Ἀδέσποτον, Εἰς τὸν Ἀδάμ / Anonim, Despre Adam

L-am rugat pe domnul Alexandru Skuléty să ne aleagă – alături de minuțiosul studiu al domnului Prof.univ.dr.em. Liviu Franga (în articolul anterior – vezi https://www.fitralit.ro/30-06-2026-livu-franga-despre-antologia-palatina-cartea-i-poemele-crestine/?preview_id=20145&preview_nonce=9a090fad40&preview=true&_thumbnail_id=20146), câteva dintre epigramele Antologiei Palatine.Cartea I. Poemele creștine, o adevărată descoperire a unei echipe dedicate – în jurul coordonatoarei, doamna Simona Nicolae – culturii române. Scoaterea de sub colbul Universității din Heidelberg a acestor bijuterii ale gândirii și simțirii medievale create în Cetatea Constantinopole, capitala Bizanțului, în secolele IX-X, ne fac a regândi și a reevalua o perioadă pe care o cunoaștem prea puțin și prea superficial, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ne îndeamnă la a vedea, a simți și a înțelege cum se raportau creștinii de Răsărit la Dumnezeu și Credință în genere – și să remarcăm faptul că textele provin dinaintea schismei din 1054. Trebuie spus că diferențele în interpretarea religioasă a Credinței existau de ceva vreme. Ar fi interesant de făcut o comparație între substanța unor texte din Biserica de Apus din acea perioadă: cum vedeau misterul existenței Sale, cum încercau prin Credință, acea platoșă în vreme de război, să-și salveze existența, adesea amenințată, care numai și numai în spirit și suflet putea să se apere de orice săgeată otrăvită, și de asemenea cum, în vreme de pace și liniște sufletească, înălțau adevărate imnuri Celui Nevăzut, dar simțit până în rărunchi. Așa că din – astfel o numește domnul Alexandru Skuléty –  ”monumentala lucrare” apărută de curând la Editura Universității din București (la care a văzut lumina tiparului șl volumul Scriptores Byzantini XIII – Antologia Palatină. Cartea a V-a. Poemele iubirii, București, 2023, prezentat pe larg în paginile virtuale ale revistei noastre) vă oferim câteva considerații asupra genezei epigramelor, extrase din volum, și câteva epigrame, menite să completeze – inclusiv conținând originalul în greaca veche – portretul realizat în articolul sus-amintit. Fragmentele alese cu grijă de dl. Alexandru Skultéty scot în evidență grija și aplecarea asupra textului, ediția critică realizată cu atenție și acribie de către traducătorii-exegeți ai textelor pe care veți avea bucuria de a le citi în continuare.

Toți traducătorii-exegeți ai primului volum din Antologia Palatină. Cartea a V-a. Poemele iubirii au fost premiați de Fitralit în urmă cu doi ani, chiar dacă nici unul dintre ei nu este membru al filialei noastre, iar cartea a fost nominalizată la Premiul de Traducere al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2024.  (Peter Sragher)

Din monumentala lucrare, am ales cvasialeatoriu – „de gust“ – câteva aspecte prezente în volum, spre a le face simțită savoarea spirituală, texte care sunt dovada excepționalei, rafinatei trude, a talentului hermeneutic fără egal și a înaltei științe a tălmăcirii pe care „Grupul celor opt“ autori le oferă culturii românești de azi și, deopotrivă, celei de mâine. Am preluat, în acest scop, fragmente, fără să mai utilizez semnele citării. Nimic, așadar, din ce urmează nu-mi aparține – în afară, desigur, de mereu prezenta bucurie personală de a vă face părtași la această nobilă desfătare a lecturii. (Alexandru Skultéty)

* * *

(p. 15) Notă asupra ediției. Volumul conține ediția critică adnotată și comentată, precum și tradu­cerea în metru original a epigramelor creștine din Cartea I a Antologiei Palatine. Lexicul poemelor, în care se resimt influențe lirice sau homerice, hapaxurile lexicale frecvente, numeroasele turnùri stilistice de factură clasică ne-au în­demnat ca, în traducerea versurilor palatine, fără să ignorăm limbajul cultului creștin actual, să dăm întâietate vocabularului poetic necantonat în jargonul religios, semnalând în notele din subsolul traducerilor și în capitolul „Co­mentarii“ semnificația, registrul lexical, precum și izvoarele lexicului epigra­matic. Am dorit să păstrăm astfel tonalitatea acestei cărți, care toarnă într‑o formă clasică, păgână în înțelesul istoric al termenului, un conținut creștin. […]

