Sympósion

0
125

Un efemer necaz a făcut să nu pot fi prezent în prima zi a Simpozionului de Retraducere Literară, excepțională întreprindere în premieră pentru lumea academică de la noi, cu participare națională și internațională, la care a trudit cu benedictină conștiinciozitate și meticulozitate, încă din octombrie 2018, domnul Peter Sragher, președintele Filialei București de Traduceri Literare a U.S.R., ajutat, din ianuarie 2019, de domnul decan prof. univ. Liviu Franga, care a acceptat, cu generoasă dăruire, să devină partener, cooptând și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.

Ecourile favorabile ale lucrărilor și dezbaterilor – „bine temperate” de autorul-organizator – mi-au accentuat părerea de rău că nu m-am putut bucura pe viu de opiniile, vederile, judecățile, gândurile și viziunea multora dintre distinșii participanți, importante personalități ale domeniului.

Alexandru Skultéty
Alexandru Skultéty

Am simțit însă că dezbaterile la care am participat a doua zi au reprezentat tocmai esențializata „felie” multgrăitoare a științei celor care au vorbit și pe 4, și pe 5 noiembrie, personalități care au conferit evenimentului binemeritatul său răsunet.

Am avut prilejul să ascult interesantele reflecții ale câtorva dintre truditorii transpunerii în limba română a operei integrale a lui Shakespeare: George Volceanov, Alexandru M. Călin, Horia Gârbea, precum și trecerea în revistă, de către Zsuzsanna Kiss, din Budapesta, a istoriei traducerilor autorului englez în limba maghiară.

A urmat imediat apoi un răstimp, un respiro în care prezența în sală a câteva mari personalități ale filologiei (nu doar) clasice, apoi invitația de a prânzi în sala vecină m-au dus – recesiv – cu gândul la fundamentul semantic, anticul chip al termenului modern simpozion: συμπόσιον „banchet, festin, ospăț; (colectiv) convivi; sală de ospețe”… Ce consonanță, nu doar valorică!

Lucrările s-au reluat. Au urmat discuții despre Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian. A fost și clipa în care jumătate a sălii s-a umplut deodată de studenți, veniți să-l asculte pe următorul vorbitor, marele arabist George Grigore. Profitând de prezența acelui public tânăr atât de numeros, am făcut o mică introducere de tip realia, prin citirea a două fragmente din Jurnal, socotite de mine ca schițând cel mai pregnant figura excepționalei Jeni Acterian.

Iată universul ei la optsprezece ani:

Marți, 13 [noiembrie 1934]. Suntem în noiembrie, și asta se vede. În fața casei noastre se repară strada și, din pricina ploii, totul e plin de noroi. Și e frig, și e‑ntuneric, și plouă monoton. Am optsprezece ani – și afară e întuneric de la ora 5 după‑amiază până la 7 și jumătate dimineața, întuneric și iar întuneric, iar apoi, de la 7 și jumătate dimineața până la 5 după‑amiază, e cenușiu. E cenușiu și plouă. Iar azi n‑am ieșit nicăieri. Când nu ies, rămân în odaia mea. Odaia mea? Trei metri lungime pe un metru și jumătate lățime. O ușă și, vizavi, o fereastră. O masă de birou, un scaun, un divan și apoi cărțile, pe o masă mai joasă. Câteva tablouri pe pereți: un cap al lui Nietzsche în creion care‑mi place mult, o mască a lui Beethoven, un tablou în cărbune cu capul lui Beethoven și fotografii cu Dostoievski, Shakespeare și Wagner. Și asta e totul. Și toată ziua citesc și scriu ori mă foiesc pe divan sau mă‑ntind pe el cât sunt de lungă și visez. Și‑mi imaginez pentru mine însămi romane dintre cele mai frumoase. O, de le‑aș scrie!

Și iată atitudinea civică a tinerei de douăzeci și cinci de ani, într-o lume tulburată. (Textul – alineatul al doilea – conține și unul dintre fragmentele pe care fratele Arșavir Acterian le-a eliminat cu bună știință din ediția I):

