Nu aș fi putut să scriu acest articol fără sugestiile doamnei Silvia Zendron – căreia îi mulțumesc pe această cale – care cunoaște în amănunt istoria Café Zartl și este prezentă zi de zi în acest templu al istoriei și eleganței, al trecutului Vienei din districtului 3.
***
Viena nu duce deloc lipsă de cafenele cu tradiție cel puțin centenară, unde, până de curând, puteai sorbi cafeaua casei, pe care o pregăteau proprietarii, cumpărând boabele verzi de cafea angro, atenți să-și fi păstrat toate calitățile, după care le prăjeau după rețete vechi, transmise din tată-n fiu de pe vremea, poate, când turcii asediau, fără succes, a doua oară Viena. Apoi, când a fost prea scump să mai prăjească ei boabele alese de cafea, au convenit cu marile firme de producție a cafelei, care, în locul lor, prăjeau boabele nobile de cafea, respectând întocmai vechile rețete, și, totodată, păstrând secretul. Căci arta de a prăji – la o intensitate mai mare sau mai mică, de a cumpărat robusta sau arabica, de a le prăji separat, fără a face un mix din diferitele tipuri de cafea – boabele miraculoase care nu știau ele pentru ce vor crește în arborele de cafea, ca să aibă surpriza, după milioane de ani, că sunt celebrate de oameni pe întreg globul. Așa că alături de o cafea de vis, din acele cafenele cu o tradiție centenară din Viena, puteai cumpăra (dacă te îndrăgosteai iremediabil de gust) și cafea pentru acasă, pentru a-ți continua visul, fără a pierde aroma și parfumul inegalabil al cafelei. (Aici vor începe protestele iubitorilor de ceai, care se vor simți jigniți de afirmațiile atât de definitive din fraza anterioară. Și, pe bună dreptate, căci nu putem să nu recunoaștem calitățile frunzelor de ceai și aroma lor minunată.) Nu puteai lua însă cu tine acasă atmosfera cu totul specială a cafenelei care întotdeauna adăuga ceva imperceptibil gustului băuturii calde.
Sunt iarăși la Viena – un oraș drag mie, unde s-a născut și străbunica din partea tatălui meu, în Floridsdorf, pe când era abia un sat dincolo de malurile Dunării, neprmit în Viena decât în 1903, așa că o parte din mine revine acasă, unde am prieteni din domeniul artei și arhitecturii –, pentru a celebra poeziile unor poeți austrieci contemporani. Este vorba despre Doris Mühringer, Gerhard Kofler, Bruno Weinhals, Ernst David și Christian Loidl, care nu mai sunt printre noi, dar și versurile Petrei Ganglbauer și ale lui Bernhard Wiider, care au și citit din poemele lor, iar eu am recitat traducerea în limba română. În urmă cu 30 de ani apărea antologia bilingvă de poezie contemporană austriacă traumvieh, geschmeidig gehetzt / animale de vis, suplu hăituite, editura kriterion, bucurești, 1995 în traducerea mea cu cei șapte poeți sus-amintiți (un număr magic, spun eu). Erau poeți din cercul literar al Salon – o instituție culturală în afara mainstreamului literar al capitalei austrice – înființat de Bernhard Widder, Rainer Vesely, Fritz Schmidmair și regretatul Chris Lodl.
Așa, în Viena fiind, mi-am zis că nu pot în niciun caz lua mic-dejunul la hotel, ci e musai să-l iau în atmosfera cu totul aparte a unei cafenele de tradiție, așa cum îmi place mie. Unde, câtedodată, când sunt inspirat, mai scriu și o poezie. Mereu simt cum timpul mă ajunge din urmă și aș trăi, ce minune, într-o epocă apusă, în care a bea o cafea însemna un ritual, era mereu slow coffee, nici gând de instant coffee, iar mersul timpului părea să oprească. Așa că mă delectam cu un Wiener Melange, sau Einspänner, câteodată cu un Cappucino mit Schlagobers, iar uneori cu un Kleiner Brauner –, ca să începă ziua mai limpede, dar în nici un caz mai repede, privind prin ferestrele mari spre câte un monument edificat în dreptul clădirii în care se găsea cafeneaua – și câte și mai câte feluri de cafea ce te întâmpinau cu parfumul lor, îmbiindu-te să rămâi cât mai mult în aceste adevărate catedrale ale cafelei și nu numai. Să trăiești, o vreme, în ele.
