În întâmpinarea Festivalului internațional George Enescu
Norocul meu și al fratelui meu, Tomi, a fost că unchiul nostru, Unchiudidi, cum îi spuneam noi, locuia la etajul 1, iar noi la etajul 2. În tinerețe, studiase pianul cu Florica Musicescu, sperând să ajungă un solist de primă mână. Era epoca în care Enescu, deopotrivă pianist de mare valoare, concerta în țară, așa că mulți tineri au fost inspirați să facă pian. La sfârșitul anilor 1920. Marea surpriză a fost că lui Unchiudidi i s-a alăturat drept coleg foarte tânărul Dinu Lipatti, pianist prodigios de la o vârstă tânără, admis la Conservator la numai cincisprezece ani, așa că un an de zile au învățat împreună. Unchiudidi avea auz absolut, dar a venit năpasta peste el: s-a îmbolnăvit de plămâni. Și mama lui i-a zis: „Trebuie să alegi ce faci, pentru că te distrugi!“ Unchiudidi, orfan de război, avea dreptul să urmeze o facultate gratuit – absolvise Liceul de elită „Gheorghe Lazăr“ în 1931 –, dar pe a doua trebuia s-o plătească. A fost pasionat de noua știință a electronicii – studiată la Facultatea de Electricitate și Electronică de la Școala Politehnică –, și, cum familia mai avea patru copii și un mic depozit de materiale din care să trăiască, nu era în poziția unui copil privilegiat, a cărui pasiune ar fi putut fi înlesnită de un tată bogat. Așa că era nevoit să cânte la pian, ca să-și câștige existența. O făcea vara la Hotelul „Lido“, unde-l acompania pe mai tânărul Gică Petrescu. Și, cum patronul localului era foarte zgârcit, nu-i dădea voie să primească bașiș, ci doar să bea bere – de obicei, cu clienții. Având în vedere că alături de pian era un pomișor, turna berea acolo. Peter, îmi spunea plin de umor, pomișorul ăla era cel mai mare bețiv pe care l-am văzut vreodată. Noroc că-l știau toți din hotel, pentru care mai cânta un șlagăr la modă și putea veni la celebra piscină cu valuri.
În timpul bolii, s-a gândit ce are de făcut în viață și a ales să renunțe la pasiunea pentru studiul pianului, dându-și seama că nu va deveni un mare pianist, și de cântat într-o orchestră nu-l trăgea inima.
Cea a rămas important în viața lui a fost totuși muzica. Cu marea profesoară Florica Musicescu a rămas prieten până ea s-a stins din viață. Vizitele la ea erau adevărate regaluri, prilejuri cu care se străduia să-i ducă discuri de vinil primite din străinătate, pe care erau înregistrați Rubinstein, Vladimir Horowitz, Sviatoslav Richter și atâția alții. Discuțiile din timpul orelor le relua cu un văr de-al bunicului meu, Henri Sragher, doctorul Mișu Sanft, mare amator de muzică simfonică. Nu o dată i-am văzut certându-se, pentru că Unchiudidi nu dorea să asculte muzica la maximum, în timp de Unchiu Mișu voia să se pună tare. Cu un motiv bine întemeiat: când era copil și voind să știe ce este în urechea stângă, a băgat un ac și… și-a pierdut auzul. Nu știu dacă acesta a fost motivul pentru care a urmat medicina la Universitatea din Lyon. A fost un internist de primă mână la Policlinica „Elias“ din București.
Unchiu Mișu era pasionat de Marea Neagră. Când se ducea pe litoral, pleca de dimineață și ajungea până la vapoare, la câțiva kilometri în larg, iar marinarii, mirați de o astfel de îndrăzneală, îl primeau pe vapor, îi dădeau de băut, iar el se odihnea o oră, după care se întorcea pe țărm. Asta era ziua la mare a lui Unchiu Mișu, înfrățirea cu marea în cel mai concret, adevărat sens al cuvântului. Nu era interesat să zacă la soare de dimineața până seara.
