A lua ideile în răspăr
nu înseamnă a fi împotriva ideilor,
ci a încerca extinderea spectrului lor.
Didier Nordon
De ce neapărat gâlceavă? De obicei, când auzim vorbindu-se despre relaţiile acestor două domenii de manifestare a spiritului uman, este vorba fie de a ilustra incompatibilitatea lor, fie de a saluta rafinamentul anumitor scriitori care au ştiut să integreze în operele lor literare elemente, valori matematice. Nici într-un caz, nici în celălalt nu se pune problema gâlcevei: unde-i incompatibilitate nu încape supărare, pentru că n-au nimic de împărţit, iar unde un spirit ca al lui Dan Barbilian, de exemplu, este capabil să se mişte dezinvolt în ambele universuri, nu putem decât să ne amintim de spusa lui Alecsandri: „Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine!”1
Vorbim însă aici despre cercetătorul în ale matematicilor şi, în acelaşi timp, scriitorul Didier Nordon, iar cazul lui este uşor diferit. De aceea, vom încerca să vedem în ce măsură cuvântul gâlceavă este potrivit în cazul lui. Fiul unui profesor de matematică şi al unei profesoare de limba engleză, Didier Nordon s-a născut pe 23 februarie 1946 (dată ce constituie ea însăși o operaţie aritmetică de ordinul 2, cu alte cuvinte: 23.2.462). Ajuns la vârsta alegerii profesiei, tânărul Didier Nordon ezită între domeniul umanist, care-l atrăgea (cel al mamei), respectiv cel ştiinţific, care, de asemenea, i se părea tentant (cel al tatălui său). A ales matematicile, mai exact teoria numerelor, disciplină pe care a predat-o la Universitatea Bordeaux I.
Dar atracţia pentru literatură nu l-a părăsit, dimpotrivă – el a găsit în cariera universitară, în mediul cercetătorilor, terenul foarte potrivit pentru o înflorire exuberantă, cu numeroase consecinţe de această natură. Este editorialist, cronicar la revista Pour la science, dar publică şi în alte reviste de profil articole despre raportul dintre ştiinţe şi societate, eseuri, povestiri, corespondenţă, nuvele, cronici, texte care trădează un mod de a vedea cu totul diferit, adeseori şocant, prin forţa penetrantă cu care abordează realitatea. Încep astfel să apară, rând pe rând, volume cu scrierile sale, de la Les Mathématiques pures n’existent pas ! (Matematicile pure nu există!), până la Épargnez-nous les démonstrations !3 (Scutiţi-ne de demonstraţii!). Urmează alte culegeri de creații literare (mai mult sau mai puţin) scurte, în care laserul privirii lui Didier Nordon surprinde tot mai multe detalii bizare, fie în universul matematicilor, fie în cel lingvistic ori în cel social.
Încercând o privire de ansamblu asupra celor douăzeci și unu de volume apărute, putem constata o diversitate de abordări ale textului literar, mergând de la cele şase volume de eseuri – la care noi am adăuga şi autoportretul ironic realizat în Le Supplice du plan (Supliciul planului) – la cele circa treizeci de povestiri, și un volum de corespondenţă: L’Homme à lui-même (Omul către sine), transcrierea unui schimb de douăsprezece scrisori între Didier Nordon (pe atunci, de patruzeci și șase de ani) şi Jacques Ellul4 (optzeci de ani). Trecem mai departe, la volumele de cronici (caustice) – cele patru indicate de autor, la care noi am adăuga şi penultimul volum publicat, Sufletul şi urina, compus din texte de aceeaşi factură: „Condiţia umană pare o glumă de prost gust”. La categoria literatură pentru copii, au apărut patru albume (Les Épinards, ça rouille; Le Chocolat, ça craque; Les Œufs, ça brouille; La Soupe, ça chatouille) în Colecţia „Ratatouille”5 a Editurii Autrement Jeunesse. Apoi, volumul colectiv Plictiseala – melancolie fecundă, coordonat de Didier Nordon, singurul său volum tradus şi publicat în România6. La categoria nuvele, se încadrează trei volume. Încăpăţânare de matematician este un roman ce relatează povestea confruntării dintre un savant şi conjectura lui Goldbach. Menţionăm că unsprezece dintre cele douăzeci și unu de cărţi ale lui Didier Nordon sunt ilustrate cu desene (umoristice sau geometrice). Din colaborarea autorului cu desenatorul Matyo a rezultat un alt volum, publicat de acesta din urmă cu desenele lui, însoţite însă de textele lui Nordon. În sfârşit, autorul abordează şi genul aforismului, în ultimul volum publicat, Scutiţi-ne de demonstraţii!
