Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz

După foarte scurt timp, printr-o întâmplare pe care n-am ajutat-o nicicum, mi s-a propus să traduc romanul care spunea tocmai această poveste. Mi s-a părut, cumva, că povestea m-a căutat parcă, în mod special pentru destinul ei românesc.

Iat-o, în câteva cuvinte: în 1942, tânărul Lale (Ludwig) Eisenberg ajunge la Auschwitz–Birkenau și, printr-un concurs de împrejurări, este luat ca asistent de omul care tatua numerele pe brațele prizonierilor nou-sosiți. Nu după mult timp, omul, prizonier și el, dispare fără urmă, și Lale rămâne Tätowierer până la sfârșitul războiului. Asta îi dă unele avantaje, de care el profit, în primul rând pentru a-și ajuta tovarășii de suferință. Asistă însă la toate grozăviile care se petrec în jur, iar teroarea îl însoțește continuu.  Într-o zi, tatuând un număr pe unul dintre zecile de brațe pe care le tatua în fiecare zi, ceva îl face să ridice ochii și se îndrăgostește pe viață de fata speriată din fața lui. Gita. Urmează o poveste tulburătoare, a iubirii lor, dar, mai ales, a vieții de zi cu zi la Auschwitz.

Nu este însă doar o carte în plus despre ororile din lagărele naziste. Firește, e primul lucru care te izbește, te face – a câta oară? – să te simți vinovat pur și simplu pentru că faci parte dintr-o specie capabilă de așa ceva. Și e adevărat: nu trebuie să uităm, nu vom fi vorbit niciodată îndeajuns despre momentele de apogeu al răului din istorie, cum au fost, deopotrivă, nazismul și comunismul. Dar, în multe dintre poveștile astea, iese în evidență, în egală măsură, și binele din om. Citind Tatuatorul de la Auschwitz, te întrebi tot timpul cum poate să existe în aceeași specie atâta rău (gratuit) și atâta bine (chiar și când răul e crunt și omniprezent, aparent implacabil). E important să fim conștienți de răul din noi, dar și de faptul că binele e posibil în orice condiții – și e, de fapt, singurul mod de existență valid. Nu pentru a ne edulcora vina, ci pentru a ști că putem să nu o repetăm.

Povestea e spusă simplu, aproape dezamăgitor de simplu pentru mine, și asta a fost, paradoxal, și principala provocare a traducerii. Textul e aproape frust, fraze scurte, uneori aproape sincopate, fără unduiri stilistice, și totuși extrem de percutante. Și nu e deloc ușor să nimerești nota justă, să păstrezi impactul fără a trăda stilul (sau lipsa lui). Un exemplu:

Ofițerul SS deschide larg ușile și ei pășesc într-o încăpere cavernoasă. Cadavre, sute de cadavre despuiate umplu camera. Sunt îngrămădite unele peste altele, cu mâinile și picioarele contorsionate. Privind fix cu ochii lor morți. Bărbați tineri și bătrâni; în spate, copii. Sânge, vomă, urină și fecale. Mirosul morții scaldă întregul spațiu. Lale încearcă să-și țină respirația. Îi ard plămânii. Picioarele amenință să cedeze sub el. În spatele lui, Baretski spune:

— Rahat.

Acest unic cuvânt venit de pe buzele unui sadic adâncește puțul de inumanitate în care Lale se îneacă.

— Aici, le arată un ofițer, și ei îl urmează într-o latură a încăperii, unde sunt puse alături două cadavre de bărbați. Ofițerul începe să vorbească cu Baretski. Pentru prima dată, acestuia îi lipsesc cuvintele și spune că Lale înțelege germana.

— Au amândoi același număr. Cum se poate asta? întreabă el.

Lale nu poate decât să scuture din cap și să ridice din umeri. De unde să știu eu?

— Uită-te la ei. Care are numărul corect? se răstește ofițerul.

