Dispariția neașteptată a Liviei Deac, la începutul lui noiembrie 2020, i-a afectat pe toți membrii Catedrei de engleză a Universității din București care au cunoscut-o și cărora le-a fost atât de dragă.
La sugestia și îndemnul colegelor Geta Dumitriu și Rodica Mihăilă, ne-am asumat, soția mea și cu mine, pioasa responsabilitate de a o evoca pe Livia așa cum am cunoscut-o de-a lungul mai multor decenii de prietenie și prețuire.
Cu Livia Deac, se stingea din viață o personalitate dintre cele mai distinse, care imprimaseră, în anii 1960, activității de catedră un specific inconfundabil. Fusese o perioadă de ușoară destindere a situației din țară, prin desprinderea de politica Uniunii Sovietice și deschiderea spre Occident, de care învățământul de limbi străine, în primul rând engleza, a profitat din plin: numărul de studenți și de cadre didactice a sporit și, mai cu seamă, au fost încheiate acorduri culturale și au fost invitați numeroși profesori, scriitori și intelectuali de renume din Anglia și Statele Unite ale Americii.
Livia Deac a terminat studiile de engleză în 1957 și a funcționat, asemenea multora dintre colegii ei de promoție, ca profesor în învățământul mediu și liceal. Venirea ei la catedră ca asistent, în 1964, a fost posibilă, așadar, în urma amintitei creșteri a numărului de studenți. În acest fel, catedra a beneficiat de o personalitate remarcabilă, care i-a cucerit foarte repede atât pe colegi, cât și pe studenți.
Calitățile ei personale purtau, în bună măsură, amprenta descendenței dintr-o familie de ardeleni din Șcheii Brașovului. Ca mulți alți intelectuali ardeleni, tatăl ei, dr. Valeriu Tempea, venise în București („coborâse în Vechiul Regat“, cum se spunea) nu numai cu ambiția de a face carieră în orașul care devenise Capitala României Mari, ci și animat de dorința de a aduce un suflu nou, menit să contribuie la schimbarea mentalității – pe care o găsea încă predominant balcanică – a orașului și a țării. Dr. Tempea a ajuns, în scurt timp, un medic cunoscut în București, unde și-a întemeiat o familie prosperă, cu o casă pe Strada Occidentului, care atrage și astăzi atenția. În primul rând însă, părinții se mândreau cu cele două fete, a căror apariție nu trecea neobservată în oraș. Iubitor de arta, dr. Tempea, adunase de-a lungul anilor, o colecție remarcabilă de pictură, sporită după căsătoria Liviei cu Mircea Deac, cunoscutul critic de artă, astfel încât casa devenise un adevărat muzeu. De altfel, referirile la „colecția Tempea–Deac“ au devenit din ce în ce mai frecvente în cadrul manifestărilor de artă plastică și în studiile de specialitate.
Livia Deac venea la catedra de engleză cu această ascendență. Avea o fire deschisă, veselă și totdeauna bine dispusă. Îmbrăcată elegant, dar fără ostentație, era o desăvârșită doamnă, care insufla în jur prietenie și un sentiment de încredere și voie bună. Era mereu prima care să sprijine oricare dintre inițiativele menite să instaureze un spirit de camaraderie și prețuire reciprocă între colegi. Găsea totdeauna gesturile și cuvintele potrivite pentru a depăși chiar și cele mai vitrege situații. Au rămas în amintire cuvintele ei de îmbărbătare, pe vremea când în Pitar Moș cursurile se țineau la temperatura de 12 grade Celsius (minuțios înregistrate, cu termometrul pe catedră, de mult regretatul profesor Adrian Nicolescu, plecat și el dintre noi în acest an).
La Năvodari, unde-i însoțea pe studenți la munca patriotică împreună cu alți colegi, Livia era sursa de voie bună, care făcea această povară suportabilă.
Cu trecerea timpului, am devenit prieteni apropiați, mai ales după ce soția mea și Livia au lucrat împreună la traducerea a două dintre romanele lui John Fowels (Daniel Martin și Magicianul), care, prin desele retipăriri, au ajuns să le facă numele cunoscute. Nu era pentru prima oară când Mariana Chițoran și Livia Deac își puneau semnătura pe o carte ca traducătoare.
