Prestigioasa Colecție „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, coordonată de aproape două decenii de Smaranda Bratu Elian și de regretatul Nuccio Ordine, reușește cu eleganță și constanță să propună publicului român traducerea sau retraducerea nu numai a celor mai valoroase voci ale Italiei moderne și contemporane, ci și a operelor aparținând unor epoci îndepărtate, începând chiar cu obârșiile literaturii Peninsulei. Trebuie însă remarcat cu uimire că marea poezie clasică italiană, care timp de șase secole (dacă ar fi să exceptăm secolul XX, cu explozia versului alb) a fost de neconceput fără atenta elaborare a versului în metru și rimă, în vremurile noastre, din păcate, în versiunea ei tradusă în alte spații europene, fie este în întregime ignorată, ca neinteresantă sau perimată, fie pierde enorm din grația și muzicalitatea limbii-sursă prin faptul că traducătorul recurge prea frecvent la o comodă soluție a parafrazei printr-un banal text în proză. Eu cred că poezia cu formă fixă trebuie să rămână ca atare și în oricare dintre versiunile ei traduse în lume.
După experiența neasemuit de înălțătoare a lucrului pe text de secol XIII, de la Laudele luminosului poet mistic franciscan Iacopone da Todi, la Rimele contorsionatului averroist Guido Cavalcanti, sunt fericită că îmi este acceptată de către editură propunerea unui salt peste patru veacuri, în epoca înfloritoare și creativă a barocului, pentru care arta reprezintă un divertisment doct și elaborat, lipsit de orice angajare ideologică, dar și de orice tabu, un joc inventiv, senzual și nețărmurit, menit doar să uluiască prin insolitul său.
Volumul bilingv în pregătire pentru primăvara lui 2024 Oro, porpora, avorio / Aur, purpură și fildeș își propune pentru prima oară în România o antologie de poezie a Italiei veacului al XVII-lea. În afara unor bijuterii scrise de figura dominantă a barocului literar italian, Giambattista Marino, autor al uriașului poem epic Adone, dar și al multor poezii lirice, satirice, ocazionale, volumul va reuni și douăzeci de sonete scrise de așa-zișii poeți mariniști (printre care Federico Meninni, Giambattista Pucci, Girolamo Preti, Federico Della Valle, Giovan Leone Sempronio, Pietro Casaburi, Girolamo Fontanella, Giuseppe Salomoni, Ludovico Tingoli, Anton Maria Narducci, Giuseppe Artale, Tommaso Gaudiosi, Cino di Pers, Claudio Achillini, Gian Francesco Maia Materdona, Giacomo Lubrano, Scipione Errico).
În epoca zbuciumată a Contrareformei, totul pare să se opună principiului renascentist al echilibrului, al măsurii, al expresiei sintetice și ponderate, al raportului armonios cu Creatorul și cu lumea întreagă. Barocul cel subversiv este mereu în căutarea insolitului, extravagantului, excesivului, hipertroficului. Iar primul lucru din textul baroc pe care cred că un traducător nu ar trebui să-l trădeze, ignorându-l sau ciuntindu-l, este tocmai acest permanent „din cale-afară“, ce se referă atât la conținutul hiperbolic, prolix, digresiv, cât și la stilul repetitiv, ba chiar tautologic, atent elaborat, niciodată spontan.
Barocul literar e de un ludic rafinat și incurabil, adoră jocurile de cuvinte, încifrările, trimiterile intertextuale, asocierile neobișnuite de imagini prin prețioasele acutezze, numite și concetti. Zburdă extrem de degajat prin lumea mitologiei greco-romane, care într-o măsură însemnată în arta acestor mari oameni de cultură, o substituie pe cea a spiritualității creștine. Descumpănește prin gustul pentru detaliu și prin subiectele cu totul minore pe care le propune, considerate până la acea epocă mult prea puțin nobile pentru a fi demne de a deveni literatură: poeții închină ode nu numai păunului și licuriciului, ci și aluniței de pe obrazul iubitei, femeii bâlbâite, urâtei împopoțonate cu giuvaiere, ba chiar și frumoasei păduchioase.