În limba română, în afara volumului citat mai sus, au apărut traduceri ale unor nuvele, cronici extrase din diverse volume, în revistele Axioma, Gazeta cărţilor, Atitudini, respectiv un interviu şi aforisme în Atitudini vechi şi noi.
Încă de la început, Didier Nordon se întreabă ce sunt matematicile. Şi oferă un răspuns în nuvela Omerta7, punându-se în pielea unui om de rând: „Nişte abstracţii, dar care au aplicaţii concrete. Calcule din care nu pricepi nimic, dar din care iau naştere rachete sau bombe”. Pe de altă parte însă, el constată că între matematici şi literatură există mai multe similitudini decât între matematici şi celelalte ştiinţe: „O demonstraţie matematică este un enunţ în care totul este bun, util, necesar… Ea merge drept la esenţial. Scopul: a înţelege”8. Deoarece el consideră că în domeniul matematicilor trebuie să scrii corect şi să vorbeşti corect. Un matematician nu-şi poate permite glume, subînţelesuri, nu poate trăda sensul unui cuvânt, deoarece obiectul activităţii lui nu are materialitate9. Doar cuvintele care exprimă obiectele matematice le ancorează pe acestea în realitate. Orice alunecare, orice utilizare imprecisă a cuvintelor odată adoptate ar duce la aberaţii. Pe de altă parte, cuvântul ales pentru a desemna un obiect matematic nou-descoperit trebuie să aibă „ceva” în comun cu acel obiect, iar din momentul adoptării lui, el trebuie utilizat cu toată rigoarea matematică. Matematicianul este obligat astfel să cunoască şi să utilizeze corect cuvintele – constatare care-i permite lui Didier Nordon să conchidă că matematicile ţin în aceeaşi măsură de literatură şi de ştiinţe. Că esenţialul în matematici ţine de domeniul limbii – spre deosebire de ştiinţele naturii, unde esenţialul se află în realitatea palpabilă. De aici, problema vulgarizării, care, în cazul matematicilor, devine mai dificilă, întrucât orice simplificare duce la erori, la falsificări ale realităţii matematice avute în vedere. Lucru valabil şi pentru literatură, unde orice rezumat reprezintă o deformare a operei literare. Cel mai bun rezumat este opera însăşi. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere, matematicile sunt mai apropiate de literatură decât de celelalte ştiinţe.
Aşadar, succesul la public al lui Didier Nordon nu este datorat faptului că el ar fi găsit vreo modalitate de a vulgariza matematicile. Demersul lui este total diferit. Şi vine din necesitatea de a schimba percepţia matematicilor în rândul publicului (în primul rând, al elevilor şi studenţilor). În sistemul de învăţământ, acestea sunt acceptate mai degrabă ca un fel de pilule amare, inconturnabile atunci când eşti bolnav. Dar demersul lui Didier Nordon nu este de a simplifica, ci de a oferi o imagine de cele mai multe ori critică, hazlie, ironică şi autoironică a universului matematic, cu toţi membrii lui. În aşa fel, încât tot acest univers ajunge să devină simpatic, pentru că este coborât la scara umană. În doze din ce în ce mai mici, dar mai concentrate, Didier Nordon scoate la iveală prin anecdote, ficţiuni, cugetări fragilitatea matematicilor şi arată de ce matematicile sunt atât de greu accesibile publicului larg (şi, mai ales, elevilor), respectiv de ce există atât de multe idei false despre matematici. Printre acestea, şi imaginea falsă despre ştiinţe în general, care ne uşurează viaţa materială, dar cărora noi le atribuim însuşiri pe care nu le au, de la care aşteptăm soluţii pe care ele nu le pot oferi. În schimb, cărora refuzăm să le vedem aspectele negative.
