Atelier consensual de traducere literară

0
459

How putting the “pieces of everyone’s mind and perception” together gave us “the feeling of a team”

Dana Bădulescu – inițiatoarea și modereatoarea atelierului

Ne bucurăm să găzduim câteva din rezultatele unui atelier de traducere literară inițiat de către Dana Bădulescu, Conferențiar Dr. la Departamentul de limbi şi literaturi străine al Facultății de Litere de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care contribuie la formarea viitoarei generații de traducători literari de care literatura universală are nevoie, pentru a-și găsi matca în limba română. (Fitralit)

Scurtă descriere a situaţiei

Având experienţa provocării de la Köln din anul Shakespeare, când ne-am pus neuronii serios la treabă, în grup, în anul pandemiei m-am gândit să aplic metoda traducerii consensuale în lucrul online cu o grupă de studenţi simpatici ai anului III de la Limbi Moderne Aplicate din Iaşi. Studenţii optaseră pentru cursul de traduceri literare şi, după ce am discutat câteva abordări şi concepte şi ne-am dat mâna pe câteva pasaje în proză din nuvela Crooner în ton elegiac, cu note romantice, a lui Kazuo Ishiguro, am citit şi am interpretat poezia lui Edward Hirsch For the Sleepwalkers. Brainstormingul nostru a pus imaginile uluitoare, intensitatea trăirilor şi înţelesurile versurilor într-o perspectivă care ne-a condus spre interpretarea prin traducere. Întregul proces a implicat responsbilitate, îndrăzneală şi joc, în diverse dozaje.

Poezia For the Sleepwalkers a fost tradusă de Răzvan Hotăranu în volumul bilingv Nocturnal Fire / Foc nocturn, care cuprinde selecţii din volumele For the Sleepwalkers / Pentru somnambuli (1981), primul publicat de Hirsch, Wild Gratitude / Recunostinţă sălbatecă (1986), The Night Parade / Parada nopţii (1989), Earthly Measures / Măsuri pământeşti (1994), On Love / Despre dragoste (1998), Lay Back the Darkness / Aşterne întunericul (2003), The Desire Manuscripts / Manuscrisele Dorinţei (2003), Special Orders / Comenzi speciale (2008), The Living Fire / Focul viu (2010), New Poems / Poeme noi (2013). Volumul, apărut la Editura Scrisul Românesc în 2014, este prefaţat de Norman Manea. Traducerea lui Răzvan Hotăranu ne-a oferit un prilej în plus de a medita pe tema variantelor de traducere şi a ideii că textul-ţintă nu este perfect, ci mereu perfectibil.

Iată câteva dintre impresiile şi gândurile studenţilor despre acest proces, care a durat aproximativ o lună. În patru sau cinci întâlniri de câte două ore, am despicat în patru firul aproape fiecărui cuvânt, al fiecărei imagini, al eufoniilor, al cadenţei şi al ritmului, al ingambamentelor. Studenţii şi-au scris impresiile fie în limba română, fie în engleză.

Iuliana Alexandrescu: All this experience with the literary translation was something new for me, but I had accepted the challenge. The consensual translation was something I had never done before, but it was interesting. I have to admit that sometimes it’s hard to give up on your ideas, but, on the other hand, it’s helpful because you can see other people’s points of view, which sometimes might be better than yours. It’s like brainstorming.  

Claudiu Bujdei: Poemul a fost discutat pe durata a câteva seminare, urmând ca fiecare dintre noi să realizeze propria traducere. Varianta fiecăruia a fost observată și fie s-au propus modificări, fie s-au preluat idei. Pentru realizarea variantei comune, au fost analizate pe rând traducerile pentru fiecare vers în parte. Au fost integrate porțiuni de la mai multe persoane în același rând, în funcție de acuratețea redării sensului și a imaginilor, dar și de ritmul dat poemului, prin vot. Adeseori s-a întâmplat ca unii dintre noi să opteze pentru varianta altui coleg, în detrimentul celei proprii. Titlul a fost ales la sfârșit, după ce ne-am format o idee cu privire la finalitatea discursului poetic. Chiar dacă unii dintre noi ar fi fost mai mulțumiți cu alte alegeri în anumite cazuri, traducerea consensuală conține fragmente din viziunea fiecăruia și, totodată, recreează cu succes imaginile și sensul poemului tradus.