În cele ce urmează, mă opresc asupra a doar cinci tipuri de dificultăți ce țin de stilemele tipic baroce, spre a le ilustra pe fiecare în câte două texte, italian și românesc, în oglindă. Consider că versiunea românească a unui text vechi de aproape cinci secole nu poate fi suficient de lămuritoare fără un aparat de note explicative, marcate în textul tradus prin asterisc, ce se va găsi la sfârșitul volumului.
Uneori, acutezza pe care se construiește sonetul este o imagine atât de îndrăzneață, încât îngrijitorii ediției trebuie să parafrazeze cu răbdare și pe larg textul poetului din Seicento. În sonetul lui Anton Maria Narducci, metafora barocă aproape repertorială a pădurii de aur cu care este asemuit părul femeii este împinsă și mai departe, căci acesta e sălașul fermecător (sau ironic?) al păduchilor iubitei, reprezentați ca niște fiare de fildeș ce o cutreieră, ca niște nestemate, ca niște mici Cupidoni țesând mrejele iubirii. Evident că și gustul rafinat al epocii pentru jocul polisemiilor, pentru figuri etimologice, pentru calambururi se cade să fie pus în evidență și în traducere, așa cum ne îmbie ultimele două versuri ale sonetului:
Anton Maria Narducci (circa 1585–?)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABBA ABBA CDC CDC)
Sembran fère d’avorio in bosco d’oro
le fère erranti onde sí ricca siete;
anzi, gemme son pur che voi scotete
da l’aureo del bel crin natio tesoro;
o pure, intenti a nobile lavoro,
cosí cangiati gli Amoretti avete,
perché tessano al cor la bella rete
con l’auree fila ond’io beato moro.
O fra bei rami d’or volanti Amori,
gemme nate d’un crin fra l’onde aurate,
fère pasciute di nettarei umori;
deh, s’avete desio d’eterni onori,
esser preda talor non isdegnate
di quella preda onde son preda i cori!
Prin codrul de-aur ’s fiare călătoare
ce par de fildeș, ce bogată ești!
Ba-s nestemate chiar, de-ți răzlețești
comoara cea crescută printre odoare!
Sau pentru aleasa lor îndemânare
le-ai preschimbat din Cupidoni cerești
să-mi țese atâtea mreje sufletești
din aur, ca să mor de desfătare.
O, Amorași zburând prin crâng prețios,
voi, perle ivite-n pletele aurite,
făpturi ce sorb nectarul delicios,
onoarea nu vă fie mai prejos!
Deci fiți și voi prăzi prăzii neobosite
că-i tot cad pradă atâția, nemilos!
O a doua dificultate pentru cititorul zilelor noastre o reprezintă hățișul de aluzii la personaje mitologice și la toponime antice, reale sau mitice, pe care din păcate doar puține ediții critice italiene ni le pot descâlci. În cântul VI al giganticului poem epic marinian (de trei ori mai întins decât Divina Commedia), Adonis este însoțit de Venus prin prima Grădină a simțurilor, alcătuită din tot ce poate stimula mai mult văzul și mirosul. În octava 125, alături de explicațiile din note pe care le reluăm mai jos, am simțit nevoia să recurg și la o traducere mai relaxată și mai lămuritoare.
Giambattista Marino (1569–1625)
Adone, VI, 125
(Metru: octave de endecasilabi, cu o schemă a rimelor de tip ABABABCC)
Ciò ch’han di molle i morbidi Sabei
gl’Indi fecondi o gli Arabi felici,
ciò che produr ne sanno i colli iblei*,
le piagge ebalie o l’attiche pendici*,
quanto mai ne nutriste orti panchei*,
prati d’Imetto* e voi campi corici*,
con stella favorevole e benigna
tutto in quegli orti accumulò Ciprigna.
Întreagă a Sabei* caldă moliciune
a Indiei și-a Arabiei îndestulare
tot ce colinele Iblee* știu să adune,
din Attica, toate ce cresc sub soare*,
cuibul lui Phoenix* cel cu roade bune
Hymet*, șesul șofranului* în floare
sub bună stea, aici a strâns acum
a Ciprului zeiță* ce-i mai bun.
