Așa cum s-a și aprobat propunerea în Adunarea Generală din 5 aprilie 2024, continuăm discuția despre ce este traducerea literară, cum poate fi ea definită, deoarece s-au exprimat opinii cum că ar fi prea restrictivă definiția pe care Filiala noastră ar da-o acum, restrângând astfel posibilitatea unor traducători de a deveni membri ai breslei noastre cu ștate oficiale. Dorim să avem cât mai multe puncte de vedere privitoare la acest subiect, pentru a putea – până la sfârșitul anului – să elaborăm un regulament al Filialei – care să fie aprobat într-o Adunarea Generală – și care să cuprindă modalitatea de admitere următorii traducători literari în filială, dar și alte reglementări pentru mai buna gestionare a Filialei. L-am solicitat astfel pe dl. Prof.univ.dr.em. Radu Toma – Universitatea din București să ne trimită un material în care să aflăm care este opinia domniei sale în acest sens. (Fitralit)
***
Președintele nostru, Peter Sragher, mi-a solicitat un articol despre ce cred eu că este traducerea literară. Contextul era clar. Convocatorul pentru adunarea generală din 5 aprilie trecut a membrilor Fitralit îi invita pe membrii asociației la o dezbatere care să decidă care e „definiția exactă“ a ceea ce înțelegem prin „termenul de traducere literară“ (punctul 2 de pe ordinea de zi). Nu știu dacă au făcut-o (nu am putut participa la ședința cu pricina din banale motive de sănătate). Din introducerea semnată Fitralit la micul dosar ce pare a fi în curs de completare, Traducerea literară și/vs lexicografia din numărul 90 al revistei noastre – dosar la care, iată, particip și eu cu această notă –, reiese că întrebarea din pomenitul convocator a fost provocată de o afirmație a traducătorului și lexicografului George Volceanov în cadrul Consiliului USR cu vreo două săptămîni înainte, afirmație conform căreia, citez din textul introductiv, „cei care alcătuiesc dicționare sunt traducători literari“. Procesul-verbal al Consiliului USR (https://uniuneascriitorilor.ro/2024-03-20-sedin-a-consiliului-uniunii-scriitorilor-din-romania-din-15-martie-2024) nu menționează această discuție, deci nu am avut acces nici la formularea originală, nici la vreo altă reformulare.
„Traducerea literară“ este reformularea succintă a sensului expresiei „traducerea unui text literar“
Ce voi spune în cele cîteva rînduri ce urmează va fi subordonat răspunsului pe care îl am la întrebarea din convocator – pentru că am unul. Iată-l: expresia „traducere literară“ este reformularea succintă a sensului expresiei „traducerea unui text literar“.
Răspunsul este departe de a fi o definiție „exactă“, căci nu face decît să deplaseze problema. Este însă și departe de a fi neinformativ, deoarece elimină ceea ce mi se pare a fi o ambiguitate în întrebare. Așa cum este formulată, aceasta te poate face să tratezi expresia ca pe una asemănătoare cu cea de „apă grea“, de exemplu, și să-ți spui că, așa cum există în lume două realități foarte asemănătoare macroscopic, „apa“ și „apa grea“, doar că hidrogenul din aceasta din urmă are o proporție de deuteriu cu mult mai mare decît hidrogenul din cea dintîi, ceea ce o face să aibă un alt comportament decît apa „standard“, tot așa „traducerea“ și „traducerea literară“ ar fi realități aparent asemănătoare, dar ale căror trăsături intrinseci nu coincid, în ciuda faptului că le numim, pe amîndouă, traduceri etc.
Dacă ar exista în lume ceva ca „traducerea literară“, cu proprietăți distincte de traducerile „neliterare“, ar trebui să ne întrebăm care sînt trăsăturile intrinseci necesare și suficiente pentru ca o traducere să fie „literară“. Nu știu însă dacă ar avea sens să încercăm să o facem, deoarece, dacă am face-o, ar trebui să considerăm drept „normale“ și întrebările următoare, puse unui librar: „Aveți traducerea literară în chineză a prospectului din cutia de paracetamol produs de Terapia de la Cluj? Și, dacă da, aveți și traducerea tehnică sau științifică a lui Don Quijote de la Mancha?“ În librăriile noastre, în care, pare-se, cărțile traduse ocupă azi cam 90% din capacitatea rafturilor, am avea, cel puțin parțial, aceleași texte traduse, dar, în raionul Literatură, ele ar fi traduse „literar“, în cel de Istorie „istoric“ și în cel de Filosofie „filosofic“. Or, nu este cazul, dacă nu mă înșel. Ceea ce demonstrază prin absurd că „tehnic“ ori „literar“ ori „științific“ nu se raportează la traducere, ci la natura textului tradus.
