Inger Johansson, Cu fiecare carte, trebuie să fiu altcineva

După interviul cu excelenta traducătoare din limba română în suedeză, vom reda un fragment din textul lui Max Blecher atât în română, cât și în suedeză. (Fitralit).

Crina Leon: Este bine cunoscut faptul că în Scandinavia se scrie și se citește foarte mult. Aveți printre rudele dumneavoastră pe cineva care să fi fost scriitor?

Din păcate, am impresia că aici e vorba de un fel de mit – poate din cauza indirectă a Premiului Nobel! La noi, deocamdată se pare că oamenii ascultă foarte mult romane pe telefon, însă statistica împrumuturilor din bibliotecile publice arată un interes din ce în ce mai slab. Nu, niciuna dintre rudele mele nu a fost scriitor (deși anul acesta soțul meu a publicat un eseu). În Scandinavia, pe de altă parte, trebuie spus că este bine cunoscut faptul că islandezii scriu și citesc foarte mult! Acest lucru nu este niciun mit, ci a fost confirmat la FILIT 2018 de către scriitorul Jón Kalman Stefánsson.

C. L.: Ați avut vreun mentor în domeniul traducerilor?

În domeniul limbii române – cu siguranță: doamna profesoară Dagmar Falk de la Universitatea din Lund, unde a fost profesor și Alf Lombard, membru al Academiei Române). Dagmar Falk are astăzi o sută cinci ani (!) și rămâne cea mai mare susținătoare a mea. Dar în domeniul traducerilor – n-am mentor. Sunt autodidactă ca mai toți traducătorii din generația mea. Pe de altă parte, pentru formarea literară am avut privilegiul s-o am ca mentor, timp de treizeci și cinci de ani, pe poeta Gabriela Melinescu. Am tradus trei romane de-ale ei, o colecție de poezii, cât și Jurnalul ei suedez, pe care Radu Vancu (în jurnalul lui recent) îl amintește „magnific” și „singurul caz de mare jurnal al unui poet român”.

Am devenit traducătoare din dorința aproape fizică de a „poseda” anumite texte

C. L.: Cum v-ați dat seama că aveți o chemare spre domeniul traducerilor literare?

Din urgența – sau dorința aproape fizică – de a „poseda” anumite texte.

C. L.: Cum de v-ați îndreptat spre literatura română, mai mult chiar decât spre literatura de limbă engleză, din care de asemenea traduceți?

Grație doamnei Falk, m-am îndrăgostit brusc de limbă și, în scurt timp, mai ales de poezia modernistă.

C. L.: Ce stagii de perfecționare ați urmat în România?

Un singur semestru, în anul universitar 1967–68, ca studentă la Institutul de Limbi Străine din București!

C. L.: Cum vă alegeți scriitorii pe care urmează să îi traduceți? Vă simțiți mai apropiată de anumiți scriitori?

În cele mai multe cazuri, nu aleg eu – excepții fiind Nichita Stănescu (în colaborare cu Gabriela Melinescu), Max Blecher și Mihail Sebastian, al cărui jurnal îl traduc actualmente. Altfel, lucrez la comandă, cu normă întreagă, așa cum fac cei mai mulți dintre colegii mei aici.

C. L.: Ce sentiment vă încearcă atunci când comparați la final o carte în original cu traducerea dumneavoastră?

Uimire.  

C. L.: Ce cărți din literatura română ați achiziționat în urma ultimei vizite în România, în octombrie 2018?

Mircea Cărtărescu, Un om care scrie și Ochiul căprui al dragostei noastre; Radu Vancu, Zodia cancerului; Carmen Firan, Femeia de nisip.

C. L.: Ce fel de edituri sunt interesate de literatura română și ce putere de distribuție au acestea?

Până acum, au fost interesate și editurile mari (de Cărtărescu, Adameșteanu, Manea, Cârstean, Vosganian), și cele mici (de Blecher, Ioana Nicolaie, precum și de poeți ca Iuga, Mălăncioiu, Stănescu).