Note explicative necesare înțelegerii textului însoțesc traducerea fiecă­rui poem și un comentariu mai amplu − lingvistic, sti­listic, metric, istoric sau teologic, în funcție de specificul epigramei − se află la sfârșitul cărții.

Am inclus în acest volum un indice al tuturor cuvintelor Cărții I (cu ex­cepția conjuncțiilor, a prepozițiilor și a particulelor), însoțindu-l cu sem­nala­rea ocurențelor acestor termeni în poemele homerice și în Biblie. Am considerat acest instrument cu deosebire important pentru epigramele creștine care împletesc lexicul religios, deja în­cetățenit în secolele V−VI, cu arhaisme de proveniență epică sau lirică. Analiza aces­tui vocabular compozit, a semnificației lui în varii registre lexicale își vădește ne­cesitatea. Studiul introductiv al volumului schițează observațiile noastre. […]

(p. 17) Sub fiecare poem am notat acronimul celui care l-a tradus: SN (Simona Nicolae), ȘZ (Ștefan Zară), ȘL (Ștefan Lungu), EC&SC (Ecaterina și Sebastian Clinciu). Aparatul critic a fost alcătuit de Simona Nicolae, glosarul de autori de Cristian Șimon, cel de personaje istorice de Sebastian Clinciu și de Ștefan Lungu, indicii de Simona Nicolae și Cristian Șimon. Note și co­mentarii au re­dactat toți autorii lucrării. Studiul introductiv a fost realizat de Ștefan Zară (pa­ginile introductive și capitolele: „De la anonimat la paterni­tate: autorii identificați în colecția de epigrame creștine“, „Arhitectura colecției creș­tine: de la erminia iconografică la tipologia scripturistică“), Simona Nicolae („Transmi­terea manuscrisă a epigramelor creștine“, „Copiștii Cărții I“, „Isto­ria din umbra versurilor“, „Metru și ritm“) și Cristian Șimon („Straturi lexicale di­acronice“). […]

* * *

[p. 21] Introducere. Gravate în mar­mura bise­ricilor sau întipărite în lemnul icoanelor, în bronzul obiectelor de cult ori pe filele cărților sacre și adunate mai târziu în paginile primei cărți a Antologiei Palatine, poemele-inscripții din acest volum − căci „inscripție“ traduce întocmai terme­nul grecesc ἐπίγραμμα − surprind momentul în care civili­za­ția clasică și cea creștină au izbutit să consune: iambul a devenit expresie a credin­ței populare, distihul elegiac a propovăduit dogma, hexa­metrul homeric a reîn­ceput să cânte imnuri. Departe însă de a fi imitații terne ale modelelor clasice, „sfintele și pioasele epigrame“ sunt măr­turia procesului rafinat prin care adepții noii religii au preluat și au preschim­bat limbajul poetic moștenit, pentru a da naștere unor structuri de semnificație diferite, cu rădăcini în tradiția literară a Anti­chității gre­cești. În acest context de metamorfoză culturală, lingvistică și de cre­dință, poe­mele creștine − epigrafice stricto sensu ori literare − creează o legătură, sugerată în cuvânt și tangibilă în expresia ei mate­rială, între retorica erudită, metafora po­etică, adevărul dogmei și ma­ni­festarea evlavioasă de fiece zi. Votive, epideic­tice, catehetice, omiletice chiar sau înăl­țate spre Christos precum ruga, epigramele îmbrățișează și pre­fac totodată con­vențiile artei clasice a cuvântu­lui,  înfiripând o poezie religi­oasă, care avea să devină în spațiul bizantin un mijloc privilegiat de expresie teologică[1]. Această formă poetică densă a expri­mat dogma în parametri este­tici riguroși, îmbinând exigențele formale ale genului cu temeinicia conținu­tului doctrinar, căci poezia nu a fost în Bizanțul medieval doar meșteșug al vorbei și al ritmului, ci și mijloc de a zidi templul hieratic al învățăturii dum­nezeiești. Scurtă, apoftegmatică și chiar tăioasă, încifrată sau smerit rugătoare, rescriind normele poetice sau încălcându-le, dar plină de lumină teologică, epigrama este piatra de boltă a acestei zidiri. Versul ei lapidar amintește că, în infinitul divin, cuvântul omenesc își asumă propria finitudine, deschizând fereastra revelației.