Răspunsul meu la întrebarea din convocator dă o singură condiție drept necesară și suficientă pentru ca o traducere să fie literară, și anume să fie traducerea unui text literar. Las teoreticianului literaturii să ne spună ce înseamnă „literar“. Îi las pe cei ce se ocupă de tipologia textelor să ne spună ce înseamnă „text tehnic“, „text științific“ etc. Odată stabilite proprietățile diferitelor tipuri de texte, vom ști și care sînt competențele traducătorului „literar“, ale traducătorului „științific“ etc.
Acestea fiind spuse, trec la afirmația „cei care alcătuiesc dicționare sunt traducători literari“. Voi răspunde transformînd-o în două întrebări ce îi corespund: este autorul de dicționare traducător? Și, dacă da, rezultatul a ceea ce face el este traducere literară?
Dacă a traduce înseamnă a spune cu alte cuvinte, din aceeași limbă sau din alta, ceea ce este spus deja de un cuvînt, o frază, un text, fără îndoială autorul unui dicționar este traducător. Bun sau mai puțin bun, asta depinde de calitățile lui personale. Iată cîteva mostre de traduceri pe care lexicograful le propune. Pentru început, două exemple din prima dintre cele două mari categorii de dicționare care există, dicționarele „de cuvinte“ (numite, într-o română mai veche, și „vorbare“, termen pe care îl ador).
„AARDVARK [‘a:dvu:k] s. (zool.) furnicar-african (Orycteropus afer)“ (Academia Română, Institutul de Lingvistică, Dicționar englez–român, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 2004).
„VRABIE, vrăbii, s. f. Pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru, cu pântecele cenușiu, cu ciocul scurt, conic și cu coada trunchiată; vrăbete (Passer domesticus) […]“ (Academia Română, Institutul de Lingvistică, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009).
Românului ce nu știe prea bine engleza și întîlnește pentru întîia oară suita de litere aardvark, dicționarul Levițchi îi permite accesul la înțeles dîndu-i echivalentul în română al acelor caractere: aardvark înseamnă ceea ce înseamnă și „furnicar-african“; utilizatorului românei care vrea să-și lămurească ce înseamnă cu adevărat „vrabie“, DEX-ul îi oferă o așa-numită definiție discursivă: cuvîntul vrabie înseamnă cam ceea ce înseamnă și „pasăre“, „mic“, „penaj“, „pestriț“ etc. luate toate la un loc. În toate aceste cazuri, punctul de plecare este un cuvînt, opac pentru început celui care consultă dicționarul, tradus apoi pe „înțelesul acestuia din urmă“, în „vorbele pe care le înțelege“ sau se presupune că le înțelege.
Iată, mai jos, și un exemplu dintr-un dicționar de „lucruri“ (Mircea Popescu, coord., Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice, Editura Meridiane, București, 1998, vol. II; autoarea articolului: Tereza Sinigalia). Și în cazul acesta, punctul de plecare este un cuvînt (nici nu se poate altfel), așa că articolul începe cu o definiție discursivă, la fel ca un dicționar de cuvinte: „parte a unei biserici de plan dreptunghiular cuprins între sanctuar și intrare“, dar, spre deosebire de, să zicem, Dicționarul limbii romîne literare contemporane din 1955–1957 coordonat de Dimitrie Macrea și Emil Petrovici, care se „mulțumește“ cu o scurtă definiție asemănătoare („Încăperea centrală a unei biserici creștine cuprinsă între peretele fațadei principale și altar“), acesta continuă, pe de o parte, cu o dimensiune ostensivă (două planuri de biserică cu săgeți care arată vizual, nediscursiv, ce este o navă centrală, laterală etc., cum e un spațiu compartimentat, și, pe de altă parte, cu informații ce nu mai țin de înțelesul cuvîntului navă, ci de proprietățile concrete pe care le au realitățile la care el referă în diversele zone ale creștinătății).
