea că da, la subsol trăia o fetiță frumoasă, era bolnavă. Oamenii își amintesc mai bine frumusețea decât suferința. Și buchetul l-am primit în dar pentru că Vladia era frumoasă.
M-am dus la cimitir… Chiar la poartă era o cabină de paznic cu ferestrele bătute în scânduri. Am bătut multă vreme. A ieșit paznicul, era orb… Ce semn era ăsta? „Puteți să-mi spuneți unde sunt înmormântați deportații?“ „A…pe-aco-o-lo…“ și a dat din mână ba în sus, ba în jos. Niște oameni m-au îndrumat în colțul cel mai îndepărtat… Era doar iarbă acolo… doar iarbă… Am alergat de la hotel până la gară. Pe jos, prin tot orașul pustiu. Gara era închisă. M-am așezat pe șine și am așteptat până dimineața. Pe taluz ședeau un băiat și o fată. Se sărutau. S-a luminat de ziuă. A venit un tren. Un vagon gol… Urcăm: eu și vreo patru bărbați în scurte din piele, bărbieriți, cu fețe de infractori. Au început să mă poftească la castraveți și pâine. „Jucăm o carte?“ Nu mi-era frică.
De curând mi-am amintit… Mergeam și-mi aminteam… mergeam cu troleibuzul… cum cânta Vladia: „Mormântul drăguțului îl căutam, / Dar ușor de găsit nu era…“[3] Și am aflat că era cântecul preferat al lui Stalin… Când se cânta, plângea… Și, brusc, am încetat să iubesc cântecul ăsta. La Vladia veneau prietene, o chemau la dans. Toate astea mi le amintesc… Aveam deja șase sau șapte ani… Vedeam cum își cos la chiloți, în loc de elastic, sârmă. Ca să nu poată fi rupți… Că doar acolo nu erau decât deportați… zeki[4]. Crima era la ea acasă. Și despre dragoste știam deja. Venea la Vladia un băiat frumos, când îi era rău și zăcea între cârpe și tușea. Și el o privea într-un fel…
Mă doare, dar toate astea-s ale mele. N-am unde fugi de ele… Nu pot să spun că am acceptat totul, că sunt recunoscătoare pentru durere, aici e nevoie de alt cuvânt. Acum nu-l găsesc. Știu că în privința asta sunt departe de toți. Sunt singură. Să iau suferința în propriile mâini, s-o posed total și să ies din ea, să scot ceva din ea. Asta ar fi o mare victorie, numai asta ar avea sens. Dar nu poți cu mâinile goale… Și altfel, pentru ce să te arunci în iad?
Cineva mă duce la fereastră: „Uite, îl duc pe taică-tău…“ O femeie necunoscută trăgea ceva pe o sanie. Pe cineva sau ceva… Înfășurat în haine și legat cu sfoară… Apoi eu și sora mea am înmormântat-o pe mama. Am rămas singure. Vladia deja mergea greu, picioarele refuzau s-o asculte. Pielea i se cojea ca hârtia. I-au adus o sticluță… Eu am crezut că era o doctorie, dar era nu știu ce acid. Un venin. „Nu te teme…“, zice ea și-mi întinde sticluța. Voia să ne otrăvim împreună. Eu iau sticluța asta… dau fuga și o arunc în cuptor. Sticla se sparge… Cuptorul era rece, acolo nu se mai gătea de mult nimic. Vladia a început să plângă: „Ești leit tata.“ Ne-a găsit cineva… Poate prietenele ei? Vladia zăcea deja fără cunoștință… Pe ea au dus-o la spital, iar pe mine la casa de copii. Tata… Vreau să mi-l amintesc, dar, oricât mă străduiesc, nu-i văd chipul, chipul lui nu este în memoria mea. Apoi l-am văzut, tânăr, într-o fotografie la mătușa. E drept… semăn cu el… Asta e legătura dintre noi. Tata s-a căsătorit cu o țărăncuță frumoasă. Dintr-o familie săracă. A vrut să facă din ea boieroaică, dar mama a purtat mereu basma, pe care și-o trăgea până aproape de sprâncene. Nu era boieroaică. În Siberia, tata n-a trăit mult cu noi… s-a dus la o altă femeie… Dar eu mă născusem deja… Eu eram pedeapsa! Nenorocirea! Nimeni nu avea putere să mă iubească. Nici mama nu avea puterea asta. Era programat în celulele mele: disperarea ei, necazul ei… și lipsa de dragoste… Niciodată nu-mi ajunge dragostea, nici când sunt iubită nu cred, am nevoie tot timpul de dovezi. De semne. Am nevoie de ele în fiecare zi. În fiecare minut. Sunt greu de iubit… știu… (Tace îndelung.) Îmi iubesc amintirile… îmi iubesc amintirile, pentru că acolo toți trăiesc. Acolo sunt toți ai mei: mama… tata… Vladia… Eu trebuie să stau neapărat la o masă lungă. Cu față de masă albă. Locuiesc singură, dar în bucătărie am o masă mare. Poate că sunt toți cu mine… Pot să merg și brusc să repet gestul cuiva. Nu al meu… Gestul Vladiei… sau al mamei… Mi se pare că ne atingem mâinile…