În perioada bizantină, termenul ἐπίγραμμα numește, cum sublini­ază Marc D. Lauxtermann[2], fie o inscrip­ție pe obiecte de artă sacră, fie un poem in­troductiv care însoțește texte literare − în cazul acestei cărți, litur­gice sau hagio­grafice. Datând, în lumea greacă, din secolele al VII−VI-lea a. Chr., lipsite la în­ceput de o formulă metrică (μέτρον) sau de ritm (ῥυθμός), com­puse apoi în vers și gra­vate pe statui, morminte, trofee, constituind în epocă alexan­drină un gen literar de sine stătător recitat în public și prezent în antologii poetice, in­scripțiile antice s-au preschimbat în lumea grecității creștine într-un element integrator al expe­rienței religioase, redobândind totodată funcția explicativă și însoțitoare pe care o avuseseră în epoca arha­ică. Definită de „concizie, eleganță și rafina­ment“, „asemenea sonetului din literaturile moderne“[3], epi­grama, în ipos­taza ei religioasă, pri­mește, așadar, un rol nou, care o diferențiază atât în cuprinsul Antologiei, cât și în cel al genului poetic devoțional căruia îi este sub­sumată: transmițând învăță­tu­ra creștină, în­deplinește o funcție pastorală și paideică și, adap­tându‑și forma la exigențele catehizării, permite, prin laconis­mul ei, memo­ra­rea și di­seminarea ușoară a învățăturii religioase. Fiecare cuvânt, ales cu grijă, cuprinde maximum de semnificație în minimum de spațiu, contri­buind la tran­sformarea pietrei, a icoanei alături de care textul este gravat sau a per­ga­mentu­lui scri­erilor sacre în circumstanțe ale contem­plației divine. Idealul estetic al epigramistului bizantin era versul care cuprinde în sine ideea întreagă și acțiu­nea completă, văzând în concizie nu o limită, ci o dovadă a stăpânirii artei reto­rice (ἐνθύμημα). Epi­grama dezvoltă astfel o poetică a sugerării mai degrabă decât a demonstrației explicite. Prin aluzii biblice, prin jocuri semantice subtile și printr-o simbolistică rafinată, poemele propun perspective hermeneutice multiple, invitând cititorul la o lectură meditativă și contemplativă, în care cuvintele, grele de sens, funcți­onează simultan în dome­niul estetic, dogmatic și mistagogic. În această per­spectivă, epigrama bizantină premerge atitudinii pe care mistica răsăriteană o va avea în fața adevărului revelat: prin măsurarea cuvântului, prin refuzul explicării exhaustive și prin apelul la intuiția spirituală a cititorului, ea constru­iește o poetică a tăcerii revelatoare.

Reunirea acestor texte în Antologia Palatină și desprinderea lor de obiectul pe care îl înso­țeau inițial le-a accentuat valența performativă, susținută și de struc­tura lor me­trică, ca dovadă a faptului că rostirea poe­tică a adevărului de cre­dință făcea parte din viața religioasă a comunității creștine. Dar funcția paideică a textelor nu se restrânge la înțelesul creștin. Bine alcătuite din punct de vedere metric sau cu greșeli prozodice și cu metrică imperfectă, epigra­mele Cărții I însoțesc glosele poetice în marginea dogmei creștine și a semnificației tipologice a scrierilor sacre cu un dialog home­ric, presărat cu accente pindarice, reflectând o cultură poetică vie și adaptativă, ale cărei iz­bânzi trebuie citite as­tăzi sub semnul unei interpre­tatio Christiana. A fost nevoie ca Bizanțul să ajungă în perioada renașterii macedonene ca simbioza să fie deplină și textele în care expresia lingvistică și poetică a grecității clasice se împletește cu ruga, și simțirea creștinească să se alăture buchetelor poetice alcătuite de antologatori (căci acesta e sensul de demult al cuvântului antologie). Între acestea, florilegiul trans­mis de codexul Palatinus Graecus 23 este cel mai amplu și cel mai divers.