Vorbind despre elevi şi şcoală, o viziune diferită îl face pe Didier Nordon să afirme că, „în loc să-i îndemnăm pe tineri să-şi alegă o profesie care le place, ar trebui mai degrabă să-i orientăm spre cea în care se simt mai pregătiţi să suporte eşecuri”10, pentru că în viaţa profesională vor avea nenumărate ocazii să se confrunte cu dificultăţi, eşecuri etc. În schimb, despre părţile (negative) invizibile temporar sau ascunse ale ştiinţelor, el afirmă, de exemplu: „să sperăm că nu vom ajunge să cunoaştem modul în care informatica va ajunge la vârsta adultă”11, vizând desigur consecinţele indezirabile ale acestei discipline la modă. Pentru că îi repugnă tot ceea ce este preluat fără discernământ şi îşi foloseşte din plin imaginaţia pentru a combate ideile preconcepute, nefiltrate, tot ce pare evident, dar care, de fapt, e doar necunoscut.
În cazul lui Didier Nordon, spiritul critic ar putea avea două surse. Una obiectivă, cerută de formaţia carteziană a oricărui om de ştiinţă (necesitatea de a pune totul la îndoială, pentru a putea promova adevăruri sigure, absolute, eterne). Şi una subiectivă, rezultată din confruntarea unei fiinţe umane efemere, având puteri limitate, cu imperativele ştiinţei pe care o serveşte, imperative care depăşesc capacităţile individului: a sacrifica totul unicului scop de a demonstra o teoremă, o conjectură, de exemplu – scop care, de cele mai multe ori, nu poate fi atins într-o viaţă de om, fie ea total dedicată cercetării. Confruntarea cu acest adevăr nu e de natură să încurajeze. Şi atunci, entuziasmul iniţial se transformă în spirit critic, iar în cazul lui Didier Nordon – repliere în lumea literelor, unde-şi duce tot bagajul matematic, pe care-l transfigurează, îl antropomorfizează, conferind viaţă afectivă unor abstracţii ca dreapta sau cercul (nuvela [Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc) sau oricărei alte figuri geometrice (nuvela Rectificare de frontiere). Între toate obiectele matematice devenite personaje literare, numerele prime par să ocupe un loc preferenţial (nuvela Clubul numerelor prime sau romanul Încăpăţânare de matematician etc.). Nu lipsesc nici încercările poetice (mai ales, în volumul [Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc), focalizate mai mult pe efecte fonetice. Între altele, preia ideea lui Raymond Queneau de a exploata registrele de limbă în Exerciţii de stil (volumul Puțin plauzibil, dar adevărat). Nu este trecut cu vederea nici eseul autobiografic (volumul Supliciul planului), care îi permite să dezvolte autoironia într-un portret dus la extremă, dar cu totul altfel decât în romanul Încăpăţânare de matematician.
În concluzie, gâlceava nu era între matematici şi literatură, ci între autor şi opţiunile sale de carieră şi viaţă. Dar Didier Nordon a ştiut să se retragă la timp dintr-un univers ştiinţific care-l ducea în vortexul implacabil al infinitezimalului, al unor realizări din ce în ce mai mărunte, riscând să ajungă în derizoriu. El a preferat abordarea artistică, literară, mai ales după ce a luat contact cu gândirea lui Jacques Ellul şi a reuşit astfel să-şi înscrie numele în ambele universuri, aplicând o tehnică utilizată de colegii matematicieni, de a cerceta zona de frontieră între două domenii străine.