Sunt la casa de copii… La casa de copii, orfanii-osadnici sunt educați până la paisprezece ani, apoi sunt trimiși în mine. Iar la optsprezece ani – tuberculoză… ca Vladia… Asta-i soarta. Undeva, departe, zice Vladia, avem o casă. Dar e foarte departe. Acolo a rămas mătușa Marîlea, sora mamei… O țărancă analfabetă. Mergea și se ruga de unii și de alții. Oameni străini îi scriau scrisorile. Nici acum nu pricep… cum așa? Cum se descurca? La casa de copii a venit un ordin: să fiu dusă împreună cu sora mea la o anumită adresă. În Bielorusia. Prima dată n-am ajuns la Minsk, la Moscova ne-au dat jos din tren. Totul s-a repetat: Vladia – care făcuse febră – la spital, eu la izolator. De la izolator – la recepție-distribuție. Un loc la subsol, unde mirosea a clor. Oameni străini… Am trăit tot timpul printre oameni străini… Toată viața. Și mătușa scria… scria… După jumătate de an m-a găsit la camera de primire. Aud din nou cuvintele „casă“, mătușă“… sunt dusă cu trenul… Un vagon întunecos, doar culoarul e luminat. Umbre de oameni. Cu mine e o educatoare. Am ajuns la Minsk și ne-am luat bilet pentru Postavî… știu toate aceste nume… Vladia mă ruga: „Ține minte. Reține: localitatea noastră este Sovcino.“ De la Postavî am mers pe jos până la Gridki… în satul mătușii… Ne-am așezat lângă un podeț, să ne odihnim. Și în timpul ăsta un vecin ieșea din schimbul de noapte pe bicicletă. Ne-a întrebat cine suntem. I-am răspuns că am venit la mătușa Marâlea. „Da, a zis el, mergeți bine.“ Și pesemne că i-a transmis mătușii că ne văzuse… ea a dat fuga să ne întâmpine… O văd și zic: „Uite, tanti asta seamănă cu mama mea. “ Și gata.
Tunsă „la zero“, șed pe lavița lungă din coliba unchiului Stah, fratele mamei. Ușa e deschisă și prin ea se văd oameni trecând și tot trecând… se opreau și se uitau la mine în tăcere… Un întreg tablou! Nu vorbesc unii cu alții. Stau și plâng. E o liniște absolută. A venit tot satul… Și ei au pus stavilă șiroaielor mele de lacrimi, fiecare dintre ei a plâns cu mine. Toți îl cunoșteau pe tata, unii lucraseră pentru el. Nu o dată am auzit după aceea: „La colhoz ni se adaugă „bețișoare“, dar Antiok (tata) ne plătea întotdeauna.” Uite unde-i moștenirea mea. Casa noastră a fost transformată dintr-un conac în sediul central al colhozului, și acum e în ea consiliul sătesc. Știu totul despre oameni, știu mai multe decât vreau să știu. Uite, în ziua aia, când soldații roșii au încărcat familia noastră în căruță și au dus-o la gară, chiar oamenii ăștia… tușa Ajbeta… Iusef… unchiul Matei… au luat totul din casa noastră și au dus în colibele lor. Construcțiile mai mici au fost dărâmate. Au fost făcute țăndări. Și tânăra livadă au distrus-o. Merii. Mătușa a dat fuga… și a luat doar un ghiveci de pe fereastră, ca suvenir… Nu vreau să-mi amintesc de toate astea. Le izgonesc din memorie. Îmi aduc aminte cum satul m-a îngrijit, m-a răsfățat. „Hai, Manecika, la noi, am fript niște ciuperci…“ „Hai să-ți torn niște lăptic…“ A doua zi după ce am ajuns, toată fața mi s-a acoperit de pustule. Îmi ardeau ochii. Nu-mi puteam ridica pleoapele. M-au dus de mână să mă spăl. În mine totul se curăța, totul ardea, ca să pot privi lumea cu alți ochi. Așa a fost trecerea de la viața aia la asta… Acum mergeam pe stradă și toți mă opreau. „Ce fetiță! Ah, ce fetiță!“ Fără aceste cuvinte ochii mei ar fi fost ca ai unui câine scos dintr-o copcă de gheață. Nu știu cum m-aș fi uitat la oameni….