Strofa 125
v. 1. Saba sau Sheba este un regat mitic, vestit pentru bogățiile sale, pomenit în Vechiul Testament și în Coran, probabil situat undeva pe teritoriul Etiopiei sau Yemenului de azi.
v. 3. Plinius face referire la aceste dealuri din Sicilia, faimoase pentru mierea lor excelentă.
v. 4. Piagge ebalie s-ar referi poate la țărmurile din Achaia, patria aheilor, regiunea cea mai de nord a Peloponezului; l’attiche pendici sunt terenurile povârnite din Attica, dar în ce constă faima acestor zone în ce privește botanica e greu de știut, după părerea comentatorilor ediției îngrijite de Giovanni Pozzi.
v. 5. În aceeași ediție, ni se spune că orti panchei ar reprezenta tărâmul mitic în care și-ar fi făcut cuib pasărea Phoenix. Și aici, și în întreg pasajul s-a optat pentru o traducere mai explicită.
v. 6. Alte două referiri preluate din Plinius: pășunile de pe muntele Hymettus, vestite și ele pentru mierea lor și campi corici, șesurile promontoriului apropiat de insula Chios din Asia Mică, unde creștea abundent șofranul.
v. 8. Ciprigna este un supranume al zeiței frumuseții, Venus, născută, conform legendei, din spuma mării, pe țărmul insulei Cipru.
Deosebit de drag le este artiștilor secolului XVII procedeul acumulării fără de saț, al înșiruirilor vertiginoase. Marino este un maestru al enumerărilor, asta și pentru că, prin acest expedient la îndemână, face demonstrația vastelor sale cunoștințe de terminologie botanică, entomologică, tehnică, geografică, mineralogică, muzicală, ornitologică etc. De pildă, pentru a face și mai mușcătoare satira la adresa rivalului său Gaspare Murtola, Marino îi urează, în loc de cunună de laur, o împletitură din zeci de rădăcinoase și zarzavaturi grosiere, înșiruite pe douăzeci de versuri; sau recurge la lungi enumerări ale celor mai rare plante parfumate și de leac aduse de peste mări și țări în Grădina Desfătărilor din cântul VI. Dar gustul baroc al enumerării haotice, chiar grotești, este deosebit de viu în trei octave ale cântului X din Adone, în care ne e descris un studiolo, un fel de cabinet al curiozităților, foarte la modă în acea epocă a explorării naturii și a invențiilor tehnice. Nu lipsește din această avalanșă de substantive niciuna dintre categoriile de obiecte rare, ciudate sau desuete pe care, de regulă, le îngrămădeau colecționarii epocii într-o Wunderkammer: naturalia, artificialia, scientifica și exotica. Este evidentă atracția poetului pentru tot ce este sau produce mirabilul, pentru tot ce este ingenios, pornit din „capriciile minții născocitoare“:
Giambattista Marino, Adone, X, 136–138
(Metru: octave de endecasilabi, cu o schemă a rimelor de tip ABABABCC)
Mira intorno astrolabi ed almanacchi,
trappole, lime sorde e grimaldelli,
gabbie, bolge, giornee, bossoli e sacchi,
labirinti, archipendoli e livelli,
dadi, carte, pallon, tavole e scacchi
e sonagli e carrucole e succhielli,
naspi, arcolai, verticchi ed oriuoli
lambicchi, bocce, mantici e crocciuoli,
mira pieni di vento otri e vessiche,
e di gonfio sapon turgide palle,
torri di fumo, pampini d’ortiche,
fiori di zucche e piume verdi e gialle,
aragni, scarabei, grilli, formiche,
vespe, zanzare, lucciole e farfalle,
topi, gatti, bigatti e cento tali
stravaganze d’ordigni e d’animali;
tutte queste che vedi e d’altri estrani
fantasmi ancor prodigiose schiere,
sono i capricci degl’ingegni umani,
fantasie, frenesie pazze e chimere.
V’ha molini e palei mobili e vani,
girelle, argani e rote in più maniere;
altri forma han di pesci, altri d’uccelli,
vari sicome son vari i cervelli.
Privește: astrolabi și almanahuri,
desagi, cuști, cutiuțe, zale grele,
capcane, pile, curse și șperacluri,
saci, labirinturi, fir cu plumb, nivele,
șah, table, mingi, și cărți de joc, și zaruri,
burghie, scripeți, zurgălăi, rașpele,
vârtelnițe, ceasornice, sucale,
bile, alambicuri, creuzete, foale,
burdufurile umflate și bășici
și din săpun umede balonașe,
turnuri de fum și frunze de urzici,
pene verzui, flori de dovleac uriașe,
păianjeni, scarabei, greieri, furnici,
fluturi și licurici, viespi nărăvașe
șoareci, viermi și pisici, iar lista-i mare,
stranii făpturi, mașinării bizare.