Rămân foarte impresionată de nivelul înalt al fiecărei ediții FILIT

C. L.: Ce tiraj au, în medie, cărțile traduse din literatura română?

Între 500 (poezie) și 3000.

C. L.: Ați participat până acum de două ori la FILIT. Cu ce anume vă îmbogățește fiecare nouă participare? Doriți să reveniți și la alte ediții?

Rămân foarte impresionată de nivelul înalt al fiecărei ediții, al fiecărui detaliu de organizare. Sunt plină de admirație pentru entuziasmul și profesionalismul cu care sunt realizate toate. Nici n-aș putea să-mi imaginez un asemenea eveniment în țara mea.

C. L.: Cum ieșiți din atmosfera creată de un scriitor, într-o carte pe care tocmai ați tradus-o, pentru a intra în atmosfera unei noi cărți, ce ține poate de o altă sferă?

O întrebare frumoasă, care ar merita ca răspuns un eseu! Însă, la experiența mea, trecerea se face instantaneu. Intri în limbajul scriitorului respectiv ca într-o cameră sonoră unde se aude numai vocea lui.

C. L.: Cum arată o zi obișnuită de lucru din viața dumneavoastră?

Lucrez mai ales dis-de-dimineață, însă cu plăcere oricând, toată ziua, până foarte târziu, dacă e nevoie. La vârsta mea sunt privilegiată, lucrez mult, dar întotdeauna din plăcere.

Limbajul scriitorului – o cameră sonoră unde se aude numai vocea lui

C. L.: Simțiți că aveți o misiune importantă în ceea ce privește promovarea literaturii române în Scandinavia?

Dacă nu mă înșel, la noi, în Suedia, s-au tradus cele mai multe titluri din lume din proza lui Cărtărescu (Nostalgia, Orbitor 1–3, Jurnalul 1994–2003, Travesti, versiunea în proză a Levantului și Solenoid, care va fi publicat anul acesta). Iar eu, prin urmare, am avut privilegiul să fiu singurul traducător din lume care a tradus atâtea pagini din operele lui Mircea Cărtărescu. „Misiunea” mea s-a îndeplinit aproape fără voia mea, însă grație entuziasmului și eforturilor mai multor persoane. Lucrez mai departe cu bucurie și recunoștință.

C. L.: Ce reprezintă pentru dumneavoastră traducerea literară? V-a schimbat în vreun fel ca intelectual?

Traducerea literară este profesiunea mea de treizeci și cinci de ani. Este felul meu de a trăi. Nu știu cine am fost înainte, nici cine voi fi la sfârșit. Traducerea mă schimbă în continuare; cu fiecare carte, trebuie să fiu altcineva. N-am auzit de nicio artă sau meserie mai fructuoasă.

C. L.: Ați tradus vreodată și din limba suedeză în limba română? Sau ați îndrăzni să faceți și retroversiuni?

Traducerea literară este felul meu de a trăi

Traduc exclusiv în limba mea maternă, suedeza. Numai în limba maternă lucrează pentru mine das Evidenzgefühl, the sense of evidence, fără de care n-aș îndrăzni să fac nimic serios.

C. L.: Ne puteți exemplifica pe baza unui fragment în limba suedeză dintr-o carte tradusă de dumneavoastră din literatura română, dificultățile de traducere întâmpinate?

După cum veți vedea, în următorul fragment din Max Blecher, Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu, 1971, dificultățile sunt mai degrabă de natură terminologică, cât și de găsit un registru potrivit. Însă în limba suedeză găsești destul de ușor stilul acesta sec și cam pedant, aproape birocratic, care, pe de altă parte, cere ordinea sa strictă a cuvintelor.