Elena Murariu: Working on a consensual translation was a great experience because we all shared our opinions, our translated versions, so that we could get to a good translation of a word, a phrase, an expression, etc. The fact that everybody had the opportunity to give their translation for each verse and to consult with each of us on giving his or her best version, helped all of us decide which one is the best for our translation of the poem “For the Sleepwalkers.”We had many difficulties concerning the translation of some words, but we managed to find the best version, weighing all the translations we had and choosing the best one. Also, translating the title of the poem was a bit difficult because it was the most important part of our translation, I would say. In order to give the best version that could fit the text, the message of the poem, we considered very carefully the best alternatives. And that’s how we managed to do the translation of the poem. The whole process was funny and interactive because in many cases we didn’t know what to choose and working together gave me the feeling of a team. That’s what we are, a team who worked together, brought their own versions, chose the best ones in order to do the best translation of the poem. 

Oana Nechifor: I think consensual translation is the most practical one. Someone may be a good translator but being human one often happens to make mistakes. When working and revising in a group, everyone can correct each other’s errors, making the translation as close to perfection as possible. Also, this activity means carefully reading the translation several times, which is a good exercise to rectify the virtually clumsy wordings. Moreover, every opinion is different and can contribute to providing a high level of creativity and authenticity to the work.

Lidia Nedelcu: We worked a lot on this poem. At first it seemed unattainable, I had never dared to even hope to translate a poem, so this posed an unexpected challenge. We discussed the prevalent ideas, we picked the phrases that seemed more difficult, we each tried to make a first-draft translation and then we discussed them in more detail. When we started doing the consensual translation, it seemed like a popularity contest: which word is best used here, which goes with the flow, which renders the meaning best. We had some diverging opinions, and somehow the hardest to translate were the simplest words: body, say, legs, like, we, learn, of, just to mention a few. It was beautiful to see how one word could be interpreted differently by people, how each of us could find arguments for our decisions and preferences, how stern we were sometimes in our choices but also how humble we became when we saw others’ option suited the text better. When we were translating each on one’s own, we were picking the words and phrases that we liked. When we were translating the text together, we were picking whatever suited the poem and the flow that was being built, whether we liked it better or not. It was almost comical how one translation could divide us and unite us at the same time.

Diana Nistor: I found the process more difficult, or rather more challenging than I had expected. Choosing the right words for the Romanian version was a delicate task, as we wanted to convey the meaning and effects Hirsch created, but I think each of us had a different understanding and feeling of the original version. Therefore it was no wonder that it took longer to find a satisfying translation for some verses. However, it was very interesting to observe how the poem stirs something different in each of us. Eventhough our consensual version could benefit from some touch-ups, I think it is important that we managed to keep a bit of everyone’s perspective. 

Maria-Alexandra Stîngaciu: Working with my colleagues on the translation of this beautiful poem was definitely a sculpting experience for me as a translator. Most of the times, translation is individual and it was very delightful to see that more than 10 students can work on a piece of translation and come up with a good result. Since translation can be also subjective and we are a diverse group, the outcome of our collaboration, which contains pieces of everyone’s mind and perception, turned out to be a homogenous translation. It was also fun that we used a democratic system of voting for translation choices, embracing the collaboration method imposed by the online class system. In this way, I believe that everyone had a chance to express their opinion. Sometimes it was not easy because there were many acceptable translations for certain phrases: some chose emphasis, others disagreed, some even chose to “transcreate” and others wanted to be more faithful to the original. But in the end, we all settled for what we thought to be the best choice and I believe that we did an amazing job.

Elena Laura Vasilachi: Cum se face o traducere? Vorba ceea: câte bordeie, atâtea obiceie. Dar cum se face o traducere consensuală în atelierul online al unei mâini de studenți la Traducere și interpretare?  