Tot ce vezi tu și încă un lung șir,
capricii-s ale minții ce nu piere
și-atâtea uimitoare năluciri
sunt fantezii smintite și himere.
Mai sunt moriști, tamburi pentru rotiri,
palete, scripeți, roți mici sau grosiere,
ce seamănă a pești, altele-a zburătoare,
din felurite minți născocitoare.
În traducerea unei înșiruiri lipsite de verb, dificultatea principală este, evident, legată de identitatea denotativă a acestor obiecte concrete, care în versiunea românească nu pot fi în niciun caz înlocuite prin alte obiecte, și nici „repovestite“ prin perifraze. Singurul artificiu pe care traducătorul și-l poate permite este eventuala schimbare a ordinii substantivelor din șir, de cele mai multe ori cerută de rigorile corsetului foarte strâns al endecasilabului și al rimei, dar și de neconcordanța dintre numărul de silabe ale cuvintelor textului-sursă și ale echivalentelor lor românești.
De o dificultate crescută pentru traducător sunt însă poemele care nu povestesc, nu descriu, nu sunt construite pe emoție trăită, autentică, ci fac pur și simplu demonstrația unei virtuozități stilistice remarcabil de șlefuite. În versiunea românească a sonetului lui Federico Della Valle, considerăm obligatorie menținerea acelorași simetrii formale ale invocațiilor repetate, ba chiar și calchierea, pe cât posibil, a acelorași cuvinte în poziție de rimă ca în textul italian:
Federico Della Valle (1560–1628)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABBA ABBA CDC DCD)
O chioma bionda, o fronte ampia serena,
o neri occhi lucenti, anzi o due stelle,
o guancie d’ostro e neve fresche e belle,
o aria modestissima e amena,
o bocca di rubin, di gemme piena,
o riso, o soavissime favelle,
o man di latte, o vaghe membra e snelle,
o figura in beltà più che terrena,
o nobil portamento e pellegrino,
o accorte maniere, o gran decoro,
o moto, o caminar quasi divino,
o novo spirto dell’empireo coro,
o nome dolce, o nume a cui m’inchino,
che dirò mai di voi? Taccio e v’adoro.
O, plete blonde, o, frunte-naltă, lină,
o, negri ochi ce-s stele lucitoare,
o, purpură și nea-n obraji, splendoare,
o, ființă așa modestă și senină,
o, gură de rubin, de perle plină,
o, zâmbete, o, vorbe-ncântătoare,
o, mâini de lapte, o, sprintene picioare,
o, chip de-o frumusețe-așa străină,
o, nobilă ţinută, o, pas fin,
o, purtări mândre-n fața tuturor,
o, mlădiere, o, umblet divin,
o, spirit nou în al raiului cor,
o, nume, o, zeiță, mă închin,
ce pot să spun mai mult? Tac și vă-ador.
Încă și mai greu de redat este un text în care jocul combinatoriu pe care se întemeiază întregul poem este o construcție pe mai multe niveluri de încifrare. Mai întâi, enumerarea celor cinci substantive ce definesc frumusețea doamnei iubite, reluată și în al doilea catren și în terține, numai că întotdeauna într-o ordine schimbată, cu mai multe permutări, care, evident, creează și o rimă diferită. Apoi, enumerarea din primul vers este urmată de seria a cinci verbe, compatibile fiecare cu câte unul dintre cele cinci substantive anunțate, iar această structură se consolidează în prima terțină prin adăugirea unui șir foarte rar de cinci sinonime însemnând „nemilos“. Din fericire, printr-o mare șansă, am găsit echivalente ale acestei lungi serii de adjective sinonime și în română, ba chiar în cuvinte scurte, acelea adorate de traducătorul de poezia cu formă fixă (trei termeni monosilabici și doi bisilabici), putând fi astfel încadrate în măsura sacrosanctă a metrului de unsprezece silabe. Dar al doilea catren al sonetului complică și forțează deslușirea acestui puzzle sintactic, prin apariția a încă două enumerări: de cinci complemente directe și de cinci complemente de mod. Astfel încât cheia de lectură a acestei construcții stratificat încifrate ar putea fi doar combinarea pe verticală a câte patru cuvinte logic compatibile din fiecare șir, pentru fiecare dintre cele cinci subiecte inițial înșiruite, în scurte propoziții imperative esențiale de tipul: „picioare, mișcări fiți (deveniți) prin dans; păr, nade urziți prin/cu lațuri(le voastre); mâini, nea(ua) ornați(-o) cu splendoare(a voastră); buze, voci înălțați prin/cu dor; ochiri, ardoare dați/stârniți prin vrajă“.