Dicționarul este o listă de cuvinte însoțite de definiții
Și autorul de „vorbare“, și autorul de „dicționare de cuvinte“ sînt, așadar, într-un fel ori altul, traducători. Sînt ei oare și traducători literari? Ce anume traduc ei? Răspunsul îl avem deja mai sus: cuvinte. Un dicționar este o listă de cuvinte însoțite de definiții și de o sumă de informații gramaticale (categorie morfologică, etimologie, eventual sinonime și antonime etc.) și socioculturale.
Or, dacă definiția pe care o propuneam mai sus pentru „traducere literară“ este măcar discutabilă, în sensul că are argumente suficient de puternice pentru care merită să fie luată în discuție, acești traducători care sînt autorii de dicționare (dar ei sînt cu mult mai mult decît traducători) nu pot să fie și traducători literari, obiectul pe care se sprijină activitatea lor fiind cuvintele (dintr-o limbă, dintr-un dialect, jargon, domeniu etc.), care nu sînt în ele însele nici literare, nici neliterare, în vreme ce traducătorul literar este literar pentru că traduce texte literare, texte ce sînt alcătuite, desigur, din aceleași cuvinte pe care le găsim într-un dicționar de limbă ori în unul enciclopedic, dar se găsesc acolo, în text, din alte rațiuni decît cele care explică prezența lor într-un dicționar.
Care este intenția traducătorului-lexicograf? Să reconstituie cu cea mai mare fidelitate cu putință sensul pe care utilizatorii unei limbi l-au dat sau îl dau cuvintelor pe care le folosesc și regulile lor de utilizare. Este ceea ce explică lipsa de originalitate a celor mai multe definiții din cele mai multe dicționare. În DEX, de pildă, ediția citată, găsim sub intrarea dicționar următoarea definiție: „Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei, alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină.“ În Micul dicționar academic (același loc, 2010, ediția a 2-a), definiția este: „Operă lexicografică cuprinzând (toate) cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale operelor unui scriitor etc., structurate într-o anumită ordine (de obicei, alfabetică) și explicate în aceeași limbă ori traduse într-o limbă străină.“ Cele trei cuvinte în cursive sînt cele trei diferențe, minore, în care autorii celor două articole traduc ceea ce cred ei că noi gîndim cînd folosim cuvîntul dicționar. Autorii Micului dicționar sînt astfel de părere că în opera unui scriitor noi nu credem că apar unele sau toate cuvintele pe care el le-a folosit în viața sa, în opera sa, desigur, dar și în discuțiile în diversele cîrciumi frecventate sau în pat cu nevasta sau mai știu eu cu cine etc.
Intenția autorului de dicționare este fundamental didactică. Dicționarele se consultă
Intenția autorului de dicționare este astfel fundamental didactică: înșiruire de articole de dimensiuni diferite dispuse în ordinea alfabetică a cuvintelor-cheie pe care îl definesc, deoarece sînt fără nici o legătură semantică între ele, dicționarul pe care îl realizează nu este făcut pentru a fi citit, ci consultat, de fiecare dată cînd întîlnim în limba pe care o folosim – că e maternă ori nu – un cuvînt pe care nu-l cunoaștem și vrem (dacă vrem) să aflăm ce înseamnă.
Traducerea literară nu se consultă (asemenea dicționarului), ci, prin natura sa, se citește în totalitate
Scopul traducătorului de texte literare este radical diferit. Fundamental, intenția sa, cel puțin într-o cultură ca a noastră, este de a reconstrui cu cea mai mare fidelitate cu putință, în limba în care traduce, universul construit, într-o altă limbă, de autorul textului cu pricina, fie acesta scurt de doar șaptesprezece silabe, cum ar fi un haiku, fie lung de zeci sau sute de mii de cuvinte, intenție subordonată alteia, și anume aceleia de a permite cititorului să cunoască și să judece felul cu totul special în care autorul textului percepe și judecă lumea. O traducere literară nu se consultă, ci se citește, de la cap la coadă, căci doar în totalitatea lui textul poate revela această viziune particulară.