[Transmiterea manuscrisă a epigramelor creștine]

Având ca arhetip antologia − astăzi pierdută − realizată de magistrul Constantin Cephalas[4] cândva în secolul al X-lea, colecția epi­gra­matică păstrată în cele două tomuri ale manuscrisului palatin[5] cuprinde, în prima ei carte, o sută douăzeci și trei de epigrame creștine, care formează caietul al patrulea din­tre cele patruzeci și patru legate în miscelaneul amin­tit[6]. Textul acestora începe din par­tea de sus a paginii 49 și continuă până la ultimul rând al celei de sfârșit a caietu­lui (pagina 63), părând că librarul a copiat atâtea epigrame câte au încă­put în quaternion‑ulrespectiv[7]. Conținutul, în majoritate creștin, al pri­melor pa­tru caiete ale manuscrisului[8], așternute (cu excepția paginilor 51−61) de copistul numit de editori J, coman­ditarul codexului și cel care a ales și a or­donat con­ți­nutul acestuia, îndreptă­țește presupunerea că antologatorul a dorit să spo­rească ponderea textelor reli­gioase în florilegiul în mare parte păgân[9].

[p. 113]

Τὰ τῶν χριστιανῶν ἐπιγράμματα

Poemele epigramatice ale creștinilor

[…]

(p. 176)

92          Γρηγορίου τοῦ Ναζιανζηνοῦ

Ἐν Καισαρείᾳ, εἰς τὸν ναὸν τοῦ ἁγίου Βασιλείου

Ἦν ὅτε Χριστὸς ἴαυεν ἐφ’ ὁλκάδος ἔμφυτον ὕπνον,
τετρήχει δὲ θάλασσα κυδοιμοτόκοισιν ἀήταις,
δείματί τε πλωτῆρες ἀνίαχον· „Ἔγρεο,  σῶτερ·
ὀλλυμένοις ἐπάμυνον“. Ἄναξ δὲ κέλευεν ἀναστὰς
ἀτρεμέειν ἀνέμους καὶ κύματα, καὶ πέλεν οὕτως·        5
θαύματι δὲ φράζοντο θεοῦ φύσιν οἱ παρεόντες.

Grigorie din Nazianz¹

În Cezareia, în biserica Sfântul Vasile

Fost-a pe când, în corabie, Domnul Christos adormise:
marea era vârtejită de vifor², iscând încleștare,
crâncen strigau și năierii: „Pe noi nu ne pierde, te scoală,
apără, tu, salvatorule!“ Domnul, săltându-se, zise:
„Vânturi și valuri, poruncă rostesc: hai, opriți-vă grabnic!“
Toți cei de față-n minune-au citit că-i a Domnului fire.
                                                        ȘZ

Hexametru.

¹ Epigrama s-a păstrat în mai multe manuscrise ale scrierilor lui Grigorie din Nazianz […], dar și ca inscripție într-o frescă din secolul al X-lea, astăzi distrusă, din localitatea Sinassos, lângă Cezareia, în biserica Sfinților Αpostoli, unde însoțea reprezentarea pogorârii Duhului (Cincizecimii). Asocierea nu este ușor de înțeles, dar poate fi explicată în contextul preocupărilor iconofile pentru afirmarea dublei naturi, divine și umane, a lui Christos, temă centrală în disputele christologice bizantine (vezi Lauxtermann, Byzantine Poetry…, vol. I, pp. 92–93). — ² Tema furtunii marine, simbolizând tulburarea sufletească, a fost studiată de Hugo Rahner, care, în lucrarea Griechische Mythen… (pp. 430–444), a descifrat simbolismul mării și al corabiei în tradiția creștină timpurie ca reprezentare a lumii și imagine a Bisericii sau a sufletului, relevând felul în care scriitorii primelor secole creștine au asimilat și transformat simboluri și mituri din cultura greco‑romană.