Fiecare ucenic vine la adunarea săptămânală cu ce a plămădit în singurătatea propriului atelier de traducere. Muza este una și aceeași pentru toți: For the Sleepwalkers. Săptămână după săptămână, fiecare ucenic, dar și maestrul lor, scoate în față câte una, două strofe din traducerea sa și ciulește bine urechile ca să audă celelalte glasuri reverberând: „Partea asta îmi place mult!”, „O să împrumut asta pentru varianta mea”, „Cât am căutat cuvântul ăsta!”, „Cu cât citesc mai mult, cu-atât îmi place mai tare!”, „Aș păstra partea asta și m-aș mai gândi la cealaltă”, „Aici cred că aș schimba ceva. Poate aș spune… așa?”. Și toate vocile acestea, unele mai temerare, altele mai timide, unele domolite de o conexiune șubredă la internet, sunt încurajate de răspunsuri din partea celui ieșit în față: „Mulțumesc, mă gândisem la asta, dar apoi așa și pe dincolo…”, „O să îmbrățișez propunerea asta!”, „Mulțumesc, dar eu la x al meu nu renunț, pentru că…”, „La asta o să mai meditez.” Și uite-așa, fiecare făurar de traduceri vine-n față cu ce a născocit.  

Se pune apoi poemul pe tapet și se încearcă a se plămădi la comun o surată pentru el. Fiecare vine cu născoceala lui, uneori o propune mai abitir pe a altuia din breaslă, căci i-a picat cu tronc și între timp i s-a urât de propria-i idee, nici să nu mai audă de ea, îi strică toată eufonia noului poem. Se dezbate despre aliterații și asonanțe, despre ritm, despre denotații și conotații, despre mișcări, unde, vibrații, despre emoție. Se adaugă, se scoate, se punctează, se subliniază, se șterge, se supune votului, se regândește și se (re)croiește o traducere consensuală.  

Nu cred să fie măcar unul printre noi care să-i iubească fiece părticică, dar fiecare știe că acolo se găsește și îi regăsește și pe ceilalți. Sau îi găsește pe ceilalți așa cum nu i-a mai găsit până acum, căci n-am mai fost provocați în asemenea fel. Să-i lăsăm pe ceilalți făurari de cuvinte să ne calce pragul atelierului de creație și nu doar să le expunem tăcut rezultatul final, ci să ne motivăm alegerile, să ne apărăm deciziile, să ne scuzăm stângăciile, să ne răzgândim, să cerem și să oferim ajutor, să ne jucăm, să învățăm. Toate acestea, Pentru somnambuli.

Miruna Vlioncu: To me, translating literary texts is something intimate. It’s supposed to be just me in front of my laptop, doing my best to make that text sound right in Romanian. That’s why I felt a bit confused when I first heard of consensual translation, during our class. For some reason, it had never really occurred to me that more people could work together to produce a single translation of a text. But there we were: about ten people, each of us having already translated the poem For the Sleepwalkers in our own ways, now trying to agree to one single translation. And if I had to pick one word to describe my impression of this process, that would be “challenging,” if not “difficult.” I found that consensual translation does have its advantages, but also disadvantages.  

The most significant advantage is that it enables the translator to hear different versions of translations for a text, some of which may be even better than his/her own. In our case, I think the best example is “hăul de dincolo de prag” for “the gaping doorway.” It’s a beautiful and powerful image and I would say, infinitely better than “ușa căscată” in the official version. Apart from that, I also like “luciul perfect al oglinzii,” and I prefer our “înghițind” to the official “înmuind” and our “somnambulilor” to “ (…) somnului/ – pietoni (…)” (which, to be honest, I don’t even really understand). 

Some disadvantages, however, also come to my mind. First of all, just the idea of getting so many people to produce one single translation seems difficult to me. It’s a matter of bargaining and compromise. Each one of us was probably left feeling dissatisfied with the translation of one word or another. For me, one thing I would have translated differently is “tonight,” for which I would have preferred “noaptea” instead of “seara” and, also, I am not entirely happy with the line “pipăind golurile, atingând, mângâind.” And apart from this, consensual translation is also very time-consuming because it involves long, almost never-ending discussions. 

