Chiar în prima seară a Festivalului, ne-a făcut onoarea să ne întâmpine nimeni altul decât primarul orașului Larnaca, domnul Andreas Vyras – îmbrăcat casual, așa cum vine cineva să-și întâlnească prietenii, iar aici s-a întâlnit cu poezia mai multor țări, ocazie cu care am aflat că localitatea a fost aleasă de Uniunea Europeană să fie „Oraș Cultural European“ în anul 2030, alături de orașul muntenegrean Nikšić –, apoi ne-a salutat cu căldură președintele Festivalului, domnul Prof. univ. dr. – și poet – Triantafyllos H. Kotopoulos,de la Universitatea din Vestul Macedoniei, după care a urmat doamna directoare artistică, poeta Eleni Artemiou Fotiadou, care ne-a spus că se bucură să ne vadă împreună pregătiți pentru poezie, prezentându-ne pe scurt locurile unde urmează să recităm versurile, iar, în final, a transmis un salut domnul Prof. univ. dr. Achilleus Chaldaeakes de la Catedra de Studii Muzicale a Universității Naționale Kapodistria din Atena.
Am început încă de la mare depărtare, dar aflat de-acum în avion, să scriu o poezie care celebrează Insula Afroditei. Nici nu o pornisem bine cu Aegean Airlines de la Otopeni, că inspirația a și venit odată cu zborul nostru la înălțime, căci la înălțime, grăbindu-ne spre Athina, am simțit, venind de la mii de kilometri, atracția de neoprit a Insulei Afroditei, parcă îmbătat de mireasma florilor de portocali, apoi a portocalelor verzi, care sorbeau zi de zi din soarele binefăcător, iar a portocalelor rumenite în acel portocaliu care te îmbie să le guști din aromă. Iar apoi, în drumul dinspre Athina spre Larnaca, am fost învăluit,la înălțime, cu inspirație, dar și de mătasea fină, albă a norilor ce pluteau deasupra Mării Levantine, înconjurând mirabila Insulă a Zeiței Afrodita. Zăream de la distanță cedri înalți, care, cu pregnanta lor semeție și îndrăzneală, păreau a se înfige (fără curgere de sânge!), în aerul rar. Iar atunci când ne-am apropiat cu pasărea argintei de colinele Ciprului, părea că zărim deja un noian de orhidee sălbatice, care dau acea frumusețe rară pământului, stâncilor, iar când le vezi de pe luciul apei, nu crezi că este realitate, ci vis, așa că te cuprinde, înainte de a fi pășit vreodată pe pământul maroniu-roșu al insulei, o vrajă pe care cu greu poți s-o descrii, s-o înțelegi, poți doar s-o simți până în măduva oaselor. Așa începi încet, încet să pricepi de ce insula este la fel de frumoasă ca zeița care-i este protectoare.
Simt cu trupul, simt cu sufletul chemarea Zeiței Afrodita, care plutește de milenii prin aerul rarefiat al insulei, pe care ea a înfrumusețat-o la începuturile Lumii doar cu o atingere a privirii, pe care a înnobilat-o cu pașii ei așternuți pe nisipul fin și peste ai cărei palmieri și cedri a presărat, seară de seară, culori fastuoase, sporind mireasma florilor din deal în deal, din casă-n casă până pe luciul Mării Levantine. Da, insula se topește în privirea ei, pe care-o văd de la mare depărtare, ca și cum ar fi o pictură care se ridică din fiece val ce mângâie nisipul fin, aurit de soare dimineață de dimineață.
Așa că, venind aici, am cerut Zeiței să fie îngăduitoare pentru c-am îndrăznit să tulbur liniștea orhideelor sălbatice, a pământurilor și stâncilor, a fânului proaspăt cosit, a dealurilor și roadelor lor și a oamenilor care o locuiesc. Am venit cu poezie, care este aidoma unei platoșe purtată cu mandrie, dar și cu bucurie, împotriva vicisitudinilor care ne înconjoară – în care sângele nu mai curge prin vene și artere, ci este vărsat fără milă –, am venit cu poezie, căci cred de multă vreme că poezia trebuie să acopere întregul pământ, laolaltă cu apele, mările și oceanele acestei lumi, astfel făcând din ea una, așa cum a gândit-o și simțit-o Dumnezeu la începuturi.
