Altfel decât autorul – care își poate permite frivolități de Pilat („quod scripsi, scripsi”) sau relaxarea umoristică („N-am găsit altă rimă!”) –, traducătorul trebuie să justifice orice virgulă, fiind perceput în genere ca un intermediar, un transportator căruia i s-a încredințat un bun, pe care acesta trebuie să-l livreze neatins la destinație. Inutil să subliniez aici cât de viciată este această percepție, după cum la fel de inutil să adaug cât de puțin se sinchisesc cei mai mulți traducători să-și justifice alegerile/ lecțiunile/ variantele.
Nu altfel decât istoria însăși, traducerea este puternic marcată de eroare, ba chiar este un lanț neîntrerupt de erori (materiale, dar mai ales umane), căci întrega istorie este, de fapt, o traducere. În vechime i se spunea translatio imperii, iar ceea ce se traducea era centrul de putere, de la Alexandria la Roma, de la Roma la Constantinopol ș.a.m.d. Important era ca lucrurile să se miște înainte, să fie un progres, indiferent dacă această mișcare reprezenta un plus calitativ sau nu.
La fel, traducerea trebuie să meargă înainte, iar atât timp cât ea nu duce înapoi, cât nu se bizuie prea mult pe munca înaintașilor și nu este, prin urmare, o retro-ducere, ea are aceeași legitimitate ca și istoria: pur și simplu nu i te poți opune. Pentru amatorii de dezvoltări retorice, cel puțin trei temeiuri pot fi menționate aici în apărarea retraducerii: 1. rata de învechire a limbii; 2. greșelile grave din traducerile anterioare; 3. problema edițiilor care, în cazul operelor clasice, pot adiționa noi texte-martori sau cel puțin opera modificări de lecțiuni spectaculoase.
Oricare ar fi temeiul care a stat la baza retraducerii, suspiciunea de plagiat va fi inerentă. Totuși, în relația traducere-retraducere, problema plagiatului nu se mai pune ca în cazul operelor cu pretenție de originalitate. Constatarea plagiatului (30%, 50%, 70% de formulări identice între varianta cea mai recentă și cea care i-a precedat) cade exclusiv în regimul pozitivismului și, prin urmare, va face uz de o mărime comună. Spune Euclid în Dedomena (Datele): un raport este dat, atunci când sunt date mărimile care să stea în acel raport. Cu alte cuvinte, între două traduceri ale aceluiași text va prevala raportul față de original care va alimenta judecata de valoare, nu raportul direct dintre cele două traduceri. Nu importă cât a preluat Friedrich Gundolf din ediția Schlegel-Tieck traducând Macbeth, ci cât de fidelă este varianta lui este față de originalul lui Shakespeare. Cu alte cuvinte, raportul de îndatorare nu se verifică pe ceea ce ar avea în comun Sulla cu Prefectura, ci pe cât de mult atât individul, cât și instituția la care aspiră el, își doresc binele comun.
Judecata de valoare relativă la o retraducere nu servește cauzei, dacă nu vizează același lucru ca și retraducerea: anume binele public, în speță al publicului cititor. Nimeni nu retraduce opere clasice doar pentru sine, ca să-și făurească o jucărie personală – excepție făcând, desigur, traducerea în metru antic a lui Nicolae Ionel din Eneida lui Virgiliu. Prin urmare, criticul traducerii care nu are acces la original, dar laudă în exces traducerea anterioară, minimalizând ab initio traducerea nouă la statutul de epigonism, nu servește publicului. Un critic responsabil va ști că ce face el nu diferă în mod fundamental de ceea ce sunt opera originală și traducerea/ retraducerea în egală măsură: o „apărare și ilustrare a limbii materne”, ca să-l citez pe du Bellay. Pe cine aperi și pe cine ilustrezi, dacă lansezi mereu doar atacuri?
Este evident, din capul locului, că anumite lucruri nu vor putea fi traduse altfel decât au fost ele deja traduse. Dacă vedem în asta un neajuns, atunci el începe deja cu titlul. Nu poți retraduce Din jale se întrupează Electra cu alt titlu – deși știi că varianta aceasta este greșită –, pentru simplul motiv că piesa lui O’Neill a intrat deja astfel în conștiința publică. Vin, la rând, construcțiile minimaliste sau fixe din original. Nu poți traduce inovativ propozițiile monolexematice (Da! Nu! Hai! Vino! Intră! Degeaba! etc.). De asemenea, nu poți traduce inovativ nici frazeologismele sau proverbele, pentru simplul motiv că traducătorul anterior nu a putut fi nici el creativ din punct de vedere lingvistic, ci doar a echivalat două situații de comunicare standard atât pentru limba originalului, cât și pentru limba-țintă. De altfel, autorul însuși a operat în acest caz cu un ready-made, deci nici măcar el nu a excelat prin originalitate. Dar ce te faci cu pasajele care au fost deja foarte bine traduse? Le schimbi doar pentru a le schimba? Dacă da, atunci promisiunea de plus-calitativ nu se va împlini. Și-abia aici ne dăm seama ce soartă vitregă are o retraducere.