⁂

„În orașul nostru, de câțiva ani s-a înființat o secție de câini polițiști, dresați, hrăniți și ținuți în localul poliției cu scopul de a ajuta la prinderea răufăcătorilor. În ziare a apărut anul trecut o întreagă serie de fotografii consacrate acestei secții, care mai de care mai sugestive și mai impresionante. Se puteau vedea câinii cățărându-se cu dezinvoltură pe garduri, câini mirosind urma cu botul în pământ și cu urechile ciulite, alții care săreau în spatele vreunui polițist deghizat în pungaș, însă cu o pătură pe cap pentru a nu fi sfâșiat de colții înspăimântători ai acestor animale bine dresate, însă feroce la atac. Îi vedeam adesea pe stradă cu lanțul ținut de un polițist, care îi ducea pentru cine știe ce misiune undeva. Pentru ca să fie cu totul deosebiți de câinii obișnuiți, li s-au făcut și uniforme speciale. Exact – câinii aceștia purtau șepci cu insigne de polițiști și pe spate un fel de hăinuțe cu inițiale într-un colț, P.S., adică Poliția Secretă. Hăinuțele erau de toată frumusețea, fabricate dintr-o splendidă stofă albastră de nuanța cerului senin, iar inițialele erau brodate cu fir de aur. Iată ceva ce, fără îndoială, începe să fie bizar.

În fotografiile din ziare n-am văzut câinii îmbrăcați și nici nu prea îmi dau seama ce rost ar putea avea aceste uniforme care mai mult i-ar putea stânjeni în mișcările lor iuți și bruște, iar în sărituri în două sau trei cățărări de garduri s-ar rupe complet. Pentru a stabili exactitatea acestui lucru n-am niciun mod de cercetare, admit dar că acești câini purtau uniforme. Și, de altfel, cu uniforme erau când i-am văzut eu, atât doar că… Dar să spun ce s-a petrecut…

Ei bine, câinii aceștia, în cămăruțele unde stăteau închiși și unde li se dădea de mâncare, comunicau între dânșii prin mici lătrături, prin ușoare zgârieturi în lemnul cuștilor, prin lovituri discrete în pereți – care desigur că aveau toate un sens ascuns, însă pe care numai ei îl cunoșteau –, doar nu degeaba erau câini polițiști, instruiți și dresați. În fiecare zi erau scoși afară la diferite ore și li se făcea toaleta ori erau lăsați în libertate pentru a-și dezmorți membrele. iată însă că de câteva luni, polițiștii-oameni observară printre polițiștii-câini că se petrece ceva neobișnuit. În momentul acela nimeni nu putea bănui încă limbajul lor secret și că lătrăturile când erau închiși, zgârieturile în lemn și micile lovituri cu laba erau în realitate comunicări pe care și le făceau de la cușcă la cușcă. În același timp, în curte, în loc ca de obicei să zburde, să sară și să alerge veseli în toate părțile, se adunau câte doi, trei și își uneau boturile, convorbind parcă misterios cu mici gemete, mici atingeri cărora polițiștii-oameni nu le dădură pentru moment nicio importanță, lucru pe care aveau să-l regrete peste câteva săptămâni de zile.

Într-adevăr, într-o bună zi, izbucni revolta. Era tocmai când li se dădea de mâncare și după ce câinii înghițiră voinicește tot ce li se servise, după ce înghițiră cu aviditate câteva înghițituri de apă rece, se auzi un lătrat scurt și poruncitor și doi câini se postară la ieșirea din curtea unde li se dăduse masa. Într-o secundă, toți ceilalți câini înconjurară pe gardienii care strângeau resturile de mâncare și, cu lătrături asurzitoare, sărind și hărțuindu-i din toate părțile, îi siliră să se îndrepte spre cuști și acolo fură băgați înăuntru, iar ușile fură bine închise pe dinafară cu zăvoare, așa ca atunci când se băgau în cuști câini, nu oameni.

În zadar fură țipetele gardienilor și protestările lor care nici nu se auzeau în mulțimea lătrăturilor, în zadar fură încercările lor de a ieși. Erau păziți strașnic de doi dulăi cu colții amenințători și de altfel bieții oameni erau prea uluiți de ceea ce vedeau că se petrece pentru a mai încerca să protesteze.