(p. 188)

108                  <Ἀδέσποτον>

Εἰς τὸν Ἀδάμ

Οὐ σοφίης ἀπάνευθεν Ἀδὰμ τὸ πρὶν ἐκαλεῖτο,
τέσσαρα γράμματ’ ἔχων εἰς τέσσαρα κλίματα κόσμου·
ἄλφα γὰρ ἀντολίης ἔλαχεν, δύσεως δὲ τὸ δέλτα,
ἄλφα πάλιν δ’ ἄρκτοιο, μεσημβρίης δὲ τὸ λοιπόν.

Anonim

Despre Adam

Bine-gândit i s-a pus la-nceput lui Adam al său nume,
litere patru având, căci sunt patru hotarele lumii:
„A“ ne-amintește „A̬urora“, iar „D“ e „Declinul“ de soare,
„A“ e din nou de la „Arctic“ și „M“ „Miazăziua“ vestește¹.

ȘZ

Hexametru.

¹ Numele lui Adam este compus, aici, din inițialele cuvintelor care numesc punctele cardinale, reflectând ideea, prezentă și la Origen, că primul om era un microcosmos (Andrew Louth, Maximus the Confessor…, pp. 63−74 apud Vasiliki Mavroska, „Adam and Eve in the Western and Byzantine Art of the Middle Ages“, p. 35 […].

[p. 273] Surse și corespondențe.Epigrama urmează tradiția exegetică iudeo-creștină a primelor secole, care interpretează numele lui Adam prin prisma literelor grecești care îl compun (Α-Δ-Α-Μ), asociindu-le pe acestea cu cele patru puncte cardinale și sugerând astfel că Adam, omul dintâi, cuprinde în sine întreaga creație. Textul reflectă, așadar, viziunea teologică despre locul omului în arhitectura cosmică a creației. Paralele se regăsesc în perioada precreștină și timpuriu creștină, în Oracolele Sibiline III, 24–26: „Dumnezeu însuși a făurit tetragrama Adam, când l-a plăsmuit pe cel dintâi dintre oameni, întregindu-l cu numele acesta: Răsăritul și Apusul și Miazăziua și Miazănoaptea“¹. •  Tradiția a fost preluată de Pseudo-Ciprian², de Augustin³, de Beda Venerabilul⁴, asigurând astfel circulația acestui topos atât în Răsărit, cât și în Apus. • Exegeza patristică, influențată de filosofia stoică și neoplatonică, dezvoltă conceptul de om camicrocosmos. Origen, în Contra lui Celsus și în comentariile sale la Geneză, spune că Adam, prototip al umanității, conține în sine întreaga structură a cosmosului: „Astfel, cunoscătorii vor reuși să se lămurească și despre Adam […]. Scriptura nu vorbește de un singur om, ci de tot neamul omenesc“⁵.

_____________

¹ Die Oracula Sibyllina, J. Geffcken (ed.), Leipzig, 1902, pp. 47–48: Αὐτὸς δὴ θεός ἐστιν ὁ πλάσσων τετραγράμματον Ἀδάμ, / Πρῶτον πλασθέντα βροτῶν καὶ οὔνομα πληρώσαντα, / Ἀντολίην τε δύσιν τε μεσημβρίην τε καὶ ἄρκτον.

² Cyprianus (Pseudo-Cyprianus), Opera omnia, recensuit et commentario critico instruxit Guilelmus Hartel, vol. III, pars III: Opera spuria (De montibus Sina et Sion), Viena, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften [Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum], 1871, pp. 107‒110.

³ Enarrationes in Psalmos 95, PL XXXVII, col. 1236.

⁴ In Genesim Expositio, PL XCI, col. 216.

⁵ Origen, Contra lui Celsus, traducere de T. Bodogae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, p. 265.