Giuseppe Artale (1628–1679)
(sonet cu o schemă a rimelor de tipul ABAB ABAB CDC DCD)
Occhi, bocca, piè, mano e chiome aurate,
bella, fra noi san debellar gli amori;
canti, balli, ardi, atteggi, e reti amate
intesse il crin per catenarne i cori.
Piè, mani, labra, crin, luci adorate,
moti, voci, lacciol, nevi ed ardori
offrite, alzate, ordite, ornate, armate,
co’ giri, incanti, ardor, lacci e candori.
Vago è ’l crin, l’occhio, il labro, il braccio e ’l piede,
ma ognun empio, inuman, fier, crudo e rio
stringe, strugge, calpesta, impiaga e fiede.
O crin, piè, mani, o luci, o bocca (oh Dio!),
voi, voi, cinque nemici a la mia fede,
date cinque ferite al petto mio!
Ochi, picior, mână, gură, mândre plete:
în dragoste sunt toate-nvingătoare;
cânți, joci, arăți, arzi, țeseți pe-ndelete,
inimi prinzând în mreje-ncântătoare.
Picioare, păr, mâini, buze, ochiri șirete,
mișcări, voci, nade, nea și atâta ardoare
dați, fiți, urziți, ornați, năltați cu sete,
prin dans, dor, vrajă, lațuri și splendoare.
Păr, ochi, picior, braț, buze-s minunate,
da’-i crunt, rău, aprig, crâncen, crud fiecare:
vrăjesc, rănesc, topesc, strâng, calcă toate.
O, păr, picior, ochi, gură, mâini ușoare,
voi, cinci vrăjmași ai inimii curate,
cinci răni stârniți în pieptu-mi care doare!
Traducerea unor poeme baroce ce mustesc de cultură clasică solidă, altoită pe înclinarea spre inventivitate, artificiu, joc formal și semantic, vers atent meșteșugit, a cărui menire (pe care și-o ating și după veacuri!) este aceea de a ului cititorul, pentru mine este o provocatoare de mii de ori mai prețioasă decât lupta cu prea multele texte în proză, năclăite, plate și depresive, ale contemporaneității. În discursul poetic al secolului XVII, un secol de altfel deloc liniștit, măcinat de războaie și de serioase episoade de ciumă, există o noblețe a spiritului, o deschidere a minții, o prospețime creatoare mereu senină, pe care o găsesc admirabilă și tămăduitoare.
Referințe bibliografice
Bologna, Corrado, Paola Rocchi, Rosa fresca aulentissima. Vol. III. Dal Barocco all’Età dei Lumi, Loescher, Torino, 2010.
Cavalcanti, Guido, Li mie’ foll’ occhi. Rime / Nebunii ochi ai mei. Rime, traducere din italiană, cronologie de Oana Sălișteanu, Colecția „Biblioteca italiană“, Editura Humanitas, 2021.
Felici, Lucio (a cura di), Poesia italiana del Seicento, Garzanti, Milano, 1978.
Iacopone da Todi, Le più belle Laude / Cele mai frumoase Laude, edizione bilingue / ediție bilingvă, traducere din italiană, cronologie și note de Oana Sălișteanu, prefață de Matteo Leonardi, Humanitas, București, 2018.
Malagoli, Giuseppe, Crestomazia per secoli della letteratura italiana, volume terzo, Barbera Editore, Firenze, 1921.
Pazzaglia, Mario, Letteratura italiana. Testi e critica con lineamenti di storia letteraria, Zanichelli, Bologna, 1986 [1979].
Pozzi, Giovanni (a cura di), Tutte le opere di Giovan Battista Marino, Mondadori, Milano, 1976.
Segre, Cesare, Carlo Ossola, Antologia della poesia italiana. Seicento, Einaudi, Torino, 1997.