Amândouă își începuseră cariera de traducătoare de mai mulți ani. Livia își făcuse debutul cu o carte de referință: Edgar Allan Poe de Vincent Buranelli, publicată la Editura pentru Literatură Universală (1968), urmată de Hugh Maclennan, Barometru în urcare, Univers, 1971, și Muriel Spark, Domnișoara Brodie în floarea vârstei, Univers, 1975. Toate aceste traduceri, la care se adaugă Turnul de abanos (Univers, 1993), o altă carte a lui John Fowles, au recomandat-o să devină membră a Uniunii Scriitorilor.
La facultate, Livia a predat cu multă dăruire și real talent pedagogic. Studenții o adorau.
A publicat mai multe antologii de literatura și civilizație engleză, foarte necesare studenților. La prima dintre aceste antologii (Antologie de texte de literatură, critică literară și lingvistică, 1971), le-am asociat pe Livia și pe Marieta Mociorniță. Era prima lor carte și mi-au mulțumit pentru îndemn. Volumul British Life and Civilization, realizat în colaborare cu Adrian Nicolescu și publicat la Editura Pedagogică în 1983, a constituit un salt evident și, în mod normal, i-a revenit sarcina predării cursului de civilizație până la pensionare (cam precipitată), în 1994, la împlinirea vârstei de șaizeci de ani.
Se cuvine menționată și colaborarea sa la volumul de studii pentru cursurile de reîmprospătare a cunoștințelor de engleză (Studies in English for Refresher Courses, TUB, 1983), destinate profesorilor din învățământul liceal, a căror perfecționare cădea atunci în sarcina catedrei.
Pentru cei doi copii ai săi, Mircea și Radu, Livia a fost o mamă devotată, iar pentru soțul ei, renumitul critic de artă Mircea Deac (stins din viață în 2015, la nouăzeci și patru de ani), o soție exemplară, în care acesta a găsit un sprijin permanent.
Cu totul surprinzătoare și demne de toată lauda au fost energia și inventivitatea cu care Livia s-a lansat, după 1989, în activități menite să promoveze drepturile femeilor. Cu sprijinul doamnei Carin Berg din Suedia, care îndeplinea funcția de director al Centrului UNESCO pentru învățământul superior (CEPES–UNESCO) cu sediul la București, a contribuit la stabilirea multor legături externe, dintre cele mai utile.
Relațiile cu membrii catedrei au revenit în aria ei de preocupări și după pensionare, mai ales după ce s-a lansat inițiativa elaborării unei istorii a acesteia. La una dintre ședințele dedicate acestui scop, s-a propus constituirea unui „Club al membrelor catedrei“ și, în mod unanim, Livia a fost aleasă președinta acestuia.
Cu timpul însă, starea sănătății ei a început să se înrăutățească. A găsit atunci un remediu în reînnodarea legăturilor cu prietenele și prietenii cei mai apropiați din catedră. Se întâlnea regulat cu Geta Dumitriu. Eu și soția mea ne vedeam cu ea în fiecare an când veneam la București. Participa cu plăcere la întâlnirile organizate de Rodica Mihăilă sau când era invitată de alți colegi.
La ultima întâlnire, din primăvara anului 2019, ne-am văzut la Livia acasă, de fapt la restaurantul chinezesc, căruia îi închiriase dependințele casei Tempea din Strada Occidentului. Au fost prezenți Livia, Geta Dumitriu, Rodica Mihăilă, Lia Pop – venită din SUA –, soția mea și cu mine. Livia era zâmbitoare, bucuroasă că era împreună cu prieteni apropiați.
Toți colegii – mai vechi și mai noi – din Catedra de limba engleză îi vom păstra o frumoasă amintire!
„John Fowels” – Fowles. Dumitru Chitoran, care, impreuna cu Dan Dutescu facea emisiuni TV de invatat engleza in anii ’60-’70, nu avea cum sa scrie in asa hal totusi.