Joi, 13 februarie 1941. Sculat pe la 9, mers la Fundație, citit din Le Mysticisme et la logique de B[ertrand] Russell. Era Nuni [Dona], cu care stat de trăncăneală și mers, pe urmă, pe străzi. Trecut pe la Librăria Italiană și luat o hârtie frumoasă, cu care mi‑am legat caietul de note și caietul Clubului. Pe la ora 6, i‑am telefonat lui M[arieta Sadova] și m‑am dus pe la ea. Era o beznă grozavă prin oraș. La M[arieta], Corina [Constantinescu], din ce în ce mai slabă. Avut cu M[arieta] o discuție penibilă despre spectacolul de aseară. M‑a întrebat cum l‑am găsit și i‑am spus, obiectiv, calitățile și defectele. S‑a înfuriat groaznic și a început să spună că spectacolul a fost desăvârșit în totul, ca decoruri, costume, regie etc. etc. Adică tot ce a fost, de fapt, urât. Avea aerul să spună că boicotez piesa. A început să insulte lumea și, evident, și pe mine. Că nu ne pricepem la adevărata artă, stilizare etc. etc. Că „să‑i dau voie să aibă mai multă cădere în aprecierea unui…“ etc. etc., „mai multă pregătire…“ etc. etc., că n‑o interesează nici gustul, nici părerea nimănui… Era penibil… Am încercat să spun lucrurile pe un plan obiectiv, dar e atât de acrită de tot ce i se întâmplă, încât a fost imposibil. Își azvârlea toată furia personală într‑o discuție despre un spectacol de artă. Or, nu asta interesează.

De fapt, M[arieta] e îngrozitor de furioasă, probabil, pe mine, pentru că începe să‑și dea seama că am avut dreptate în tot ce spuneam despre fanatismul lor legionar. Faptul că nu m‑a ascultat îl plătește acum destul de scump. Lucrul acesta nu l‑ar recunoaște însă odată cu capul și, din cauza asta, e furioasă pe mine. O enervează că am stat și continui să stau întotdeauna departe de toate absurdele lor frământări politice. În fond, ceea ce ar vrea este să mă compromit și eu și să trăiesc și eu împreună cu ea stupida și sociala lor transă. Cum i‑ar fi oare posibil să înțeleagă că există și altfel de transe, infinit ori mai chinuitoare, din otrava cărora se nasc singurătățile și amărăciunile. Cum aș mai putea suferi eu pe motive sociale și politice, când sunt imunizată împotriva lor (de copil) de imensa mea tristețe și blestemata asta de luciditate?! Nu m‑a interesat nicicând istoria. Trecutul și viitorul – ca și prezentul – unei omeniri formate, în marea majoritate, din indivizi făcând mai mult parte din speța bestiilor decât a oamenilor constituie pentru mine o preocupare egală cu aceea pe care o constituie nu știu care mamifere din era terțiară. (Subl. n.)

Am prezentat apoi, pe scurt – în dialog cu Peter Sragher –, laboratorul meu de lucru, procedeele, metodele utilizate în privința transpunerii în limba română a textului conceput de autoare în franceză. Am explicat că această ultimă ediție, definitivă, a Jurnalului nu este, de fapt, o retălmăcire, cu intervenții corective, a textului ediției I, ci că ea este o traducere cu totul nouă, care și-a propus eliminarea totală a cenzurii – mai cu seamă politice și, într-o oarecare măsură, etice – exercitate de fratele Arșavir Acterian. Care, din păcate, prin intervențiile sale, a mutilat textul, a deplasat accentele, a obnubilat termeni, pasaje, părți, emasculând mesajul autoarei printr-o abordare falsificată, cvasipudibondă.

Momente de delectare filologică ne-au fost oferite în continuare de expunerea domnului profesor George Grigore – și, desigur, de dialogul pe care l-a suscitat. A fost pus în lumină un aspect aparte, special al modalității de lucru al gânditorului arab-andaluzian Ibn Tufayl: autotraducerea. A vorbit despre procedeul folosit cu Hayy bin Yaqzan sau din tainele înțelepciunii răsăritene.

Schimburile de opinii  și exemplificările din timpul simpozionului au reliefat cu folos aspecte teoretice, de principiu, dar și punctuale ale problemelor dezbătute. Există și materiale mai ample, foarte importante – comunicările despre Homer (Liviu Franga, Gabriela Creția, Ioana Costa și Petre Gheorghe Bârlea) –, care vor apărea în mai multe numere ale României literare, la cererea expresă a președintelui U.S.R., domnul profesor Nicolae Manolescu.

Simpozionul a oferit prilej și pentru lansarea unei opere fundamentale despre traducerea literară a filosofului și teologului Friedrich Schleiermacher, Despre feluritele metode de traducere, text care a fixat, cu două sute de ani în urmă, reperele teoretice ale transpunerii unei opere dintr-o limbă în alta. Lucrării, de o dificultate extraordinară, i-a dat chip românesc, cu excepțional talent și desăvârșită știință de traducător, distinsa doamnă Viorica Nișcov, în vreme ce admirabilul studiu introductiv al domnului profesor Victor Ivanovici a încoronat această minunată ediție. Opul este primul din colecția de scrieri despre teoria traducerii ce urmează să apară sub egida Fitralit.

Lasă un răspuns