Când portița curții fu deschisă, toți câinii năvăliră în birouri, fie prin uși, pe care le deschideau, așa cum fuseseră dresați, ridicându-se în două labe, fie prin ferestrele care în acele zile de vară erau deschise. Și ceea ce se întâmplase cu gardienii se întâmplă și cu toți ceilalți polițiști. Erau vreo opt polițiști cu totul în localul poliției, vreo doi comisari, directorul poliției și o dactilografă, în timp ce câinii erau mai bine de treizeci și lucrau metodic cu mult simț „polițist“ și cu multe precauțiuni pentru a surprinde pe oameni nepregătiți înainte ca să poată aceștia să scoată revolverele și să tragă. Erau bine dresați, într-adevăr excelent dresați și așa cum învățaseră să doboare pe bandiți și să le scotocească buzunarele, așa culcară la pământ pe toți polițiștii și, încolțindu-le armele, le scoaseră din buzunare și îi dezarmară. Într-un sertar pe care un dulău îl deschise cu botul, câinii găsiră cătușele sistematice pe care le aplicară în cel mai scurt timp polițiștilor culcați pe jos, unii răniți și mușcați adânc, imobilizați de câinii care stăteau cu labele pe pieptul și burta lor.

Când toți avură cătușe la mâini și la picioare, fură târâți cu dinții afară, trași de haine și duși în cuștile care până înainte cu vreun ceas erau ale câinilor. Și, ca și gardienii, fură închiși acolo. Apoi, pe măsură ce vreun nou polițist se întorcea din oraș, îl pândeau, îl lăsau să intre și apoi îl doborau ca pe ceilalți, târându-l și pe acesta în cușcă. Asta era treabă ușoară.

În fine, până-n seară câinii fură complet stăpâni pe poliție. În aceeași noapte, o echipă fu trimisă să aducă alimente și, cum câinii erau specializați în a pătrunde în case închise ca niște adevărați polițiști, o măcelărie fu devastată.

În zilele următoare nimeni nu veni pe la poliție, și nici măcar măcelarul furat, care avea probabil motive bine întemeiate ca să nu dea ochii cu polițiștii. Și, de altfel, cine se interesează într-un oraș de provincie de ce se petrece la poliție. Câteva zile trecură astfel, câinii continuau să stăpânească încăperile și noaptea să spargă măcelăriile pentru a se aproviziona. În felul acesta, câteva măcelării și, mai ales, câteva mezelării bine asortate fură devastate. În același timp, orașul nefiind păzit, furturile și spargerile se întețiră. Era acum ceva schimbat în oraș și o delegație de cetățeni fu formată pentru a se duce la poliție ca să protesteze. Câțiva oameni intrară înăuntru, iar restul rămaseră afară să aștepte.

Și asta fu sfârșitul câinilor. Când delegația intră în coridor, câinii de gardă dădură alarma, și ceilalți, din birouri, începură să sară, însă nu veniră decât câțiva câini, ceilalți zăceau tolăniți pe sofale și pe jos, îmbuibați cu mezeluri, îngrășați, deveniți leneși și nepăsători. În coridor le fu, deci, ușor oamenilor ca să se apere. În plus, cei de-afară, auzind țipetele și lătrăturile dinăuntru, intrară și dânșii pentru a vedea ce se petrece. Cu mare greu izbutiră ca să nu fie încolțiți și să scape. Ei nu prea știau bine ce e cu câinii acolo, însă, bănuind ceva neobișnuit, se adresară pompierilor, care veniră în grabă și, cu tulumbele de apă, domoliră și puseră apoi în lanțuri pe câini. Apoi fură descoperiți în cuști polițiștii care erau tot atât de înfometați pe cât de sătui și îmbuibați de mâncare erau câinii. În fine, ordinea fu restabilită, totul reveni la normal în poliție și câinii fură pedepsiți exemplar, după cum voi arăta.