Obituarul d.lui Chitzoran e singurul cel mai apropiat de…ceea ce va sa zica un obituar serios, al unei persoane de influenta publica – ca de aia in alte tari civilizate cadrul didactic din inv publ, indiferent de grad – deci cu atit mai mult cind e vb de universitar de marca – este FUNCTIONAR PUBLIC. Ar fi meritat sa cunoasca societatea romaneasca, macar aia intelectuala, sau MACAR aia anglista, cind anume si unde s-a nascut Livia, cind si unde cu exactitate a murit, CE CURSURI cu exactitatea predat la ceea ce actualmente se autonumeste http://www.unibuc[SIC!].ro, cu eventuale nume de fosti studenti mai proeminenti. Personal, desi urmind filologia engleza in alt centru universitar, am avut ocazia sa cunosc acea casa-muzeu, la invitatia unui, grup largit de studenti ai ei, care venisera intr-un turneu teatral inedit in centrul meu universitar – era vb de o alcatuire dramatica scrisa de unul dintre ei, regizat si jucat exclusiv de ei, cu totii studenti la engleza, si studentii ei. M-a impresionat la culme, intr-adevar, colectia de arta insirata pe toti peretii casei, inclusiv pe holul lung si relativ ingust care facea legatura intre salonul cu scena de teatru („aici jucam noi piese cind eram mici”, a spus la un moment dat). Nu mai vazusem in viata mea asa ceva intr-o casa particulara, imi amintesc de un mic desen in tus negru semnat „picasso” inghesuit intre altele pe peretele holului dintre salon si bucatarie, prin care, in luna mai, menajera aducea brinzeturi pe platouri de lemn si apa rece in carafe transparente de sticla veche, cu zmeura de la gheata. Imi amintesc de o propozitie care mi s-a infipt in minte, din cadrul acelei coversatii pe care d.na Deac a initiat-o cu mine, si pe care in rest am uitat- o. Vorbea de generatia noastra, care in acel 1984 eram inca studenti si din care sosotea ca fac parte si baietii ei: „Am foarte mare incredre in voi. Generatia voastra va salva Romania”. Desigur, n-am inteles nimic din afirmatia ei, decit ca isi adora si baietii, si pe studentii ei, inclusiv pe prietenii acestora, tot anglisti, fie si din alt centru universitar. Pe atunci m-a mirat cum a putut sa accepte sa fie deranjata la 10 seara, intr-o vizita NEanuntata, de ditamai grupul de cca 20 -30 de adulti tineri si, e drept, infometati. Ba sa-i mai si primeasca joviala si luminoasa si sa-i puna la masa: ” Acum v-ati intors de la Iasi? Cum a fost? Nu va e foame?” La ora aceea nu stiam ca adresa acelei case mari si vechi, cu gradina si gard inalt de fier forjat era pe strada Occidentului (daca asa s-o fi chemat si atunci). Ceea ce i-am auzit vorbind pe prietenii mei bucuresteni a fost: „…locuieste aici, aproape, la Piata Buzesti”Acum, retrospectiv, citind obituarul D.lui Chitzoran, mi-a aparut vie inaintea ochilor memoriei, amintirea acelei vizite. Si am inteles mult mai pe de-a intregul cum anume si (mai) de ce au adorat-o studentii. Aceasta e singura mea amintire cu Livia Deac.
E adevarat, a mai fost un moment, cind am observat-o intr-o pauza de conferinta la Bucuresti, angrenata intr-o conversatie intr-un grup mai mare, pe la mijlocul decadei ’90. Nu am reusit, sau nu m-am straduit, sa gasesc moment potrivit, sa ma apropii si sa-i spun: „D.na Profesor, am fost parte din acel grup talentat al studentilor dvs, pe care i-ati primit atit de minunat acasa la dvs, acum 11 sau 12 ani”. Poate ar fi trebuit.
Desi este trecuta Mariana Chitoran drept autoare, articolul este probabil scris de Dumitru Chitoran, caci pomeneste de mai multe ori de „sotia mea”. Am avut norocul ca toti cei pomeniti in articol sa-mi fie profesori, fie iertati!
ne-a sărit numele domnului Chițoran dintre autori, îl vom pune din nou. era, dar a dispărut. Vă mulțumim.