Aș putea ilustra tribulațiile la care se supune retraducătorul prin exemplul personal, însă ar fi ireverențios față de atâți alți traducători care au avut acest curaj și, în plus, orice etalare de argumente ar putea fi socotită, în cazul meu, pro domo. Mă mărginesc la atât: am fost încredințat că servesc binele public retraducând Elegiile romane ale lui Goethe atunci când am constatat, de pildă, că traducătorii anteriori – Maria Banuș, Nicolae Breban etc. – nu au ezitat să atribuie zidurilor cetății eterne „codițe” (germ. Flechten), când aceste ziduri erau, de fapt, doar năpădite de „licheni” (germ. Flechten). Nu insist.
Așa încât voi folosi ca studiu de caz retraducerea lui Mihail Nemeș din Faust, mai ales că eu însumi, inițial, ridicasem sugestiv din sprânceană: deja a treia traducere integrală a poemului goethean?[1] După ce Vasile Pogor și Immanuel Weißglass (sub pseudonimul „Iordan”) își rupseseră penițele, pentru a pregăti terenul pentru cele două versiuni „omologate”, cea a lui Blaga și cea a lui Doinaș? Nu cumva suna asta a obsesie românească? Lucrurile pot fi privite, totuși, și mai hegelian: în fond, „teza” lui Blaga fusese parată de „antiteza” lui Doinaș și, la peste două decenii distanță, era nevoie de o „sinteză”. Or, tocmai asta oferea versiunea lui Mihail Nemeș.
Ca traducător, Nemeș se situa deja într-o companie incomparabil mai bună decât ar fi făcut-o ca poet sau prozator original, pentru că – asta știe orice laic într-ale literaturii –, traducătorii sunt oameni mai cultivați și mai performanți stilistic decât autorii originali. Așa se și explică, poate, de ce Nemeș nu a publicat vreodată creație originală, ci a preferat să-i tălmăcească pe Trakl, Rilke, Heym, Apollinaire, Nerval sau Rimbaud. În cazul lui Goethe, versiunea sa părea, deja la o primă ochire, mai îndatorată versiunii lui Doinaș decât celei a lui Blaga, fapt previzibil, de altfel, din cauza distanței istorice mai mari față de cel din urmă.
Astfel, unele cuplete de versuri (mai ales dicolonii care nu lasă prea multe opțiuni traducătorului, din cauza scurtimii, cf. „Etern-femininul/ ne trage în sus”) sunt preluate întregi din Doinaș, semn că peste efortul acestuia nu se mai putea trece ușor. Totuși, Doinaș însuși l-a încurajat pe Nemeș în repetate rânduri – așa cum reieșea din corespondența de lungă durată dintre aceștia –, să-și ducă la bun sfârșit proiectul. În fața unei provocări atât de nobile nu e loc de orgolii și de vanități. Ei bine, retraducerea lui Nemeș contrapune formulelor arhaizante ale lui Blaga („figuri șovăitoare”) și celor perifrastice ale lui Doinaș („figuri sfios-plăpânde”) soluții dintre cele mai la îndemână, mai ferme („figuri nehotărâte”), uneori chiar sacrificând polisemia originalului pentru claritatea formei.
Spre deosebire de înaintași, Nemeș nu a jonglat decât rareori cu rimele compensatorii pentru a salva fondul restant, ci a dat întâietate formei aproape literale, ca expresie directă a conținutului. Or, chiar originalul goethean are o prozodie vioaie și dezinhibată, în care abundă rima aproximativă și heterometrul. De ce ar fi avut o variantă românească rime perfecte și metri impecabili? Lui Mihail Nemeș i-a reușit, neîndoilenic, să dea cea mai „românească” traducere, versiunea sa fiind, în ansamblu, mai echilibrată terminologic și formal. Din păcate, destinul l-a împiedicat să guste din fructele efortului său, traducerea apărând postum.
Pentru a încheia pe un ton ceva mai alegoric și, date fiind neajunsurile menționate mai sus, compensatoriu: am în minte scena Prolog în cer, în care ideea unui paragone spontan între arhangheli este centrală. O creație atât de măreață și, în același timp, misterioasă, cum este Faust, nu poate fi lăudată de o singură voce. E nevoie de o întrecere. Îmi place să-i văd pe cei care s-au înhămat la traducerea capodoperei gotheene ca într-o „faustiadă”, care nu poate fi decât „faustă”, aducătoare de noroc pentru cultura română: Blaga, Doinaș, Nemeș – cei trei „arhangheli” care se întrec fratern în preamărirea creatorului Goethe, așa cum Rafail, Gavril și Mihail concurează în eulogiul deneînțelesei creații divine. Era, prin urmare, nevoie de acest al treilea „arhanghel” tălmaci, care să completeze lista. Dar asta nu înseamnă că lista nu rămâne deschisă, pentru că – văzut-am doar – istoria, ca și traducerea, nu stă pe loc.