Și-mi aduc aminte că în urmă cu peste douăzeci de ani în urmă, fiind cu Tantieni, mătușa mea, la Viena – unde călătoream adesea cu ea, să-și aducă aminte de vremea când, tânără fiind, a venit să se opereze aici, și asta se petrecea înainte de al doilea Război Mondial, chiar înainte de anexarea țării de către Hitler – am ajuns împreună la Café-Restaurant Gutenberg în districtul 1, cel mai elegant, inima Vienna, chiar lângă statuia părintelui tiparului cu o privire îndreptată, plină de elan, în fața sa, parcă îndemnându-ne să luăm în mână o carte și să nu uităm de învățăturile lui. Am fost întâmpinați de bătrânul proprietar care ne-a spus dintru început Ați dori să încercați cafeaua casei? Tantieni a făcut ochi mari, ca și când și-ar fi adus aminte, ca prin minune, ce se petrecuse cu peste șaizeci de ani înainte, pe vremea când bea cu mama ei, Julie, o cafeluță la aceeași cafenea. Și-a adus aminte, ca prin vis, de proprietarul acum bătrân, pe atunci un tânăr care-l ajuta pe tatăl său. Incredibil, poate de aceea și-a comandat o cafea cam tare – ca pe vremuri, atunci când avea tensiunea foarte scăzută și o cafea o salva, pur și simplu, dar la bătrânețe suferea de tensiune ridicată –, care i-a dat bătăi de inimă prea iuți, încât a fost nevoită să ia un medicament, pentru ca inima să se potolească. După ce i-a trecut roșeața din chip, a râs cum numai ea știa s-o facă, un zâmbet abia schițat în colțul gurii, întinzându-se până la ochii ei albaștri. Era ca și cum în acel zâmbet se adunase și timpul trecut, ce ei i se părea că fusese doar un clipit al ochilor.
Am ajuns într-o bună dimineață a lunii noiembrie din anul de grație 2025, o dimineață rece și umedă, înnorată, din pură întâmplare, la Café Zartl, care, din 1883, de cum s-a încheiat construcția clădirii, s-a instalat la parterul acesteia (chiar dacă la începuturi avusese un alt proprietar) și unde, și azi, se mai pot citi gratuit ziarele din Austria și Germania – unii clienți nici nu intră bine în stabiliment, nici n-apucă să-și scoată paltonul, că și înșfacă un ziar sau chiar două, ca și cum ar fi pus mâna, după îndelungi căutări fără succes, pe Sfântul Graal –, fixate pe un cadru de metal și lemn. O bună parte a mobilierului este neschimbat de la începuturile cafenelei, canapele cu o pânză dând seamă de un model aparte și mese cu marmură colorată, becuri cu o lumină caldă, aprinse și în timpul zilei, fiind protejate de abajururi elegante din vremuri trecute, ca și cum timpul ar fi stat în loc.
Și timpul pare a sta în loc – înăuntru nu se aude zumzetul continuu al mașinilor și trepidația vieții marelui oraș –, căci cei care-și beau cafeaua de dimineață la Café Zartl vin să citească ziarul sau să stea la un pahar de vorbă, să citească o carte sau să comenteze împreună ultimele cărți apărute, ca într-un adevărat club de lectură. Alți clienți vin să încheie o afacere, chiar scoțând un laptop (care nu se potrivește în niciun caz cu tradiția care transpare din toți porii atmosferei), afacerea care, la o cafea bună, are de-acum și un iz de succes. Pe vremuri veneau aici oameni care jucau concentrați biliard, unii se întâlneau ca să ia parte la pasionante turnee de șah, și se reuneau în cafenea pentru a cultiva limba esperanto. Femei care ghiceau viitorul în cărți de tarot, în fața unor oameni atât de curioși să-și cunoască viitorul, înainte ca acesta să-și facă simțită prezența, încât nu-și puteau lua ochii de la cărțile colorate cu atâtea figuri, adevărate picturi, care însemnau salvare sau damnare, noroc sau ghinion. Astfel încât cafeaua pe care o sorbeau era minunată, atunci când ceea ce preziceau cărțile le era de bun augur – sau era numai bună de aruncat dacă mesajul cărților îi cufunda în depresie. Și, zi de zi, tot reveneau să-și asculte viitorul, orice ar fi fost. Trebuie să pun însă frâu imaginației debordante, pentru că zăbovind ore în șir la această cafenea – unde alături de cafea, ca în întreaga Vienă, primești și un pahar de apă – am remarcat că, de fapt, coloratele cărți de tarot nu sunt pentru ghicit, nimeni nu-și află viitorul aici alături de aburii cafelei. Eroare capitală. Aici se joacă tarot pe echipe, un joc de cărți subtil. care nu se bazează pe întâmplare , nici pe ghicit, ci pe gândire în doi, ademănător whistului sau bridgeului.