Toată această istorisire a „revoltei câinilor“ am cetit-o în ziare, ca și toată lumea, în amplele reportaje, unele pline de exagerări, ale zecilor de ziariști care veniră în orașul nostru trimiși special de gazetele lor. Dar nu despre aceasta vroiam să vorbesc, era indispensabil însă să povestesc aceste fapte pentru a ajunge la ceea ce am văzut eu însumi cu ochii mei, la ceea ce m-a torturat și m-a neliniștit până la halucinație, răpindu-mi ceasurile mele de odihnă într-un loc unde mă credeam la adăpostul lumii și unde, până la această întâmplare, rămâneam ore întregi în solitudine completă.

Am spus, așadar, că toți câinii fură pedepsiți exemplar, de un tribunal de polițiști, iar pedeapsa care fu pronunțată fu moartea prin strangulație într-un loc public, ca exemplu, desigur, pentru alți câini cărora le-ar trece poate prin cap ideea de a se revolta. Și locul ales pentru spânzurătoare fu tocmai zidul dărăpănat în marginea orașului, acolo unde veneam eu adesea vara ca să mă odihnesc în iarbă, în umbra foșnitoare și răcoroasă a salcâmului imens.

Și iată cum într-o zi, când venii acolo pe înserat cu jurnalul subsuoară, mulțămit că voi putea petrece câteva ore liniștite după o zi extrem de obositoare, găsii în locul pustietății obișnuite o mare adunare de oameni și copii, gesticulând, vorbind tare, râzând, țipând, toți gălăgioși, toți agitați, comentând un eveniment extraordinar care nu era altul decât spânzurarea câinilor. Când mă apropiai, îi văzui pe toți treizeci cu ochii ieșiți din orbite, cu limbile spânzurând lamentabil ca în zilele călduroase când lasă să le atârne moale limba afară. Erau înșirați de-a lungul zidului, spânzurați pe niște bârne cu scobituri și găuri prin care erau trecute frânghiile. Toți câinii erau îmbrăcați în frumoasele lor uniforme albastre și cu șăpcile de polițiști pe cap, însă având inițialele de firet P.S. smulse, probabil ca un simbol al degradării lor, așa cum se smulg și epoleții militarilor care sunt condamnați grav.”

Max Blecher, Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (Upplyst håla: Sanatoriejournal), Översättning Inger Johansson

I vår stad inrättades för några år sedan en avdelning med polishundar – dresserade, utfodrade och inhysta i polisens lokaler i syfte att hjälpa dem att ta fast gärningsmän. Förra året figurerade i tidningarna en hel serie mer eller mindre fantasieggande och imponerande fotografier från denna avdelning. Man kunde där se hundar ivrigt klängande på stängsel, hundar som spårade med nosen mot marken och spetsade öron, andra som hoppade upp på ryggen på någon polis utklädd till skurk men med en filt över huvudet för att inte bli söndersliten av de väldresserade – men vid angrepp blodtörstiga – djurens skräckinjagande käftar. Jag såg dem ofta på gatan hållna i koppel av någon polis på väg ut på uppdrag. För att de skulle skilja sig helt från vanliga hundar hade man även låtit sy speciella uniformer åt dem. Just precis – hundarna bar skärmmössor med emblem och en sorts rock med initialerna HP i ett hörn, alltså Hemliga polisen. Rockarna var mycket vackra, sydda i utsökt himmelsblått tyg, och initialerna var guldbroderade. Något som utan tvivel började verka bisarrt.