* * *

(p. 289) Epilog. EPIGRAMA CREȘTINĂ SAU DRUMUL POETIC  DE LA ALEXANDRINI LA BIZANTINI

[…] [p. 318] Ciclul veterotestamentar se încheie, poate surprinzător, cu un poem să-l numim „filologic“, conținut de un catren hexametric: epigrama 108. Anonimul autor explică aici alegerea sunetelor alcătuitoare ale numelui primului om, Adam, făptura zidită din țărână de Dumnezeu-Tatăl. Fiecare sunet dintre cele patru reprezintă inițiala câte unui punct cardinal, desigur în denumirea lor veche grecească. Remarcabilă ne apare (și aici) performanța traducătorului, Ștefan Zară, care găsește echivalențele românești ale punctelor cardinale din greacă, astfel încât, și în română, inițialele lor reușesc să recompună cu exactitate numele proto-părintelui neamului omenesc, Adam: „Aurora“ (=răsăritul), „Declinul“ (=apusul), „Arctic“ (=nordul, miazănoaptea), „Miazăziua“ (=sudul). În felul acesta, traducătorul comentator trimite, cum arată el însuși (în nota 1) către ideea – care descinde din scrierile unor teologi din Antichitate (este menționat, în primul rând, Origenes) – ,,că primul om era un microcosmos“ (ibidem).

____________

  M. Lauxtermann, Byzantine Poetry…, vol. I, p. 143.

(p. 193)

118                           <Ἀδέσποτον>

Εὐκτικά

Ἤγειρεν ἡμῖν τῶν παθῶν τρικυμίαν
ἐχθρὸς κάκιστος πνευματώσας τὸν σάλον,
ὅθεν ταράσσει, καὶ βυθίζει, καὶ βρέχει
τὸν φόρτον ἡμῶν ψυχικῆς τῆς ὁλκάδος.
Ἀλλ’, ὦ, γαλήνη καὶ στορεστὰ τῆς ζάλης,                5
σύ, Χριστέ, δείξαις ἀβρόχους ἁμαρτίας
τῷ σῷ πρὸς ὅρμῳ προσφόρως προσορμίσας,
ἐχθρὸν δὲ τοῦτον συμφοραῖς βεβρεγμένον.

            Anonim

            Rugă

Stârnește-n noi diluviu greu¹ de pătimiri
dușmanul crud, umflând talazul de calvar,
când tulbură, scufundă și inundă-n chin
ce-a sufletului navă poartă în hambar.
Senină pace, tu alini cumplitul val,                           5
Christoase, -alungă púhavul păcat în hău,
și du-mă-n vânt ușor spre bunul tău liman,
dușmanul mi-l cufundă-n revărsat zăpor!²

SN

Trimetru iambic dodecasilab.

______________

¹ Literal, „al treilea val de pătimiri“, metaforă clasică, pornind de la ideea că al treilea este cel mai puternic dintre valurile iscate de furtună (ocurențe la Euripide, Troinele, v. 3; Platon, Rep. 293a, 472a; Eschil, Prometeu v. 1015 etc.). — ² Scurta rugăciune poate fi asociată cu genul catanyctica al poemelor penitențiale în a căror structură se regăsește mărturisirea unui păcat anume sau a condiției păcătoase, meditația asupra greșelii proprii și a păcatului din veac, implorarea iertării și exprimarea sentimentului de pocăință (vezi Antonia Giannouli, „Catanyctic Religious Poetry“, pp. 86−108, praesertim p. 89). Originalitatea epigramei constă în natura rugii finale, lipsită de asumarea greșelii ca rău al propriei făptuiri: păcatul resimțit este exterior ființei, n-o întinează, ci o chinuie, așa încât scăparea nu stă în penitență, ci în „asocierea“ cu Christos Mântuitorul, singurul a cărui putere poate învinge răul.