Lale se apleacă și ridică brațul unuia. E recunoscător că are un motiv să îngenuncheze și speră că asta-l va liniști. Se uită cu atenție la cifrele tatuate pe brațul pe care-l ține în mână.

— Și celălalt? întreabă el.

Brațul celuilalt bărbat e aruncat brutal spre el. Se uită cu atenție la ambele numere.

— Uitați-vă aici. Ăsta nu e trei, e opt. S-a cam șters o parte din el, dar e opt.

Soldatul mâzgălește pe fiecare braț rece numărul corect. Fără a cere permisiunea, Lale se ridică în picioare și iese din clădire. Baretski îl prinde din urmă afară, unde stă îndoit de șale și respiră adânc.

Baretski așteaptă câteva momente.

— Te simți bine?

— Nu, fir-ar a dracului, nu mă simt bine. Nenorociților. Câți dintre noi mai trebuie să fie omorâți?

— Ești supărat, văd.

Baretski nu e decât un copil, un copil needucat. Dar Lale nu se poate împiedica să se întrebe cum de nu simte nimic pentru oamenii pe care tocmai i-au văzut, cu agonia morții înscrisă pe chipurile și trupurile contorsionate.

— Hai să mergem, zice Baretski.

Lale se ridică cu greu și pornește alături de el, deși nu-l poate privi.

— Știi ceva, Tätowierer? Pariez că ești singurul evreu care a intrat vreodată într-un cuptor și a mai și ieșit.

Râde zgomotos, îl bate prietenește pe spate pe Lale și merge mai departe.

Altfel, n-aș putea vorbi despre dificultăți de traducere propriu-zisă. Mai degrabă lucruri de ordin tehnic: verificarea datelor, ici-colo opțiunea pentru a da – sau  nu –  câte o notă. De pildă, chiar la începutul cărții, e descris Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz la vremea aceea. Vrând să verific numele și, eventual, să dau o notă, am descoperit că descrierea nu i se potrivea deloc, dar semăna mai degrabă cu a mai cunoscutului Rudolf Hess, adjunctul lui Adolf Hitler în cadrul Partidului Național-Socialist, cu care autoarea pare să-l confunde pe Höss. Am ezitat mult dacă trebuie – sau nu – să semnalez această scăpare: pe de o parte, aș fi atras atenția asupra unei lipse de temeinicie în cercetarea faptelor, aruncând o umbră asupra adevărului istoric al romanului. Pe de altă parte, poate că cinstit față de cititori era să clarific această inadvertență. Am optat, în cele din urmă, pentru a da nota. Redactorul cărții a ales s-o scoată însă, ceea ce nu face decât să arate că ezitarea era îndreptățită. Trebuie spus, de altfel, că destinul cărții a fost complicat. Ea a avut un succes imens, s-a vândut în milioane de exemplare, în peste treizeci și cinci de țări, dar a fost și extrem de controversată, fiind acuzate numeroase inexactități, lacune în documentare. Este însă o operă de ficțiune – și important e ceea ce transmite. Iar micile inexactități nu diminuează câtuși de puțin adevărul pe care-l reiterează: ororile comise de om trebuie să rămână mereu actuale în conștiința noastră, iar o primă condiție pentru a nu le repeta este, poate, să nu încetăm să le spunem povestea.