På fotografierna i tidningarna såg jag aldrig några påklädda hundar och förstår inte heller vad uniformerna skulle tjäna till eftersom de snarast torde ha hindrat dem i deras snabba och bryska rörelser, och när de skulle ta sig över staket i ett par tre språng revs de väl itu helt. Jag har inte haft någon undersökningsmetod för att fastställa exakt hur det hela låg till, jag konstaterar bara att de bar uniformer. Och uniformer bar de när jag såg dem, även om… Men låt mig berätta vad som hände…

Det var så här: i de små bås där de var instängda och fick mat kommunicerade dessa hundar sinsemellan med små skall, lätta krafsningar i burarnas träramar och diskreta dunsar i väggarna – vilket alltsammans säkerligen hade någon dold mening som dock bara de kände till – de var ju inte för inte upplärda och dresserade polishundar. Varje dag tog man ut dem vid skilda tidpunkter för att de skulle göra sina behov och släppas lösa för att mjuka upp lederna. Efter några månader noterade emellertid människopoliserna att det bland hundpoliserna försiggick något ovanligt. Just då kunde ingen ana sig till deras alltjämt hemliga språk eller att skallen de avgav när de var instängda, krafsandet i träet och de små dunsarna de åstadkom med framtassarna i själva verket var budskap som de skickade från bur till bur. De som samtidigt var ute på gården lät då bli att hoppa och skutta och springa glatt omkring som de brukade, och ställde sig två och två eller tre och tre med nosarna mot varandra, som om de samtalade på något mystiskt vis med hjälp av små gnyenden och små beröringar som människopoliserna just då inte tillmätte någon betydelse, vilket de skulle komma att ångra några veckor senare.

Ty en vacker dag utbröt faktiskt en revolt. Det skedde just när de fick mat, och så fort hundarna frejdigt hade satt i sig all mat de fått, så fort de glupskt hade lapat i sig några klunkar kallt vatten, hördes ett kort, befallande skall och två hundar posterade sig vid utgången från gården där de blivit utspisade. I nästa ögonblick hade alla de övriga hundarna omringat vakterna som var i färd med att samla ihop resterna efter utfodringen, varefter de med öronbedövande skall överföll dem, ansatte dem från alla håll och tvang dem att gå bort till burarna och krypa in i dem, varpå dörrarna låstes ordentligt med hänglås utifrån, precis som när det satt hundar därinne, inte människor.

Till ingen nytta ljöd vakternas skrik och protester som inte ens hördes genom alla hundskall, till ingen nytta försökte de bryta sig ut. De övervakades strängt av två bestar med hotfulla huggtänder, och förresten föreföll de stackars människorna så skräckslagna av åsynen att de snart inte protesterade längre.

När grinden till hundgården öppnades störtade alla hundarna in på kontoret, antingen genom dörrarna som de var dresserade att kunna öppna stående på bakbenen, eller också genom fönstren som stod öppna eftersom det var sommar. Och det som hade skett med vakterna skedde nu också med övriga poliser. Allt som allt befann sig omkring åtta stycken på polisstationen, ett par kommissarier, polischefen samt en maskinskriverska, medan hundarna var över trettio stycken och arbetade metodiskt, med betydande „poliskänsla”; och många försiktighetsåtgärder för att kunna överraska människorna så att de inte hann dra sina revolvrar och skjuta. De var väldresserade, ja utomordentligt väldresserade, och precis som de hade lärt sig att fälla banditer till marken och genomsöka deras fickor, så välte de nu omkull alla poliserna, högg tag i deras vapen, slet upp dem ur fickorna och avväpnade dem allesammans. I en skrivbordslåda som en av bestarna öppnade med nosen fann hundarna handklovar som de blixtsnabbt beslog de liggande poliserna med, varvid somliga skadades och fick djupa bett men hölls orörliga av hundar som stod med famtassarna på deras bröst och magar.

När alla hade slagits i bojor till händer och fötter, högg hundarna tag i deras kläder och släpade ut dem till burarna som bara någon timme tidigare hade hyst hundarna. Och där låstes de in tillsammans med vakterna. Varje ny polis som sedan återkom från tjänst i stan spanade de in, lät honom stiga in och vräkte sedan omkull honom liksom de andra och släpade ut honom till buren.
Det gick lekande lätt.

