Coman Lupu, Andrei Vieru – primul care pune problema relației dintre traducător și interpretul muzician*

Andrei Vieru semnează o lucrare cu un titlu incitant, apărută la finele anului 2024. Autorul este un cunoscut eseist și un celebru pianist român. Asocierea termenilor traducere și interpretare în titlul unei cărți al cărei autor este un muzician stârnește, firește, curiozitatea și te îndeamnă la lectură.

Cartea este organizată în trei secțiuni, precedate de un „Cuvânt înainte“: I. Teoria traducerii și a interpretării, un eseu despre „cum și de ce l-am tradus pe Pușkin în română și în franceză așa cum am făcut-o și nu altfel, cum am înțeles eu fiecare din piesele lui Pușkin, de ce am schimbat și în română și în franceză…“ II. Practica traducerii, „alcătuită din traducerile mele ale celor șase piese de teatru scrise de Pușkin în versuri.“ III. Practica interpretării, în care autorul îi dă „cititorului posibilitatea să asculte în interpretarea [s]a câteva din lucrările muzicale“ comentate în prima parte.

Pornind de la experiența proprie, autorul meditează asupra unor teme îndelung studiate în literatura de specialitate, cum ar fi traducerea prin filieră (Andrei Vieru transpune în franceză o piesă de Pușkin nu din rusă, ci după versiunea lui românească) sau autotraducerea, ajungând astfel la concluzia că totul este posibil, ținând cont de „constrângeri“, dacă se păstrează spiritul operei. Temele abordate sunt multiple, însă Vieru este primul, după știința noastră, care pune problema relației dintre traducător și interpretul muzician. Tonul este cel al eruditului care caută răspunsuri la întrebările care îl frământă, iar destinatarul este publicul cultivat, interesat de producția de idei a elitei culturale. Rezultatul căutărilor este un eseu în care mustește inteligența, în care fantezia creativă deschide drumuri și convertește scrisul într-o artă complexă.

Vieru este în căutarea unei definiții a traducerii ideale

Studiind diversele tipuri de traduceri, înțelegem că Vieru este, de fapt, în căutarea unei definiții a traducerii ideale și intră astfel în polemică cu traducători și teoreticieni celebri. De exemplu, despre Nabokov afirmă: „Pentru el, contează doar cuvintele, semnificațiile și conotațiile lor. Stilul și tonul poetului i se par secundare. De fapt, nu-i pasă de ele.“ Andrei Vieru manifestă un dispreț categoric „față de traducerile literale“, el vede traducerea ca act de recreație și totodată de interpretare și pledează pentru păstrarea spiritului operei în noua formă pe care aceasta o îmbrățișează.

Referindu-se la fidelitatea față de original, eseistul stabilește cinci tipuri de constrângeri (pp. 48 urm.), dintre care le menționăm pe ultimele două, care ni se par demne de a fi subliniate: stilul și tonul autorului. Vieru revine asupra problemei fidelității în amplul capitol dedicat lui Walter Benjamin: despre „sarcina traducătorului“ și cea a interpretului. „Aș fi putut adăuga și altele, legate de context, istorice, lingvistice, politice, biografice și altele. […] Între diferitele tipuri de constrângeri, a trebuit să arbitrez, să fac compromisuri, a trebuit să mă confrunt cu rezistența unui material concret.“ Tocmai de aceea, autorul îi reproșează lui Benjamin tipul de „abordare tezistă (ca să nu spun ideologică)“ și faptul că, pentru el, actul de a traduce nu este „un scop în sine,… ci o activitate în slujba a ceva.“

Originală și interesantă ni se pare comparația pe care o propune Andrei Vieru între traducere, ca act de creație ce poartă amprenta tălmăcitorului, și interpretarea unei piese muzicale, care poartă, în sonoritățile ei, sensibilitatea interpretului. Este, în această analogie, o încercare de a-l reabilita pe traducătorul traditore.

După Poetica traducerii a lui Victor Ivanovici, acest eseu este a doua lucrare care schimbă în ultima vreme substanța și fizionomia vechilor teorii din domeniul traductologiei.

Vieru ridică traducerea la statutul de artă de sine stătătoare

Elogiul trădării. Mic tratat de traducere și interpretare de Andrei Vieru este o contribuție remarcabilă la literatura de idei și la discuția despre traducere ca act cultural fundamental. Combinând erudiția cu talentul artistic, autorul a creat un volum polifonic, în care teoria se împletește cu practica, iar reflecția intelectuală cu experiența estetică. Prin structura sa originală și prin îmbinarea celor trei ipostaze (eseist, traducător, interpret muzical), Vieru reușește să demonstreze în fapt ceea ce susține în teorie: traducerea este creație, iar interpretarea (fie a unui text, fie a unei partituri) este un act de reinvenție a operei. Cartea sa ridică traducerea la statutul de artă de sine stătătoare și reabilitează „trădarea“ asociată ei, arătând că în spatele oricărei infidelități aparente față de original stă, de fapt, fidelitatea profundă față de spiritul creației. Acesta este, probabil, cel mai important mesaj pe care Elogiul trădării îl transmite comunității culturale. Contribuția lui Andrei Vieru la domeniul eseisticii culturale și al dezbaterii despre traducere este notabilă sub mai multe aspecte. În primul rând, el aduce o perspectivă interdisciplinară rar întâlnită, punând în dialog literatura, muzica și filozofia limbajului. Această abordare holistică îmbogățește atât teoria traducerii (prin analogii și concepte noi), cât și discursul despre interpretare în general. În al doilea rând, stilul său limpede, elegant și plin de substanță face accesibile idei complexe unui public larg, ceea ce înseamnă că volumul funcționează ca punte între specialiști și marele public. Nu e puțin lucru ca o carte despre traducere să fie plăcută la citit și să stârnească entuziasm – Elogiul trădării reușește asta, fapt evidențiat de critica ce a remarcat bucuria pe care o degajă textul.

* Andrei Vieru, Elogiul trădării. Mic tratat de traducere și interpretare, Editura Vremea, București, 2024, 314 p.