Romanul se termină cu evacuarea lagărelor și reîntâlnirea protagoniștilor. Citind epilogul și mărturia autoarei, apoi a fiului lui Lale, constați însă că abia aici ar trebui să înceapă adevăratul roman. Pe care, aproape pe nesimțite, îl scrii singur în minte. Până acum, am avut rău absolut, cruzime, bunătate, dragoste, simț de conservare. Apoi, totul se complică. Lale este prizonier din nou, de data asta la ai lui. E epoca denunțurilor în proaspăt instauratul regim comunist, și Lale e acuzat de export ilicit de bijuterii și alte valori din Cehoslovacia. El și soția lui încercau, de fapt, să sprijine mișcarea de înființare a Statului Israel. Reușește să scape, dar, în scurt timp, își dă seama că va trăi mereu cu teama că, dacă i se va afla povestea, va fi judecat, blamat. Se întreabă și el, poate, dacă, acceptând un compromis pe care nu l-a ales, se face vinovat de colaboraționism. Deși știe foarte bine că moartea lui (alternativa compromisului) n-ar fi ajutat pe nimeni și că, trăind, poate a reușit să salveze câteva vieți. Victima ajunge să se simtă vinovată – un simptom curent, care marchează încă o dată monstruozitatea unor astfel de regimuri. Lale și Gita hotărăsc să-și schimbe numele de familie (cu unul rusesc) și să plece cât mai departe de Europa; ajung în Australia, unde vor trăi tot restul vieții. Ei sunt cei norocoși: au supraviețuit, au o viață liniștită, frumoasă, lungă, dar totul în umbra celor trăite și a îndoielii că ar fi înțeleși. „Norocul“ are, iată, limitele lui.

De altfel, în carte mai e un personaj, o tânără evreică violată în mod sistematic, ani de zile, de șeful lagărului, despre care aflăm în epilog că, după ce a supraviețuit lagărului, a mai făcut cincisprezece ani în Siberia, condamnată pentru colaboraționism.

Lale refuză să-și spună povestea vreme de cincizeci de ani. Singurul căruia  el și Gita insistă să-i spună totul e fiul lor, pentru că au credința că trebuie să-și cunoască istoria. Într-o bună zi, după moartea mamei lui, acesta vine la autoarea romanului și o întreabă dacă vrea să scrie povestea tatălui său, pe care l-a convins cu greu s-o spună, în sfârșit. Ea acceptă și, la prima lor întâlnire, are loc următorul dialog:

— Știți că nu sunt evreică, da? […]

— Da, spune el într-un târziu, întorcându-se spre mine cu un zâmbet. De-asta te vreau pe dumneata.

Vreme de trei ani, de două-trei ori pe săptămână, Heather Morris se întâlnește cu bătrânul Lale. Acesta își deapănă povestea simplu, aproape detașat, apoi moare, înainte ca romanul să fie publicat.

În noaptea aceea, Lale stă întins în pat, mai fericit decât a fost vreodată.

În patul ei, Gita stă ghemuită lângă Dana, cu ochii larg deschiși, privind întunericul, retrăind clipele petrecute cu Lale: săruturile lui, dorința pe care o simțea trupul ei de a continua, de a merge mai departe. Fața i se înfierbântă în timp ce în minte i se derulează fantezii despre următoarea lor întâlnire.

Într-un pat mare, cu baldachin, Schwarzhuber și Cilka stau unul în brațele celuilalt. Mâinile lui explorează trupul fetei, în timp ce ea se uită în gol, cu sufletul gol. Amorțită.

În sufrageria sa privată de la Auschwitz, Höss stă la o masă elegantă pentru o persoană. Mâncăruri fine odihnesc pe porțelanuri fine. Își toarnă un Château Latour din 1932 într-o cupă de cristal. Rotește paharul, adulmecă, gustă vinul. Nu are de gând să lase stresul și tensiunile slujbei să-i tulbure micile plăceri ale vieții.

Baretski, beat, ajunge împleticindu-se în camera lui din garnizoana de la Auschwitz. Închizând ușa cu piciorul, se clatină și cade grămadă pe pat. Cu greutate, își scoate centura care-i ține pistolul și o agață de capul patului. Întins ca o pleașcă, înregistrează lumina din plafon – e încă aprinsă, îi intră în ochi. După o încercare nereușită de a se ridica, își apucă arma cu stângăcie și o trage din toc. Din a doua împușcătură, ucide becul recalcitrant. Pistolul îi cade pe jos și își pierde cunoștința.