Trăiau mătușa și unchiul într-o magazie. Coliba le arsese în război. Au făcut o magazie, până una alta, s-au gândit, și acolo au rămas. Acoperiș de paie, o ferăstruică minusculă. Într-un colț, cartofiori (cum zicea mătușa) – nu „cartofi“, ci „cartofiori“, iar în altul guița un purcel. Nici o scândură pe jos – doar pământ acoperit cu iarbă și paie. În scurt timp au adus-o aici și pe Vladia. A mai trăit un pic și a murit. Era bucuroasă că moare acasă. Ultimele ei cuvinte: „Și cu Manecika ce-o să fie?“
Tot ce știu despre dragoste știu din magazia mătușii…
„Păsăruica mea… “ îmi spunea mătușa. „Pițigoiul meu… albinuță…“ Eu tot timpul pufneam, o sâcâiam. Nu puteam să cred… Eram iubită! Iubită! Crești și ești admirat – ce lux. Ți se îndreaptă toate oasele, toți mușchii. Dansam pentru ea „ruseasca“ și „merișorul“. Învățasem dansurile astea în surghiun… Cântam cântece… „Pe autostrada Ciuiski/ trec șoferii-n goana mare“, „Eu mor și în pământ străin voi fi-ngropat/ și maică bună voi lăsa plângând./ Nevasta poate și-o afla un alt bărbat,/ dar maica bună pe-ai ei fiu nicicând…“ Ziua alergam atât de mult, că picioarele mi se făceau vinete-vinete, zdrelite, că încălțări n-aveam de nici unele. Seara mă culcam să dorm și mătușa îmi înfășura picioarele în poala cămășii ei de noapte, să mi le încălzească. Mă înfășa. Stăteam undeva lângă burtă… ca în pântec… De asta nu-mi mai amintesc răul… Am uitat de rău… stă ascuns undeva departe, în adâncul meu… Dimineața mă trezea glasul mătușii: „Am făcut papanași. Mănâncă.“ „Mătușă, vreau să dorm.“ „Păi mănâncă și dormi.“ Ea înțelegea că mâncarea… blinelele… erau ca o doctorie pentru mine. Blinelele și dragostea. Iar unchiul Vitalik era cioban, purta pe umăr un bici și un tub lung din mesteacăn. Purta haină și pantaloni militari. Ne aducea de la pășune o „tolbă“ – acolo era și brânză, și o bucățică de slănină –, tot ce-i ofereau gospodinele. Sfântă sărăcie! Pentru ei nu însemna nimic, nu-i obidea, nu-i supăra. Cât de importante-s toate astea pentru mine… cât de prețioase… O prietenă mi se plânge: „N-am bani să-mi iau o mașină nouă…“, alta: „Toată viața am visat o haină de nurcă și n-am putut să-mi cumpăr…“ Aud ca prin sticlă… Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu mai pot să port fustă scurtă… (Râdem amândouă.)