Care este însă experienţa traducătorului confruntat cu textele lui Didier Nordon? Volumele de început sunt mai degrabă lucrări de erudiţie matematică. În cazul lor, dificultatea majoră constă în necunoaşterea realităţilor şi implicit a terminologiei. Celelalte, din ce în ce mai concentrate, nu mai sunt focalizate exclusiv pe probleme matematice, ci vizează toate domeniile vieţii şi ar trebui să fie mai abordabile, dar devin din ce în ce mai dificil de tradus, iar unele sunt pur şi simplu intraductibile. Şi vorbim de un autor cu un respect drastic faţă de morfologie, sintaxă, ortografie, punctuaţie, dar care, în schimb, stoarce până şi ultimele picături de libertate şi inventivitate lingvistică, punându-l pe traducător în situaţia disperată de a alege între calchierea în limba-ţintă a procedeului tehnic utilizat de autor (iar ceea ce rezultă nu mai e traducere, pentru că, la nivel semantic, nu mai poate exista echivalenţă cu originalul) sau refuzul, imposibilitatea de a traduce. Mai abordabile din acest punct de vedere sunt: corespondenţa lui Didier Nordon cu Jacques Ellul (Omul către sine), volumul Supliciul planului şi volumul de aforisme Scutiţi-ne de demonstraţii!
Nu putem trece însă peste extrema satisfacţie de a găsi uneori variante satisfăcătoare ale umorului şi ironiei de un rafinament desăvârşit al celor mai multe dintre textele lui Didier Nordon. Redăm mai jos patru eşantioane din scrierile lui.
*
Poezie matricială12
Iată poezia cea mai stupidă pe care mi-a fost dat s-o citesc. Este reprodusă din dosarul consacrat grupării Oulipo13 al revistei Écrire et éditer (Vitry, mai–iunie, 1997).
| Ha- | -le- | -tant | sur | Les | flots |
| Le | tronc | du | pin | sou- | -rit |
| Ten- | -du | d’un | som- | Bre | sang… |
| Sûrs | pin- | -sons | rhap- | -so- | -diques, |
| Les | sou- | -bres- | -sauts | hai- | -neux |
| Flo- | -ris- | -sant | d’ich- | -neu- | -mons. |
De ce ar fi stupidă această poezie? Pentru că nu spune nimic. În ciuda efortului… Pentru că a necesitat, fără îndoială, o muncă inimaginabilă. Ea prezintă, ce e drept, o proprietate extraordinară, care o plasează în categoria pătratelor magice (fr. diagonnet). Citind pe verticală prima silabă a fiecărui vers, veți regăsi primul vers scris pe orizontală. Citind pe verticală a doua silabă a fiecărui vers, veți regăsi al doilea vers scris pe orizontală. Şi aşa mai departe, până la a şasea silabă şi al şaselea vers. Cu alte cuvinte, dacă aşezăm silabele acestei poezii sub formă de matrice, se obţine ceea ce matematicienii numesc o matrice (6, 6) simetrică.
Cum zic trupeţii, tipul care a făcut chestia asta, atâta timp cât a făcut-o, nu s-a ocupat de altceva…
Cronică14
Un roman de Vladimir Sorokin are drept titlu Roman. Un roman de Duong Thu Huong este intitulat Roman fără titlu. O operetă de Gombrowicz se numeşte Operetă; un film de Samuel Beckett, Film. A-i acuza pe aceşti scriitori că dau dovadă de aceeaşi platitudine ca şi vechile glorii ale politicii sau artei spectacolului, care-şi publică memoriile sub titlul Memorii sau amintirile sub titlul Amintiri ar fi dovada faptului că habar n-avem ce înseamnă arta. Dar scriitorii ating totuşi o culme. Ei parcurg toată gama de îndrăzneli imaginabile. A boteza un roman Roman sau un film Film înseamnă a-ţi imagina că imaginaţia poate consta inclusiv în a nu-ţi imagina nimic.
