Szabó Dorrotya, Lanțuri / Láncok – Expoziție de pictură la Institutul Liszt – București, Str. Gina Patrichi 8 – deschisă până pe 22 martie 2024
Cuvântul lanț declanșează în mintea oricui o sumedenie de supoziții, mai ales când titlul expoziției folosește acest cuvânt: de la un lanțul al unui condamnat periculos și violent, care pe vremuri mai avea atârnată o ghiulea nefolosită într-un război abia încheiat, până la acel lanț de care este legat un câine care latră isteric, apoi lanțurile în care au fost ținuți în sclavie oamenii, chiar și alțel lanț de plastic de care, pe vremuri, era ținut în siguranță copilașul, ca să nu cadă din pătuțul său, când nu era supravegheat.
Lanțul poate să însemne lipsa libertății, a șansei unei existențe firești. Mintea fuge de la o semnificație la alta, fără a se putea opri în așteptările pe care ea însăși și le trezește, încercând, chiar înainte de a fi văzut expoziția, să creeze, în locul artistului, obiectul propriei sale admirații estetice.
Lanțul poate fi și obiectul de artă de la gâtul iubitei, dar atunci ar fi vorba mai degrabă de un lănțișor, de ceva delicat, pe potriva pielii catifelate a celei dragi, situație în care materialul nu este fierul sau oțelul, ci un metal rar, cu atât mai rar cu cât dragostea este mai puternică și învinge orice nevoință materială. Lanțul poate fi și o abstractă legătură indestructibilă – și câte și mai câte. Iată numai o parte dintre gândurile care mă purtau spre eleganta clădire a Institutului Liszt din București, având în minte o singură imagine: cea a afișului văzut pe internet, care invita la o vizită.
Afișul nu are de-a face cu așteptările construite mental de cuvântul lanț (interesant este că, în chiar acest moment, greșind scrierea cuvântului lanț – o eroare ce mi-a dezvăluit, prin litera ei lipsă, ca într-o ludică paronimie, o altfel de posibilă constrângere, și anume laț), ci mai degrabă este vorba de o delicată (cu)prindere/îmbrățișare a trupului/a sufletului, care n-are absolut nimic nici amenințător, nici violent. Este mai degrabă o mângâiere sau sunt mâini destinse, abandonate pe o (i)materie lumino(a)s(ă) care nici măcar n-ar putea fi un trup. Iată tot atâtea gânduri înainte de a fi intrat în sălile ce găzduiesc expoziția de la Institutul Liszt.
Nu mai trebuie repetat că aici nu aveți de-a face cu o cronică a unui expert în artele vizuale, ci cu impresiile unui scriitor, mare amator de arte vizuale – fostele arte plastice de nu demult. Așa că voi continua să urmăresc plasticitatea formelor și contururilor pe care le așterne artista vizuală maghiară Szabó Dorottya pe pânză sau alte materiale care-i sunt la îndemână, și care mărturisește: „Aceste lucrări sunt înlănțuite într-o lume unitară…“, așa că, citind acum aceste cuvinte, după vizionarea expoziției, simt cum am intuit ceva din mobilurile ei artistice. „Îmi place să lucrez cu vopsele în timp ce picturile mele reflectă obiecte intangibile sau deloc concrete“, continuă artista. Ne punem întrebarea dacă acele „obiecte intangibile“ atinse de penelul ei nu capătă, măcar efemer, o anumită concretețe pe care altfel realitatea le-o refuză. În general, încercarea de a uni concretul cu abstractul este o miză atât de natură gnoseologică, cât și estetică. Încercând să materializezi imaterialul, te gândești ce fină așezare pe pânză sau pe alt substrat poate măcar să sugereze, de pildă, sufletul, timpul, dragostea, moartea. Durerea poate fi o grimasă, bucuria alta, forma chipului, lumina sau întunericul ochilor… Ochii sunt fereastra sufletului. O știm de la Leonardo. Miza nu e însă să reprezinți, ci să sugerezi emoții sau gânduri ori noțiuni abstracte, să îndemni privitorul la meditație.