Corespondențe. Alegoria navală a sufletului, văzut drept corabie bătută de valuri și vânturi, împrumutată din literatura clasică, unde Odysseia, în întregul ei, o ilustrează, se încadrează în tipologia biblică a liniștirii furtunii (Matei 8.23–27; Marcu 4.35–41; Luca 8.22–25). • M. D. Lauxtermann observă că textul, etichetat εὐκτικά „rugăciune“, nu este epigramă propriu-zisă, ci, mai curând, imn de invocare a divinității sau rugăciune apotropaică, rugă liturgică personală: „Poeții-cărturari ai Antologiei Greceşti par dispuși să accepte orice text poetic drept epigramă, atâta timp cât este suficient de demn pentru a trece drept ceva ce anticii ar fi putut scrie. Sunt atât de încântați de redescoperirea epigramei, încât uită uneori ce anume au redescoperit“¹. De bună seamă, textul nu era destinat gravării pe un ex uoto naval sau pe o placă comemorativă. El circula, probabil, ca poem catanyctic rostit în contexte liturgice personale sau monastice. Alegoria maritimă transformă lupta interioară a fiecăruia împotriva păcatului într-o dramă cosmică cu valențe soteriologice, utilizând tipologia biblică a lui Christos-potolitor al furtunii și garant al victoriei asupra vrăjmașului sufletesc (cf. Epheseni 6.12).

____________

  M. Lauxtermann, Byzantine Poetry…, vol. I, p. 143.

(p. 289) Epilog. Epigrama creștină sau drumul poetic de la alexandrini la bizantini […] [p. 321] Titlul poemului, Rugă, este și el o indicație a caracterului său prin excelență liric, vocea auctorială fiind un neidentificabil „eu“ (ἡμῖν, plural al modestiei și al smereniei, chiar în versul inițial), care regretă, din profunzimea cea mai adâncă a sufletului, imposibilitatea de a face față torentului păcatului (ἁμαρτίας, 6). Este un excepțional poem „penitențial“ […], cu invocarea sprijinului unic care poate veni într-o astfel de situație, extremă ca gravitate (dar fără dezvăluirea naturii păcatului): doar ajutorul lui Christos.

[1]     Cf. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II/1: De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, trad. Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu, Dana Zămoșteanu, Iași, Polirom, 2004, pp. 133–136; vol. II/2: De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, trad. Hanibal Stănciulescu, Iași, Polirom, 2013, pp. 335–347.

[2]     Cf.  Marc D. Lauxtermann, Byzantine Poetry from Pisides to Geometres. Texts and Contexts, vol. I, Wiener Byzantinistische Studien, Band 24/1, Johannes Koder & Otto Kresten (eds.), Wien, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 2003, p. 30.

[3]     Filippo Maria Pontani, Antologia Palatina. Libri I–VI, vol. I, Torino, Einaudi, 1978, p. VII.

[4]     Profesor al școlii care funcționa în cadrul bisericii Nea, construită de împăratul Vasile Macedoneanul, Constantin Cephalas a ajuns, la începutul secolului al X-lea, protopapas al palatului imperial. Cunoscând bibliotecile constantinopolitane și fiind un apropiat al lui Gregorios din Campsa, conducător al școlii de la Nea Ecclesia la sfârșitul secolului al IX-lea și culegător zelos de epigrame înscrise pe monumentele din imperiu, Constantin a selectat și a organizat tematic câteva mii de poeme datând, cele mai multe, din secolele V−IV a. Chr., până în veacul al IX-lea p. Chr. Cele din Cartea I par să fi avut la bază chiar ecloga lui Gregorios Campsicos, din care Cephalas a copiat poemele epigrafice anonime descoperite in situ. 

[5]     Manuscrisul palatin a fost împărțit în două tomuri inegale (pp. 1−614 și pp. 615−709), în condiții neelucidate, posibil atunci când codicele a fost adus de Leon Alacci la Vatican, în anul 1622, odată cu întreaga bibliotecă palatină, la cererea papei Grigore XV. Primul codex este păstrat astăzi în Biblioteca Universitară din Heidelberg (Palatinus Graecus 23), iar cel de‑al doilea se află la Paris (Supplementum Graecum 384).Pentru detalii despre codex Palatinus Graecus 23, vezi APN, pp. 13 sqq. și bibliografia indicată în capitolul respectiv (praesertim Karl Preisendanz, Anthologia Palatina: Codex Palatinus et Codex Parisinus, „Prae­fatio“, coll. I−LVII; Jean Irigoin, Gabriel Rochefort, „Philologie grecque“, pp. 281−297; Robert Aubreton, „La tradition manuscrite des épigrammes de l’Anthologie Palatine“, pp. 32−82).