Și să revenim: nu auzea bine, așa că dorea să asculte muzica dată mai tare, motiv pentru care Unchiudidi, ca să nu se mai certe, pentru că nu era o persoană conflictuală, o rărea cu audițiile cu Unchiu Mișu, cu toate că acesta era un furnizor fără egal de interpretări de muzică clasică. Venea cu discurile, și atunci, adesea, Unchiudidi nu rezista și trebuia să-l accepte, mai ales că erau prieteni uniți de iubirea pentru muzică. Nu știu dacă a încercat vreodată să-și pună dopuri în urechi. Nu cred, căci altfel n-ar mai fi auzit nuanțele cele mai fine ale interpretărilor.
Și, de unde bucuria noastră că Unchiudidi era la etajul 1, trebuie spus că el este cel care ne-a deschis ochii sufletului către muzică, căci, când ne duceam în vizită la Tantieni – mătușa noastră și soția lui –, se auzea cel mai adesea muzică simfonică. Astfel încât, cu interesul odată stârnit, au început, pe măsură ce creșteam, să discutăm și noi, să avem preferințe, fratele meu fiind pasionat de Johann Sebastian Bach. Atât de pasionat, încât era mai mereu prezent la concertele de muzică simfonică de la Ateneul Român, împrietenindu-se și cu muzicologul George Bălan. A participat – student la istorie – la organizarea, la Ateneu, a aniversării a două sute douăzeci și cinci de ani de la nașterea marelui compozitor german.
Cu mine, a fost o istorie cu totul specială. De mic am fost interesat să știu toate amănuntele de pe etichete – și aici ajungem la discurile de vinil. Pentru că voiam să cunosc detalii, am primit în mână de la Unchiudidi un disc. N-am priceput absolut nimic din cele înscrise pe el. Știam română, la Liceul German învățam aproape toate materiile în germană, iar din clasa a II-a am învățat și engleza. Dar despre limba asta scrisă cu caractere ciudate nu aveam habar. E limba rusă, căci discurile sunt imprimate în URSS, e vorba de casa de discuri Melodiya de la Moscova, mi-a zis Unchiudidi. Păi, și aici ce scrie, l-am întrebat, frustrat în continuare că nu aflam ceea ce doream. Trebuie să înveți alfabetul, dacă vrei să înțelegi care este compozitorul, ce piesă este, care este interpretul, orchestra care-l acompaniază. Eu nu-ți spun, tu trebuie să te dumirești…, a încheiat Unchiudidi. Cred că, în acele clipe, l-am urât. Cum să învăț așa, încă o limbă străină, și una cu semne atât de ciudate? Ura mea față de Unchiudidi a fost, desigur, de foarte scurtă durată, căci era un om atât de bun și învățasem multe de la el. Așa că m-am pus pe treabă și am reușit, după vreo două săptămâni, să citesc ceea ce scria pe discuri. Eram mândru nevoie mare. Și bucuros, iar frustrarea dispăruse ca prin minune. De fapt, nu fusese nicio minune, căci îmi pusesem mintea la contribuție și reușisem. Și m-am dus triumfător la Unchiudidi și am citit ca pe apă tot ce scria pe discuri. Numai că, deodată, mi-am dat seama că apăruse o altă problemă: citeam frumos, nu știu dacă aveam intonația potrivită, dar nu pricepeam mai nimic, în afară de numele compozitorilor și al interpreților. Mi-a căzut fața. Eram iarăși frustrat. Îmi dădeam deodată seama că a învăța o limbă atât de diferită de cele pe care le știam este o treabă foarte dificilă. Reușisem pentru prima oară în viață, prin ambiție și sârguință, să învăț ceva de care habar n-avusesem până atunci. Atât de mare mi-a fost, de mic, iubirea pentru muzica simfonică.