Astral am sosit – binecuvântat de o adiere lină, asemenea cerului mișcat ușor de vânt, cu cereal pictat într-un bleu ciel încurajator – în Larnaca și am văzut grâul treierat, arbuști de lămâi răspândindu-și parfumul cu generozitate în aer, flori de o tulburătoare frumusețe, care-ți taie respirația. Ni s-a făcut o primire de zile mari, chiar înainte ca vreo persoană să fi rostit un cuvânt de prietenie, să fi pronunțat un bun-venit. Insula și Zeița ei ne-a îmbrățișat dintr-o privire.
Și am călcat cu pași abia auziți, abia văzuți pe pământul împodobit cu leandri roz și albi, iasomie, nalbă, gladiole, anemone și câte și mai câte, iar la fiecare privire a mea mi se părea că toate se ițesc în sus, și nu știam dacă ele privesc soarele sau mă privesc pe mine. Și-am ajuns la Hotel Rise, unde fațada clădirii mă întâmpină cu figura unei femei cu ochelari de soare, desigur, este însoritul Cipru, numit aici KYPROS, dar și cu un sărut lansat înspre noi, așa, de bun-venit, în timp ce pe-o altă parte a fațadei este înfățișat un bărbat, mai sobru, privindu-ne multicolor – așa că nici nu intrasem bine în hotelul, o vreme, al poețiolor și aveam deja un mesaj care ne întâmpina.
Înăuntru, recepția era decorată cu multă grijă, astfel încât am avut un sentiment bun dintru început. Iar dacă făceai mai mulți pași, dacă voiai să cobori pe scări, puteai vedea o altă operă de artă, o tânără ce pare să aibă în mână o armă, dar poate că nici nu este vorba de o armă, căci deasupra capului ei stă scris ειρήνη (pace) și, chiar dacă în stânga ei se află o cunună, ea nu încoronează violența, ci poartă pe chipalături un zâmbet, așa că nu ai cum să ucizi surâsul, poți doar să-ți ridici privirea și să surâzi, la rândul tău.
Nu vreau să vorbesc despre serile de poezie ale Festivalului international de poezie de la Teatrul Municipal din Larnaca – organizate cu iscusință, acribie și dedicație de voluntarii Festivalului, unii dintre ei la rândul lor poeți și poete – gândite cu o sensibilitate aparte și cu inteligență, cu dragoste pentru acest, sperăm, har al nostru, numit poezie –, unde am citit în nu mai puțin de trei zile poeziile noastre, care au umplut de lumină și umbre o sală primitoare, plină de iubitori ai versurilor.
Să asculți limba lui Homer este mereu o bucurie în care te regăsești, așa cum limba greacă este la originea atâtor cuvinte de-ale noastre, cum filosofia, literatura, matematica, dramaturgia și atâtea altele s-au născut în Grecia Antică. Așa că am fost purtați prin poezia neogreacă din ziua de azi, dar am ascultat poezie și în spaniolă, slovacă, portugheză, italiană, franceză, arabă, hindi eu am recitat în română – toate poeziile fiind proiectate în traducere în limba engleză pe o pânză albă de mari dimensiuni. Creațiile noastre au fost răsplătite cu aplauze la scenă deschisă. Unii poeți n-au putut veni, din Siria, din China, dar au fost prezentate de organizatorii festivalului în engleză, iar unii au trimis o filmarea cu poezia, care a fost proiectată, alături de traducerea ei în engleză. Unele aplauze au răsunat mai puternic, altele mai slab. Important este că, cel mai adesea, mesajul poetic al fiecăruia dintre noi a fost răspândit. Căci poetul este unic, singular. Floare ce înflorește și e perenă. Legăturile care s-au creat între poeți/poete – fiind în același hotel, împărtășindu-ne viața noastră literară și întâmplări de la alte festivaluri de poezie, descoperind prieteni comuni în diferite țări, făurind proiecte de viitor – au pus baza fraternității, sine ira et studio, pe care poezia o trezește necontenit, și aceasta se numește înălțare sufletească.
Unul dintre poeții greci, Stelios Papalampropoulos, la ceas de seară, a scos, cu totul neașteptat, un fluier și, interpretând o melodie care a putut fi auzită în timpul Renașterii, ne-a invitat la dans. Eram, poate, prea obosiți, sau poate surprinși, așa că am ratat dansul. Iar dacă n-am dansat, am simțit, totuși, armonia sunetelor dulci de fluier în inima noastră. Am dansat însă în suflet, un dans mai rar, mai profund. La Kalavasos, mirificul sătuleț de pe colinele Ciprului, alături de muzicieni, a interpretat o melodie din repertoriul fado și poetul portughez Fernando Carmino Marques, adusă de pe țărmurile liniștite ale Oceanului Atlantic, ocazie cu care am aflat că unii dintre poeți nu scriu doar poezie, ci au și un adevărat talent muzical.