Cât despre oamenii de ştiinţă care, la fel ca Lavoisier, îşi intitulează tratatul de chimie Tratat de chimie sau ca Schwartz cursul de analiză – Curs de analiză, au oare şi ei la fel de multă imaginaţie ca scriitorii sau la fel de puţină imaginaţie ca vechile glorii? Ar fi mai bine să ne abţinem! Oricum, e mare păcat că titlurile lor nu sunt mai savuroase. Ar fi o adevărată plăcere să studiezi chimia organică dintr-o carte intitulată Legăturile primejdioase ale carbonului. Titluri ca: Şi mai dură va fi căderea sau Graţia gravitaţiei ar da mai mult relief unui curs despre gravitaţie. Textele de analiză matematică n-ar avea decât de câştigat dacă s-ar numi Zero contra infinit sau Necazurile lui Epsilon în ţara funcţiilor sau Poveste despre o şi 0. În sfârşit, când Descartes şi-a numit Dioptrică lucrările de dioptrică, el a ratat o frumoasă ocazie de a comite un plagiat prin anticipare. El ar fi trebuit să preia titlul pe care i-l va sufla Victor Hugo: Lumini şi umbre.
Ordinea de zi15
Să observăm cum arată un oraş în mod normal. Oamenii vin şi se duc în toate direcţiile, fiecare fiind preocupat de problemele lui, într-un fel de mişcare browniană, în care nu se poate descoperi nicio direcţie generală. Dezordinea este maximă.
Să presupunem acum că situaţia politică devine tensionată. Oamenii se organizează şi fac o manifestaţie, hotărând să meargă spre palatul unde locuieşte şeful statului. Dezordinea de până atunci dispare, fiind înlocuită de mişcarea ordonată a unei mulţimi care are un scop comun.
În acel moment, intervine poliţia, dispersează manifestaţia, împiedicând-o să-şi atingă scopul. Ceea ce dovedeşte că sintagma „forţele de ordine” este un perfect contrasens. Doar este evident că poliţia n-a intervenit ca să menţină ordinea, ci ca să restabilească starea de dezordine.
Dat fiind16
Se dă. Inerţia unui tanc petrolier de 300.000 tdw este atât de mare, încât, dacă se deplasează cu 16 noduri, din momentul opririi motoarelor, timp de câteva ore, ar mai parcurge încă vreo câteva zeci de mile până să se oprească. (O milă măsoară 1852 m, iar nodul reprezintă viteza de o milă pe oră.)
Se cere. Se va evalua inerţia medie a unui individ (inerţie atât fizică, cât şi psihică). Se va deduce inerţia totală a omenirii. Se va converti această inerţie globală în echivalent tancuri petroliere. Se va deduce timpul necesar omenirii pentru a se opri din mişcarea ei (politică, socială, tehnică etc.), constatându-se că aceasta nu este corectă. De cât timp va avea nevoie pentru a se angaja pe o altă direcție? Se vor evalua în echivalent maree negre pagubele pe care direcţia eronată le va fi provocat înainte ca omenirea să se redirecţioneze.