[6]     Am prezentat conținutul tematic al AP în Cartea a V-a, Poemele iubirii (APN, p. 8): „Cartea I, cu «evlavioasele» poeme creștine; Cartea a II‑a, cuprinzând descrierea statuilor dintr-un gimnaziu con­stantinopolitan; Cartea a III‑a, cu cele nouăsprezece epigrame care slăvesc dra­gostea filială, înscrise cândva pe coloanele templului lui Apollon din Cyzicos; Cartea a IV‑a, în care sunt cuprinse prefețele antologiilor alcătuite de Meleagros, Philippos din Thessalonic și Agathias; Cartea a VI‑a, a epigra­melor votive; Cartea a VII‑a, cu cele șapte sute cincizeci și patru de poeme funerare; Cartea a VIII‑a, scrisă în întregime, în veacul al IV‑lea, de sfântul Grigorie Teologul; Cartea a IX‑a, conținând opt sute douăzeci și șapte de epigrame epideic­tice; Cartea a X‑a, cu cele doar o sută douăzeci și șase de poeme morale; Cartea a XI‑a, bac­chică, satirică și sympotică; Cartea a XII‑a, a iubirii pederaste; Cartea a XIII‑a, cu treizeci și unu de poeme în metri diverși; Cartea a XIV‑a, având o sută cincizeci de ghici­tori, oracole și probleme de aritmetică; Cartea a XV‑a, cu cincizeci și una de epigrame târzii, multe din se­colele IX‒X, în metri diverși“.

[7]     Argumentul este susținut și de Marc Lauxtermann, care pledează pentru ideea că majoritatea căr­ților antologiei lui Cephalas ocupau caieteîntregi; vezi „The Anthology of Cephalas“, in Martin Hinterberger & Elisabeth Schiffer (eds.), Byzantinische Sprachkunst. Studien zur byzantinischen Literatur gewidmet Wolfram Hörandner zum 65. Geburtstag, De Gruyter, 2007, pp. 206 sqq.

[8]     În cele trei caiete care precedă quaternion-ulCărții I se află: un cuprins (Index uetus) al manu­scrisului, patru pagini cu epigrame anonime diverse, scrierea lui Paulus Silentiarius (Ecphrasis Hagiae Sophiae) și nouă pagini care conțin Carmina theologica ale lui Grigorie din Nazianz. Indexul, scris pe o pagină adăugată manuscrisului, menționează transpunerea în hexametri a Evangheliei după Ioan, realizată de Nonnos (scriere care nu se regăsește în miscelaneu) și continuă cu textul lui Paulus Silentiarius, ur­mat de colecția de epigrame creștine și de epigramele lui Christodoros care descriu statuile din gim­naziul lui Zeuxipos. Sunt indicate apoi sursele antologiei epigramatice: Cununa lui Meleagros, Cu­nuna lui Philippos și antologia de epigrame „noi“ ale lui Agathias. A doua parte a indexului redă, pe aceeași pagină, conținutul cărților epigramatice și pe cel al textelor care completează manuscrisul, după întreaga antologie poetică. Lipsesc din index texte care se regăsesc în manuscris: Cartea a III‑a cu epigramele din templul lui Apollon din Cyzicos, Cartea a IV‑a cu prologurile antologiilor anteri­oare, Cartea a VII‑a a poemelor funerare ale lui Grigorie din Nazianz și Cartea a XV‑a cu epigramele târzii. Preisendanz consideră că indexul a aparținut altui florilegiu, dar Jean Irigoin demonstrează că el reflectă starea manuscrisului de dinainte de a fi fost distruse primele unsprezece caiete […].

[9]     Și poemele lui Grigorie din Nazianz, atât cele de la începutul ms. palatin (pp. 40−48), cât și cele din partea secundă a miscelaneului (Supp. gr. 384) sunt copiate de același librar. Marc Lauxtermann ple­dează totuși pentru faptul că epigramele creștine nu sunt un adaus târziu, ci fac parte din arhetipul cephalian […].