Mă gândesc la pictura Lupa Capitolina, ușor difuză, se văd Romulus și Remus, iar ceea ce intrigă este că, în ciuda faptului că lupoaica nu are concretizați ochii cu pupile, se simte – din postura ei fermă, hotărâtă, neiertătoare – intensitatea privirii cu care își apără „puii“. Puterea sugestiei este atât de mare, încât percepi privirea ascunsă a ochilor, iar în ea – protecția până la propriul sacrificiu a celor doi, iubirea de intensitatea focului încins. Puțini artiști reușesc să sugereze atât de mult cu atât de puține mijloace.
Pentru artista vizuală, o banală bancă este un punct de plecare spre o înlănțuire cu arborii dimprejur sau din imaginația ei, poate chiar cu cei din care a fost meșterită banca, iar la baza acestora se deschid niște orificii întunecate care îi continuă existența spre alte sfere. Noi, desigur, nu vedem toate acestea, abia cu ochii deschiși spre legătura dintre obiect, natură, pământ se poate simți interdependența în care, de fapt, trăim. Ne destăinuie Szabó Dorottya: „Și totuși, pornesc din imagini concrete pe care le-am văzut în mediul meu. O bancă, Lupa Capitolina, o plantă în ghiveci sunt doar pretexte pentru a cugeta asupra lumii în limbajul picturii.“ Căci aceasta e întrebarea: ce este, de fapt, lumea? Cea pe care o vedem fizic în trecerea noastră grăbită printr-un loc sau altul? Sau cea pentru care are ochi artista, din minte și închipuire, populată cu simboluri și bogată în înțelesuri pe care încearcă să ni le înfățișeze prin operele ei. Lumea cum există ea în realitatea noastră, a fiecăruia, în care se suprapun obiecte și viață și natură, topite în gânduri și simțăminte.
O pictură aparte – trebuie să spunem că am putea discuta fiecare dintre cele cincisprezece lucrări din expoziție, dar vom lăsa cititorilor noștri posibilitatea de a decela semnificații, prezentând un număr de picturi într-un slide-show la sfârșitul articolului și totodată îi invităm să viziteze expoziția – este cea intitulată Frați. Aici îi găsim unul în fața celuilalt, aproape lipiți unul de celălalt, ca și cum ar face parte dintr-un întreg de o mare armonie, care numai de curând s-a despărțit în două, aproape siamezi, respirând parcă prin unul și același suflu, din ei răsărind o plantă, ca și cum oamenii ar fi sursa naturii și nu invers, oamenii reprezentând abia o mică parte din ceea ce a izvodit natura.
Poate printre cele mai limpezi dovezi ale înlănțuirii, reprezentată concret, este pictura Femeie cu plasă, unde se sugerează că în mintea și sufletul unui om sunt mai mulți oameni iubiți, pe care femeia îi poartă cu ea tot timpul, chiar în absența lor, gândul la ei este mereu prezent, iubirea pentru ei este neîntreruptă. Într-un mod asemănător, tabloul Buchet cu flori simbolizează o strângere de mâini din care se naște nu numai bucuria prieteniei, ci sunt evocați prieteni, oameni dragi care la rândul lor sunt astfel, in absentia, îmbrățișați de cei care-și dau mâna. Este o idee recurentă în creațiile plastice ale artistei ungare, că nu suntem singuri, ci trăim cu oamenii care ne sunt aproape mereu cu noi. Nu ne părăsesc niciodată. Noi am spune, nu ne părăsesc nici atunci când prezența fizică a lor dispare. Spiritul lor, bucuria pe care ne-au făcut-o prin existența și sufletul lor, nu dispare niciodată.
Trebuie spus cu mâna pe inimă că ceea ce și-a propus artista din țara vecină chiar i-a reușit: să lase suficientă ambiguitate, pentru a da posibilitate privitorului să gândească mai departe pictura, să-i descopere posibile tâlcuri, mai multe semnificații. Căci ceea ce este mai important la orice fel de formă de artă este ca aceasta să nu ofere totul de-a gata, ci să-l invite pe privitor, pe cititor, pe ascultăor să mediteze asupra ei, să încerce – incitat de artist – să plăsmuiască idei și interpretări proprii. Ceea ce artistei Szabó Dorottya îi reușește pe deplin.
Dorim să mulțumim Institutului Liszt din București pentru materialele puse la dispoziție și artistei vizuale ungare Szabó Dorottya pentru reproducerea credo-ului său și permisiunea de a reproduce creațiile sale în revista noastră.