Și cum am aflat asta, pe la prânz, când continuam să-mi fac veacul în Café Zartl, o doamnă cu părul alb se apropie întâi de un domn și vorbește în germană, la care domnul îi spune că nu înțelege limba. Era un străin venit la cafenea. Așa că mă vede pe mine la masă doamna. Pare foarte abătută și ține în mână un carnețel. Îmi spune că nu mai rezistă, la ora 14.00 fix trebuia să vină cineva pe care îl așteaptă și nu a sosit. Erau de acum orele 14.05 și doamna nu știa dacă va mai sosi acea persoană – punctualitatea austriacă își spunea aici cu tărie cuvântul ! – și dacă aș fi așa de amabil să formez pe telefonul meu mobil numărul de telefon din carnețelul dumneaei. Mă declar amabil, și nu apuc bine să formez câteva cifre pe telefonul meu mobil că apare un domn, tot cu părul alb, pe care doamna îl recunoaște imediat, iar în clipa următoare îl apostrofează, spunându-i că tocmai via să plece, fiindcă el n-a sosit la timp. Trecuseră doar cinci minute, și era clar că doamna se simțea jignită că trebuie să aștepte – o doamnă nu trebuie niciodată lăsată să aștepte ! –, ce să mai vorbim de faptul că dumneaei nu auzise din îndepărtata Franță de sfertul de oră academic sau dacă auzise nu accepta această regulă de laissez-faire de pe malurile Senei. Da, și am înțeles de ce, era vorba de partenerul ei de tarot, care este un joc care nu se bazează pe întâmplare, nici pe ghicit, ci pe gândire în doi. La scurt timp au apărut și ceilalți doi parteneri de joc, iar doamnei cu părul alb părea să-i fi dispărut întreaga supărare. Jocul putea să începe.
Și mă întreb, acum, dacă nu cumva veneau aici și unele doamne care știau să ghicească în cafea, iar cafeaua era muse să aibă zaț, căci altfel nu se putea chichi. Zațul putea să spună atât de multe despre viață. De cum era zațul așazat în cafea, după ce o sorbeai, așa îți așezai viața, așa avea să fie și viața ta în viitor, măcar în cel apropiat. Asta făcea Tantieni pentru prietene apropiate, le ghicea în cafea, căci unele dintre ele erau doritoare să știe cum o să meargă căsătoria, sau ce o să fie la service, sau, dacă era mai tinere, și nu știau ce le pregătește viața, dacă iubitoul o s-o ia de soție sau este un fustangiu.
Și a doua zi, tot acolo m-am dus, de acum fascinat de această cafenea în care simțeai trecutul Vienei la fiecare privire. Și am zis ce bine se distinge de cafenelele de astăzi – unde e musai să se audă muzica, iar dacă personalul este tânăr muzica este atât de tare, încât trebuie să strigi ca să te înțelegi cu prietenul cu care împătășești o cafeluță. Și surpriza a venit pe nepusă masă. La pianul de lângă masa în care mă dedulceam la o cafea tare apare cineva care începe să cânte la pian. Și aflu că era un concertist, pe vremuri pe nume Christo. Singura muzică acceptată la Café Zartl este, în mod tradițional, cea de café-concert. Care creează o atmosferă aproape magică, când inima pare să bată mai repede, căci melancolia te podidește. Magică devine atmosfera, amintind de ziua de ieri, joi, când magia a cuprins cu adevărat Café Zartl.