Și simțim și acum, precum o ușoară adiere, cum Zeița Afrodita ne urmează pașii, e pe urmele noastre, ne vede ca și când ar fi printre noi, ne ascultă poeziile – o fi oare o visătoare incurabilă? – când recităm, sorbind bucuroasă din potirul cu ambrozie, în care își înmoaie buzele ca să-și păstreze tinerețea veșnică… sau sparge oare supărată nevoie mare potirul din lut ars, iritată că stihurile noastre nu înalță elixirul poeziei, alături de lira lui Orfeu, până pe culmile îndepărtate ale Olimpului?!? Nu au oare, măcar câteva dintre versurile noastre, darul profeției? Acum își ridică privirea ei de aur spre scenă, de unde răsună muzica. Să fie oare muzica sferelor?
Și nu putem uita nici seara de gală, în care Elena Hadjiafxendi, cântăreață de real talent, a pus la cale un spectacol cu versurile fiecărui poet, însoțite de cântece ale diferitelor grupuri de poeți, într-un intermezzo liric. Fiecare poet apărea în dreptul unui spot, la dreapta se găseau doi muzicieni, unii erau însoțiți de cântul Elenei, iar eu am avut privilegiul să fiu însoțit, pentru întâia oară de când recit versuri, de dansul tinerei Lucy, de fapt Lucica, așa cum mi-a mărturisit că era alintată pe când trăia în România, o foarte tânără româncă, dansatoare.
Și, în aceeași seară, am asistat și la un impresionant dans al unor tinere din Larnaca. Însoțite de efectul special al aburului fin, alb, aveai impresia că sunt niște apariții fantomatice, de basm, care, încetul cu încetul, prind formă chiar pe scena din fața ochilor noștri, trupurile lor începând să se miște cu grație pe firul armoniei melodice.
Ein Trieb – ar spune prietenul meu, poetul, fotograful și arhitectul austriac Bernhard Widder adică mai pe șleau, cu ardoare, cu toate că el nu pare decât afar animal de acest sentiment, în schimb poate să-l admire, ușor încurcat, la alții – a fost sătucul Kalavasos, urcând și coborând, ca-ntr-un joc desenat de zei pe colinele Ciprului. Odinioară un sat înfloritor, plin de mineri, a rămas astăzi o bijuterie – pe cât de adânc au săpat minerii în măruntaiele pământul, pe atât de frumos și-au imaginat și apoi construit casele, înzestrându-le cu propriile vise. Pe cât de mică este așezarea, pe atât de vibrantă o simți, cu case îngrijite, flori încântătoare împodobind și îmbogățind primăvara cu frumusețea lor răpitoare. Primăvara – un adevărat dar, un har divin pentru ochii noștri preaplini de poezie. Dar cum te poți oare întrece vreodată cu poezia naturii?!? Și sufletul oamenilor din Kalavasos se revarsă în văi cu puterea unui râu după o ploaie torențială, care însă nu vrea să distrugă nimic, ci să gătească satul de sărbătoare în fiece zi.
Și ne-a întâmpinat, în piața din inima satului, o femeie care interpreta la vioară electrică melodii atât de cunoscute nouă, cu un zâmbet larg, însoțit de privirea ochilor ei albaștri ca o binecuvântare, Danielle Klimiene, sosită din îndepărtata Lituanie, care și-a găsit o nouă patrie în Cipru.
Și nu mai povestesc despre lectura poeților și poetelor din Kalavasos, într-o frumoasă sală de ceremonii culturale.
Și nu mai povestesc despre un magazin plin de obiecte artizanale gândite de sătenii din Kalavasos și ai satelor din împrejurimi, nici despre vinurile alese pe care le dau colinele dimprejur.
Și nu mai povestesc despre vizita pe străduțele-meandre, înguste cât să treacă mai degrabă o căruță decât o mașină, ducând în sus și-n jos, la stânga și la dreapta, de la biserică până la moschee și înapoi.
Și nu mai povestesc cum ne așezam la câte o masă, la umbră și savuram cafeaua, însoțiți de acordurile Daniellei. Nu, nu mai este vorba de „cafea turcească“, cea pe care o știam din tinerețe, ci, după invadarea de-acum jumătate de veac a nordului insulei de către trupele turcești, acum se bea numai și numai „cafea cipriotă“, la fel cum în Grecia se bea numai și numai „cafea grecească“.