⁂

A doua zi dimineața, Lale îi face cu ochiul Gitei când își ia materialele și instrucțiunile de la Bella, în birourile administrației. Surâsul îi piere când o vede pe Cilka stând lângă Gita, cu capul plecat, din nou nebăgându-l în seamă. Lucrurile au mers prea departe. Hotărăște s-o silească pe Gita să-i spună ce s-a întâmplat cu Cilka. Afară, e întâmpinat de Baretski, foarte mahmur și furios.

— Grăbește-te. Ne așteaptă un camion să ne ducă la Auschwitz.

Lale îl urmează la camion. Baretski urcă în cabină, închizând ușa. Lale pricepe mesajul și se cațără în spate. Acolo, îndură călătoria până la Auschwitz, aruncat dintr-o parte în alta.

Când ajung la Auschwitz, Baretski îl anunță că el o să se întindă și îl trimite singur la Blocul 10. Când găsește blocul, ofițerul SS de la intrare îi spune să se ducă în spate. Lale observă că acest bloc arată altfel decât cele de la Birkenau.

Primul lucru pe care-l vede când dă colțul clădirii este gardul de sârmă care mărginește o parte a curții din spate. Înregistrează încet micile mișcări din zona încercuită. Se împiedică, îngrozit de ceea ce se află dincolo de gard: fete, zeci de fete, goale, multe zăcând pe jos, unele șezând, altele în picioare, toate aproape neclintite. Paralizat, privește cum un gardian intră în îngrăditură și merge printre fete, ridicându-le brațul stâng în căutarea unui număr, probabil unul făcut de Lale. Găsind fata pe care o căuta, gardianul o târăște printre celelalte trupuri. Lale se uită la chipul fetei. Pustiu. Tăcut. Mai vede câteva sprijinite de gardul de sârmă. Spre deosebire de alte garduri de la Auschwitz și Birkenau, acesta nu este electrificat. Opțiunea autodistrugerii le-a fost refuzată.

— Tu cine ești? întreabă o voce în spatele lui.

Lale se întoarce. Un ofițer SS a ieșit pe ușa din spate. Încet, Lale își ridică servieta.

— Tätowierer.

— Și ce stai aici? Intră.

Câțiva dintre medicii și asistentele în halate albe îl salută în grabă când străbate o încăpere mare spre un birou. Deținuții de aici nu arată a oameni. Mai degrabă a niște marionete abandonate de păpușarii lor. Se apropie de infirmiera care stă la birou și ridică servieta.

— Tätowierer.

Ea îl privește cu dezgust, zâmbește disprețuitor, se ridică și pleacă. El o urmează. Îl conduce pe un coridor lung, într-o cameră mare. Aici, stau încolonate circa cincizeci de fete. În liniște. Încăperea miroase a acru. În față, Mengele o examinează pe una dintre fete, deschizându-i cu brutalitate gura, apucând-o de șolduri, apoi de sâni, în timp ce pe fața ei lacrimile șiroiesc tăcut. Terminându-și examinarea, el îi face semn să se ducă în stânga. E respinsă. O altă fată e împinsă în locul eliberat de ea.

Infirmiera îl conduce pe Lale până la Mengele, care se oprește din examinat.

— Ai întârziat, spune el cu un rânjet, în mod evident bucurându-se de stinghereala lui Lale.

Îi arată un grup mic de fete care stau în picioare în stânga lui.

— Pe astea le păstrez. Pune-le numerele.

Lale face un pas înapoi.

— Într-una din zilele astea, Tätowierer, îți vin eu de hac.

Lale întoarce capul și-l vede. Buzele strânse într-un zâmbet bolnav. Din nou un fior îi străbate tot corpul. Îi tremură mâinile. Grăbește pasul spre o măsuță la care stă o altă infirmieră, cu cartonașele de identificare pregătite. Îi face loc să se instaleze. El încearcă să-și controleze tremuratul mâinilor, în timp ce-și aranjează ustensilele și sticluțele cu cerneală. Se uită la Mengele, care are în fața lui o altă fată înspăimântată și își trece mâinile peste părul și sânii ei.