Altădată călcau pragul cafenelei scriitori renumiți, cum ar fi Robert Musil – cu toate că cercetători ai biografiei acestuia afirmă sus și tare că n-ar fi trecut pragul acestei cafenele renumite și cei ce-l vor un obișnuit de pe vremuri al Café Zartl vor doar să trezească interesul iubitorilor de literatură și de asemenea să mărească prestigiul localului – care locuia în apropiere (în apartamentul său își are, de câțiva zeci de ani, sediul Grazer Autorinnen Autorenversammlung, al cărei membru sunt și eu, și unde voiam să mă duc înainte de a descoperi cafeneaua asta de vis, singura cafenea considerată monument istoric din districtul trei al Vienei). Nimeni nu poate însă pune mâna în foc că Robert Musil n-a băut niciodată o cafea aici, dar nici că a fost un Stammgast, mai ales că biografii săi nu au găsit nicăieri vreo mențiune a cafenelei în scrierile și nici măcar în notele sale. Cu siguranță însă că îi plăcea Café Zartl scriitorului Heimito von Doderer, care, într-unul din romanele sale celebrează cafeneaua care devenise o instituție, el făcându-și veacul în saloanele acesteia:
…pe lângă casa de marcat, unde doamna șefă, încadrată de oglinzi, trona… în aburi de cafea și fum de țigară, cad cărțile de tarot în sala de jocuri, se aud clicurile și pocnetele bilelor de biliard. Jucătorii se înțeleg între ei doar prin mormăituri. (din romanul ”Cascadele din Slunj”)
Și cum să nu-ți fie dragă o astfel de cafenea care chiar în numele proprietarilor săi, Zartl, avea inclus cuvântul ”zart”, adică ”delicat”, la fel ca și trandafirii frumoși care împodobesc Stammgasttisch în fiece zi, dovadă că sunt pe măsura numelui cafenelei.
Pentru clienții fideli, una dintre mese este mereu rezervată – așa-numita Stammgasttisch – deoarece ei sunt clienții devotați ai cafenelei, pentru că aici se simt atât de bine, se simt ca acasă, așa că vin să-și bea cafeaua, să ia masa de prânz sau de seară, după cum vedem joacă și cărți la această masă rezervată numai și numai lor, așa că acești Stammgäste nu trebuie să aștepte nicicând, masa lor fiind așezată în fața locului unde pe vremuri era veto casă de marcat, pentru ca ei să lege o conversație cu doamna șefă, Maria (Mizzi) Zartl, care a patronat cafeneau până la moarte, la nouăzeci și șapte de ani! Ei sunt cu adevărat prieteni ai celor ce se îngrijesc de bunul mers al localului. Își sărbătoresc adesea aniversările aici, cafeneaua devenind o a doua casă a for.
Și aflu că pe vremuri, până la izbucnirea primului Război Mondial, femeile nu avea dreptul să intre în cafenea, iar singurul loc rezervat pentru ele se găsea în spatele tejghelei sau în bucătărie. Acest obicei misogin a fost însă schimbat după prima mare confruntare mondială, când femeile nu numai că putea să servească la mese, dar începuseră să și fumeze chiar în localuri publice. Ce nu văzuse până atunci… Viena.
În ziua de azi nici urmă de mesele de biliard și jocul subtil cu bilele, sunetul unei lovituri a bilei de mantă lipsește, nu se mai desfășoară competiții de șah anunțate din timp în ziar, nu se mai aude nici sunetul metalic al case de marcat, atunci când un client își plătea consumația.
Deodată văd că în afara saloanelor obișnuite mai e o ușă care uneori se închide, dar oricând se poate deschide, unde ne întâmpină Salon der Magie (Salonul Magiei). Nu, nu suntem în Alice în Țara Minunilor care, oricum, a avut premiera la Viena luna aceasta, nu suntem în mijlocul unui film cu Harry Potter sau alături de Aladin și lampa fermecată, nici în prezența glasului fermecător al Șeherezadei care noapte de noapte istorisea câte o poveste nemaiauzită regelui Șahriar, ca să scape cu viață de furia lui împotriva tuturor femeilor (căci femeia lui îi fusese infidelă), nu, nu suntem în țările în care viața este un mister care apare ceas de ceas, zi de zi. Astăzi este însă o zi cu totul specială în Salonul Magiei, înțesat cu afișele marilor magicieni, de la Lance Burton la Houdini. În seara aceasta de joi, 13 noiembrie 2025 va sosi Vrăjitorul și va răspândi pe nesimțite, pe nevăzute, pe neobservate întreaga lui vrajă în cafenea, seară în care oricând apa se poate preface în vin ales, iar cafeaua de orice fel se transformă într-o torță care ne transportă sufletul până în ziua binecuvântată a Crăciunului.