1. Vasile Alecsandri, Unor critici, https://ro.wikisource.org/wiki/Unor_critici, site vizitat pe 04.02.2024.
2. Vezi site-ul: http://www.didiernordon.org/
3. Les Mathématiques pures n’existent pas !(Matematicile pure nu există!), eseuri, Actes Sud, 1981; Intelligence, passion honteuse (Inteligenţa, pasiune ruşinoasă), eseuri, Éditions du Félin, 1990; L’Intellectuel et sa croyance (Intelectualul şi credinţa lui), eseuri, Éditions L’Harmattan, 1991; Peu plausible mais vrai (Puțin plauzibil, dar adevărat), povestiri, Éditions du Choix, Marseille, 1992; L’Homme à lui-même (Omul către sine), corespondenţă cu Jacques Ellul, Éditions du Félin, 1992; Des Cailloux dans les choses sûres (Pietricele în lucrurile certe), cronici, Éditions Belin pour la Science, 1997; La Droite amoureuse du cercle ([Linia] dreaptă îndrăgostită de cerc), Éditions Hermann, 2011; Les Épinards, ça rouille (Frunzele fierte de spanac sunt sursă de rugină); Le Chocolat, ça craque (Ciocolata e crocantă); Les Œufs, ça brouille (Ouăle se bat); La Soupe, ça chatouille (Supa produce o senzație gustativă agreabilă), toate patru la Editura Autrement Jeunesse, Paris, 1997; L’Ennui. Féconde mélancolie (Plictiseala. Fecundă melancolie), lucrare colectivă sub coordonarea lui Didier Nordon, Collection „Mutations“, Éditions Autrement, 1998; Deux et deux font-ils quatre ? (Doi şi cu doi fac oare patru?), eseu, Éditions Belin pour la Science, 1999; Au cirque (La circ), nuvele, Éditions L’Improviste, 2001; Les Obstinations d’un mathématicien (Încăpăţânările unui matematician), roman, Éditions Belin pour la Science, 2003; Le ZYXaire des sciences (ZYX-arul științelor), album cu texte de Didier Nordon, Éditions Belin pour la Science, 2003; À bas le savoir ! (Jos cu erudiția!), eseuri, Éditions L’Atalante, 2005; Vous reprendrez bien un peu de vérité ? (Chiar veți mai restabili o părticică adevăr?), cronici, éditions Belin pour la Science, 2007; Le Supplice du plan (Supliciul planului), eseu, Bernard Pascuito Éditeur, 2009; La Rigueur même (Rigoarea însăși), nuvele, Éditions Hermann, 2010; À Contre-idées (Idei în răspăr), cronici, Éditions Belin pour la Science, 2011; Scientaisies (Ştiintezii), cronici, Éditions Belin, 2014; L’Âme et l’urine (Sufletul şi urina), Éditions Champ Vallon, 2017; Épargnez-nous les démonstrations ! (Scutiţi-ne de demonstraţii!), Éditions Le Pont 9, 2022.
4. Jacques Ellul (6 ianuarie 1912–19 mai 1994) – profesor de istorie a dreptului, sociolog, teolog, autor a circa șaizeci de cărţi şi a câteva sute de articole, foarte tradus, mai ales în Statele Unite. Se declara creştin anarhist, dar respingea orice act de violenţă. Și-a consacrat o bună parte a vieţii studierii şi predării marxismului, faţă de care a fost însă reticent, considerându-l o gândire fosilizată. Profund ataşat religiei creştine, el a criticat creştinismul posterior secolului al IV-lea, considerând că este „cea mai gravă trădare a lui Hristos”. Era de părere că „a exista înseamnă a rezista” mediului social, conformismelor şi locurilor comune.
5. Didier Nordon a gândit titlurile acestor lucrări adresate copiilor pe o structură ludică: verbele rouille, brouille, chatouille rimează cu titlul colecției: „Ratatouille“, în vreme ce Le Chocolat, ça craque conține o rimă interioară (imperfectă).
6. Didier Nordon, Plictiseala – melancolie fecundă (trad. rom. de Lizuca Ciobanu şi Dana Gheorghiu), Editura Amarcord, Timişoara, 2001.
7. Idem, La Rigueur même (Rigoarea însăși), Hermann, Paris, 2011.
8. Idem, À bas le savoir ! (Jos cu erudiția!), Librairie Atalante, Nantes, 2005.
9. Idem, Deux et deux font-ils quatre ? (Doi şi cu doi fac oare patru?), eseu, Éditions Belin pour la Science, 1999, subcapitolul „Matematicianul scriitor”, pp. 26–30.
10. Idem, De l’importance d’être imparfait, în: Vous reprendrez un peu de vérité ?, Belin pour la Science, Paris, 2007, p. 56.
11. Idem, Virginité informatique, în: à contre-idées, Belin pour la Science, Paris, 2011, p. 141.
12. Ibidem, p. 126.
13. Oulipo / OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle „Atelier de literatură potenţială”), grupare de lucru formată din matematicieni, fizicieni, amatori de jocuri lingvistice şi, evident, scriitori care îşi propun să practice o literatură întemeiată pe constrângeri, care provoacă și incită la căutarea de soluții originale.
14. Didier Nordon, Scientaisies, Belin pour la Science, Paris, 2014, p. 34.
15. Idem, à contre-idées, p. 173.
16. Ibidem, p. 186.