— Nu te teme, n-o să te doară, îl aude spunându-i.

Lale se uită cum fata se zguduie de frică.

— Gata, gata. Ești în siguranță, ăsta e un spital. Aici, avem grijă de oameni.

Mengele se întoarce spre o infirmieră de lângă el.

— Adu-i o pătură fetiței ăsteia drăguțe.

Întorcându-se spre fată, îi spune:

— O să am mare grijă de tine.

Fata e trimisă în direcția lui Lale. El lasă capul în jos și se pregătește să intre în ritmul tatuării numerelor indicate de infirmiera care-l asistă.

Când își termină treaba, Lale iese din clădire și se uită din nou în zona îngrădită. E goală. Cade în genunchi și încearcă să vomite. Nu iese nimic; singurul fluid din corpul lui sunt lacrimile.

*⁂

În noaptea aceea, când se întoarce în blocul ei, Gita află că au sosit câteva fete noi. Locuitoarele mai vechi le privesc cu reticență pe nou-venite. Nu vor să fie nevoite să vorbească despre ororile care le așteaptă sau să-și împartă rațiile.

— Gita. Tu ești, Gita? rostește voce slabă.

Gita se apropie de grupul de femei, dintre care multe par bătrâne. Femei bătrâne sunt rar văzute la Birkenau, rezervat tinerilor care pot munci. Una dintre ele înaintează cu brațele întinse.

— Gita, sunt eu, vecina ta, Hilda Goldstein.

Gita se uită mai bine și deodată o recunoaște pe vecina din satul ei natal, Vranov nad Topl’ou, mai palidă și mai slabă decât era când a văzut-o ultima oară.

O năpădesc amintirile, mirosuri și imagini din trecut: un prag familiar, aroma supei de pui, un săpun crăpat lângă chiuveta din bucătărie, glasuri vesele în seri calde de vară, brațele mamei ei.

— Doamnă Goldstein… Gita se apropie, apucând mâna femeii. V-au luat și pe dumneavoastră.

Femeia aprobă din cap.

— Ne-au luat pe toți acum vreo săptămână. Am fost despărțită de ceilalți și urcată într-un tren.

Un puseu de speranță.

— Părinții și surorile mele sunt cu dumneavoastră?

— Nu, pe ei i-au luat acum câteva luni. Pe părinții și surorile tale. Frații tăi erau plecați de mult – mama ta mi-a spus că au intrat în rezistență.

— Știți unde au fost duși?

Doamna Goldstein lasă capul în jos.

— Îmi pare rău. Ni s-a spus că au fost… Au fost…

Gita se prăbușește pe podea și Dana și Ivana aleargă la ea, se așază pe jos și o îmbrățișează. Deasupra lor, doamna Goldstein continuă să vorbească:

— Îmi pare rău, îmi pare rău.

Dana și Ivana plâng, cu brațele în jurul Gitei, care are ochii uscați. Bolborosesc vorbe de condoleanțe. Nu mai sunt. Acum nu mai vine nici o amintire. Simte un gol imens înlăuntrul ei. Se întoarce spre prietenele ei și întreabă cu voce spartă, întretăiată:

— Credeți că aș putea să plâng puțin? Măcar un pic?

— Vrei să ne rugăm împreună cu tine? o întreabă Dana.

— Nu, doar câteva lacrimi. Asta e tot ce le voi permite criminalilor ăstora să obțină de la mine.

Ivana și Dana își șterg lacrimile cu dosul mânecii, în timp ce pe chipul Gitei încep să se rostogolească lacrimi tăcute. I le șterg cu rândul. Aflând o tărie pe care nu știa c-o are, Gita se ridică și o îmbrățișează pe doamna Goldstein. Simte în jur respectul celor care asistă la momentul ei de suferință. O privesc în tăcere, fiecare cufundându-se în propria-i disperare, neștiind ce s-a ales de familia sa. Încet, cele două grupuri de femei – cele vechi și cele nou-venite – se unesc.