Mătușa avea un glas neobișnuit… tremurător, ca al lui Edith Piaf… O chemau să cânte la nunți. Sau dacă murea cineva. Eram mereu cu ea… alergam alături… Îmi amintesc… Uite, stă, stă lângă un mormânt, stă îndelung… La un moment dat se desprinde parcă de toți, se apropie. Se apropie încet… vede că nimeni nu-i poate spune acestei făpturi ultimele cuvinte. Vor oamenii, dar nu toți știu cum. Și ea începe: „Unde te duci tu, Anecika, ne-ai părăsit… ai lăsat ziua luminoasă și noaptea… cine o să meargă acum prin curtea ta… Cine o să-i mai sărute pe copilașii tăi… Cine o să mai primească vaca seara…“ Încet-încet, își adună cuvintele… Totul e comun, simplu, dar totodată elevat. Trist. E un adevăr ultim în simplitatea asta. Final. Vocea îi tremură… Și toți încep să plângă după ea. Deja au uitat că vaca nu-i mulsă, că bărbatul a rămas acasă beat. Chipurile se schimbă, dispare superficialitatea, se umplu de lumină. Toți plâng. Mie mi-e rușine… și mi-e milă de mătușa… O să se întoarcă acasă bolnavă: „Of, Manecika, îmi vâjâie capul.“ Dar așa suflet avea mătușa… Vin în fugă de la școală… Gemulețul, acul între degete… Mătușa ne coase cârpele și cântă: „Focul îl stingi cu apă,/ dar dragostea nicicum…“ Aceste amintiri îmi luminează viața…
Din așezarea noastră… din casa noastră n-au mai rămas decât niște pietre. Dar le aud căldura, sunt atrasă de ele. Mă duc acolo ca la un mormânt. Aș putea să înnoptez acolo, în câmp. Merg cu grijă, mi-e teamă să pășesc apăsat. Oameni nu sunt, dar viață este. Vuietul vieții… al diferitelor ființe vii… Merg și mă tem să nu vatăm casa cuiva. Eu pot să-mi fac cuib oriunde, ca furnica. Am un cult al casei. Dacă ar crește flori… ar fi frumos… Îmi aduc aminte, la casa de copii, când m-au dus în camera mea, unde aveam să locuiesc. Paturi albe… Căutam cu privirea: o fi ocupat patul de la fereastră? O să am oare noptiera mea? Căutam să văd unde avea să fie casa mea.
Acum… De când tot stăm de vorbă? Între timp, furtuna s-a potolit… a venit vecina… a sunat telefonul… Toate astea m-au influențat, la toate am răspuns. Dar pe hârtie vor rămâne numai cuvintele… Nimic altceva: nici vecina, nici soneria telefonului… tot ce n-am spus, dar îmi licărea în amintire, era prezent. Mâine, poate că o să povestesc cu totul altfel toate astea. Cuvintele au rămas, iar eu mă ridic și merg mai departe. Am învățat să trăiesc cu asta. Mă pricep. Merg, merg.
Cine mi-a dat asta? Toate… Dumnezeu sau oamenii? Dacă mi le-a dat Dumnezeu, atunci a știut cui să le dea. Suferința m-a format… E arta mea… Rugăciunea mea. De câte ori am vrut să povestesc totul cuiva! Am vorbit mult. Dar nimeni nu m-a întrebat măcar o dată: „Și mai departe… mai departe?“ Și am așteptat tot timpul oameni, buni sau răi, nu știu, dar tot timpul am așteptat oameni. Aștept de-o viață să mă găsească cineva. Și o să-i povestesc tot… și el o să mă întrebe: „Și mai departe ce-a fost?“ Acum au început să spună: socialismul e de vină… Stalin… De parcă Stalin ar fi avut putere ca Dumnezeu. Fiecare a avut Dumnezeul lui. De ce a tăcut? Mătușa mea… satul nostru… Mi-o amintesc și pe Maria Petrovna Aristova, profesoară emerită, care a vizitat-o pe Vladia noastră la spital, la Moscova. O femeie străină… ea a și adus-o la noi în sat, a adus-o în brațe… Vladia deja nu mai putea să meargă deloc… Maria Petrovna îmi trimitea creioane, bomboane… Îmi scria scrisori. Iar la recepție-distribuție, la orfelinat, unde m-au spălat, m-au dezinfectat… Stăteam pe o laviță înaltă… plină de spumă… puteam să alunec, să mă izbesc de ciment. Alunec… mă târăsc… O femeie străină… o îngrijitoare… m-a ridicat și m-a tras spre ea: „Puiul meu.“
L-am văzut pe Dumnezeu.