(De acum câțiva ani – deci fără legătură cu drumul făcut de mine în Cipru –, mă bătea gândul ca gustoasa „salată à la russe“ să o redenumesc „salată à l’ukrainienne“, numai că există un impediment important… adevărata „salată à l’ukrainienne“ există deja: ea este o salată de sfeclă roșie plină de culoare. Așa că mica mea lovitură politico-lingvistică a eșuat din fașă. Până să-mi dau seams – pe când scrim aceste rânduri – că nu este totul pierdut, așa că am putea s-o rebotezăm: ”salată à la Kiev”.)
Dar vreau să vă povestesc că am fost impresionat de mai-marele satului, care, la inițiativa oamenilor de cultură, a redenumit două străzi cu nume de poeți și, pe deasupra, a dat parcului de la marginea localității Kalavasos – de unde vezi întreaga localitate, dar și colinele ce-l împrejmuiesc într-un peisaj de basm – denumirea „Parcul poeților“ chiar în prezența noastră, a poeților de la Festival! Da, acolo am recitat din poeziile noastre câte două stihuri, cât să celebrăm acel loc inițial fără nume, dar care a primit, printr-o decizie administrativă oficială, aflată sub semnul harului nostru poetic, un nume pe care-l va păstra până la sfârșitul timpului: Parcul Poeților.
Așa că am plecat din Kalavasos mai bogați decât venisem, bogați cum nu vom mai fi niciodată. Și-mi doresc să ne amintim pentru totdeauna de cele două străzi ale localității purtând numele a doi poeți ciprioți – Kostas Montis și Pavlos Demetriou Pikrodafnis –, cu poeziile lor, ofrandă de frumusețe, aflată măcar cu un yard mai aproape de frumusețea Zeiței Afrodita. Și să încercăm să redăm viața prăfuitei lire a lui Orfeu care, odinioară, făcea atât oamenii, cât și animalele să plângă de belșugul frumuseții.
Am trăit, așadar, câteva zile însoțiți de muzică, de cântec, de poezie, de pictură pe acea insulă – binecuvântată, încă din negura timpurilor, de însăși Afrodita, zeița frumuseții și a iubirii, născută din spuma delicată a Mării Levantine. Nu cum spune alții, în Antichitate, dintr-o scoică.
Sub aripa acestei sacre inspirații, am început să ne rostim, fiecare, poeziile în cadența specifică limbii noastre materne, în acea lumină specială prin care doar cuvintele puteau să pătrundă, înconjurați în concertul orhideelor sălbatice.
Stau și mă gândesc acum, când soarele apune și mângâie insula cu nobilele sale raze de la sfârșitul zilor – poate fi oare cu putință ca Zeița Frumuseții să dorească să ne țină alături de ea, să nu ne dea drumul să mai plecăm? La fel cum odinioară Circe îl vrăjise pe Ulise și nu-i mai dădea drumul – făcându-l să uite de iubita lui Penelopa, care-și țesea tristețea, clipă de clipă, zi de zi, an de an, până acoperea întreg regatul lui Ulise de pe insula Ithaka –, prefăcându-l într-un rob fără de voie al frumuseții ei nespuse, al puterii ei nemărginite.
Am luat câțiva struguri, câteva felii de pepene alb, o bere Keo, ca să mănânc și să beau ultima oară înainte de plecare, să-mi aduc aminte de clipele bogate în poezie, muzică, ceea ce doar poeții pot aduce pe lume, ca și cum ar lua în mâinile lor iar și iar și iar lira lui Orfeu, care i-a stors odinioară lacrimi chiar și lui Zeus.
O să mă înfrupt din roadele pământului, retrăind muzica stihurilor de spirit, de simțire a poeților și poetelor, care au ridicat, neașteptat, razele soarelui de primăvară iarăși spre ceruri. Atunci s-au revărsat pe pământ hohote de bucurie din înălțimi, care au cutremurat pământul. Dureroasă desprindere de pământul sfânt al Insulei Zeiței… Este ca și cum n-aș fi vrut să plec, trupul se cere tot aici, trup furat propriei voințe de zborul păsării argintii, ca și cum ai fi fost smuls a doua oară cordonul ombilical cu care mama te-a adus pe lume, cu fire de sânge șiroind din suferința trupului, care nu era doar suferință fizică, ci și spirituală, dar această a doua sfâșiere a fost și mai dureroasă, era ca și când o parte a corpului tău ar fi rămas pe Insula Afroditei, ruptă samavolnic, iar cealaltă parte a fost văduvită de propria voință – așa că știu că o parte a sufletului meu trăiește sub vraja Zeiței Afrodita. Acum, mâine, în vecii vecilor.