När kvällen kom hade hundarna helt och hållet tagit kommandot över polisen. Samma natt skickade de ut en grupp för att hämta mat, och eftersom de var specialtränade i att precis som andra poliser ta sig in i stängda hus bröt de sig in i och plundrade en slakteributik.

De följande dagarna kom inte en själ till polisstationen, inte ens den bestulne slaktaren, som troligen hade goda skäl att inte vilja möta polisen. Och vem i en småstadshåla intresserar sig för övrigt för vad som försiggår på polisstationen? Sålunda förflöt ett antal dagar medan hundarna behöll kommandot över lokalerna och om nätterna bröt sig in i slakteributiker och försåg sig. Härigenom ödelades ett antal köttaffärer och i synnerhet några välsorterade charkuterier. Samtidigt var stan obevakad, stölder och skadegörelse tilltog. Den var sig vid det här laget inte lik, och ett antal medborgare bildade en delegation och tågade till polisen för att protestera. Några steg in på stationen medan resten stod kvar och väntade utanför.

Detta blev slutet för hundarna. När delegationen kom in i korridoren slog vakthundarna larm, varpå andra hundar i kontorslokalerna for upp, men inte alla, somliga låg loja och oberörda kvar på soffor och golv med magarna stinna av charkuterivaror. I korridoren var det därför lätt för människorna att värja sig. Dessutom kom de som stannat kvar utomhus också in när de hörde skrik och hundskall för att se efter vad som stod på. Med viss möda lyckades de undkomma och slapp bli bitna. De förstod inte riktigt hur det var fatt med hundarna, men misstänkte något ovanligt och larmade brandkåren som skyndsamt anlände med sina slangar och sprutade vatten på hundarna och kedjade dem. Därefter påträffades poliserna i burarna, lika utsvultna om hundarna var proppmätta. Till slut kunde ordningen återställas, allt återgick till det normala på polisstationen och hundarna bestraffades för att man skulle statuera exempel, vilket vi strax ska komma till.

Hela denna historia om „hundarnas revolt” läste jag precis som alla andra i tidningarna där den redovisades i utförliga reportage, varav somliga var fulla av överdrifter, skrivna av tiotals journalister som anlänt till vår stad på specialuppdrag från sina avisor. Det var inte detta jag ville berätta, men det var ofrånkomligt att presentera dessa fakta för att komma fram till det jag sedan såg med egna ögon, det som har plågat och oroat mig intill hallucinationens rand och berövat mig min vila på en plats där jag trott mig vara i skydd för världen och där jag intill denna händelse kunnat vistas i timtal i fullkomlig ensamhet.

Som jag sa blev hundarna alltså straffade av en polisdomstol i syfte att statuera exempel, och straffet som utdömdes var strypning på allmän plats, säkerligen för att på så sätt visa upp det för andra hundar som möjligen kunde få för sig att revoltera. Och platsen man valde för hängningen var den förfallna muren i utkanten av stan, dit jag ofta gick för att ligga och vila i gräset om somrarna i den susande, svala skuggan av en jättelik robinia.

Och så hände det sig att jag kom dit i kvällningen med tidningen under armen, belåten inför utsikten att få några timmars vila efter en synnerligen tröttsam dag, men istället för den vanliga stillheten fann en stor samling män, kvinnor och barn som pratade högt och ljudligt, fäktade med armarna och skrek och skränade upphetsat om något särskilt som hade hänt, nämligen inget mindre än att hundarna hade hängts. När jag kom närmare fick jag se alla trettio hänga där på muren: deras ögon hade trängt ut ur sina hålor och deras tungor stack ut på ett beklämmande vis ur gapet som de gjort heta dagar när de var mjuka. Där hängde de uppradade på stolpar med skåror och hål genom vilka repen hade dragits. Alla var iförda sina vackra blå uniformer och sin skärmmössor, fast emblemet var bortrivet, troligen som symbol för deras degradering, liksom man sliter bort militärers axelklaffar när de döms för allvarliga brott.