All in all, I think we were able to produce a good translation of the poem and, personally, I do like it better than the official version. But I find that consensual translation is a complicated process which, in the end, might not feel as rewarding to a translator as producing his/her own version, at his/her own pace and entirely to his/her liking. 

For the SleepwalkersPentru somnambuli (varianta Răzvan Hotăranu)Pentru somnambuli (varianta consensuală)
Tonight I want to say something wonderful for the sleepwalkers who have so much faith in their legs, so much faith in the invisible   arrow carved into the carpet, the worn path that leads to the stairs instead of the window, the gaping doorway instead of the seamless mirror.   I love the way the sleepwalkers are willing to step out of their bodies into the night, to raise their arms and welcome the darkness,   palming the blank spaces, touching everything. Always they return home safely, like blind men Who know it is morning by feeling shadows.   And always they wake up as themselves again. That’s why I want to say something astonishing like: Our hearts are leaving our bodies.   Our hearts are thirsty black handkerchiefs flying through the trees at night, soaking up the darkest beams of moonlight, the music   of owls, the motion of wind-torn branches. And now our hearts are thick black fists Flying back to the glove of our chests.     We have to learn to trust on hearts like that. We have to learn the desperate faith of sleep – walkers who rise out of their calm beds   and walk through the skin of another life. We have to drink the stupefying cup of darkness And wake up to ourselves, nourished and surprised.  În noaptea asta vreau să elogiez somnambulii care au atâta încredere în picioarele lor, atâta încredere în săgeata invizibilă cioplită în covor, poteca bătătorită care duce la scări în loc de fereastră, uşa căscată în locul oglinzii fără cusur.   Îmi place felul în care somnambulii sunt dispuşi să iasă din trupurile lor în toiul nopţii, să-şi ridice braţele şi să întâmpine bezna,   să palpeze spaţii goale şi să atingă totul. De fiecare dată se întorc acasă întregi, precum orbii care ştiu că e dimineaţă doar pipăind umbrele.   Şi de fiecare dată se trezesc ei înşişi din nou. Aşa că vreau să le spun ceva surprinzător precum: Inimile noastre ne părăsesc trupurile.   Inimile noastre sunt batiste negre însetate zburând noaptea prin copaci, înmuind cele mai întunecate raze ale lunii, muzica   bufniţelor, mişcarea crengilor arcuite de vânt. Şi acum inimile noastre sunt pumni negri groşi zburând înapoi în mănuşa din piept.   Să învăţăm încrederea în inimile noastre aşa cum sunt. Să învăţăm credinţa disperată a somnului – pietoni care se ridică din paturile lor liniştite   şi se plimbă prin pielea altei vieţi. să bem cupa înfricoşătoare cu întuneric şi să ne trezim noi înşine, împliniţi şi uimiţi.  În seara asta vreau să le spun ceva minunat somnambulilor care au atâta încredere în propriile picioare, atâta încredere în  săgeata   invizibilă, sculptată în covor, calea bătătorită care-i duce spre scări și nu spre fereastră, spre hăul de dincolo de prag și nu spre luciul perfect al oglinzii.   Ce mult îmi placecum somnambulii ţin să-și iasă dintrup afară, în noapte, să-și ridice bratele și să primească-ntunericul,   pipăind golurile, atingând,  mângăind. Şi mereu se-ntorc acasă teferi, ca orbii ce ştiu zorii simţind umbrele.   Şi mereu se trezesc ei înșișidin nou. De aceea aș vrea să spun ceva uluitor precum: Inimile ne părăsesc trupurile.   Inimile noastre sunt batiste negre însetate fluturând printre copaci, în noapte, înghiţind cele mai întunecate raze de lună, cântecul   de bufniţă, mişcarea crengilor frânte de vânt. Iar acum inimile ne sunt pumni negri și grei Care zboară-napoi în mănușa pieptului.   Asemeni lor să învăţăm să ne încredem inimilor noastre. Să învăţăm credinţa disperată a somnambulilor care-şi părăsesc aşternuturile calde   şi păşesc prin învelişul altei vieţi. Să bem năucitoarea cupă de întuneric Să ne trezim noi înşine, hrăniţi şi uluiţi.

Lasă un răspuns