Un feature al scriitorului Peter Sragher despre artistul vizual Nicolae Comănescu
Nicolae Comănescu, Auto-Portret / Self Portrait. O expoziție cu peste 250 de „ecografii“ textile, în: Casa Maria Lahovary,Calea Dorobanților nr. 39 (18 aprilie–25 mai, dar pentru prieteni, perioada se prelungește.)
Și mă apropiam cu pași mari, cu toate că încetinit de o zăpușeală nelalocul ei, de Calea Dorobanților nr. 39 și simțeam că pare ceva din curajul Dorobanților care-au pornit să lupte pentru a cuceri independența României, aflată încă sub jugul otoman. Simțeam în rărunchi elanul acelor tineri fără de frică, pe care marele inginer Anghel Saligny i-a așezat de-o parte și de alta a intrării pe Podul de la Cernavodă, să străjuiască țara, iar ei și astăzi adună privirile celor care se îndreaptă spre mare sau se-ntorc spre Câmpia Bărăganului. Soția mea, Cristina, de mică, pe când se mai folosea podul, îi aștepta cu înfrigurare pe cei doi Dorobanți să-i iasă în întâmpinare, căci îi avea la sublet cu asupra de măsură și striga să se-audă în tot trend și până la Dunărea cea mare ”Vă iubeeesc!” de fiecare dată când călătorea cu părinții la mare, nici nu-i păsa de infimele particule de cărbune care-i atingeau, ca un nisip, chipul, zburând de la locomotiva cu aburi sau îi chiar îi intra în ochi și-atunci ochii se înroșeau și o dureau, era musai să-i vadă, stârnindu-i o bucurie imensă, ca și când ar fi fost frații pe care nu i-a avut niciodată, ce mândrețe de băieți, și astăzi mai străjuiesc libertatea noastră. Dar eu mă apropiam cu pași mari, grăbiți, nu cumva să întârzii, însoțit acum și de câteva picături de ploaie, de Calea Dorobanților nr. 39, unde Nicolae Comănescu știam că mă așteaptă cu picturile lui, așa că pot spune cu mâna pe inimă că I was walking hurriedly / hungry for art / so hungry for art / in a move so smart / with a drive so smart, așa îmi purtam pașii prin centrul Capitalei, gata nu să merg agale, ci, pur și simplu, să dau năvală la artele vizuale (ce-mi mai place însă să spun pe ascuns ”arte plastice”, când nu mă aude nimeni), ascunse într-un palat care a aparținut pe vremuri familiei Lahovary, și-mi pare că văd aievea cum sosesc, până în dreptul marchizei fastuoase, caleștile la sfârșitul secolului XIX, când se inaugura clădirea elegantă princiară, aud și nechezatul cailor care nu mai ascultau nici de biciul birjarilor și aud acum și înjurăturile lor de lux, căci nu se putea altfel, dacă duceai la palat boierimea bucureșteană și săreau caii agitați, aproape ridicându-se pe picioarele din spate, ca și când ar fi fost urși gata de atac, și nu cabaline, ca și cum ar fi vrut să scape din zăbală, să scape de ochelarii laterali, doar în jos avea dreptul calul să privească, da, să vadă își poartă trapul. Aici mă aduce Nicolae Comănescu, să mă adun într-o istorie de vreme demult trecută, căci acum întreaga clădire este doar locul unde se găsește cea mai recentă expoziție a sa, Auto-Portret – devenit apoi un work-in-progress, deoarece la sfârșit de iunie 2026 câteva zeci de exponate nu sunt încă gata, mai trebuie, după ce au fost fixate pe cadrele de lemn, să fie și pictate, căci cererea iubitorilor de pictură este atât de mare, renumele pictorului crește exponențial, încât expoziția la rândul ei se tot mărește, tot crește, ca un copil năbădăios, (vorba prozatorului Petru Popescu, Să crești într-un an cât alții într-o zi) așa că se apropie de trei sute de lucrări!!!, loc în palat mai este, sunt încă săli goale ce-ar putea fi împlinite de artă vizuală până când întreaga clădire se va transforma, dintr-o expoziție vie, într-o școală particulară –, și mă gândesc, înainte să trec de porțile înalte de fier, văzând doar printr-un ochi între un zid și poarta palatului – odinioară era o mândrie a familiei Lahovary, gândită de marele arhitect Louis Blanc în stilul neorenașterii franceze de la sfârșitul secolului XIX – modest denumit, acum, Casa Maria Lahovary, care păstrează și în ziua de azi acea chemare spre înalt, acel mister pe care îndeobște aspirația spre cer a marilor biserici ale Evului Mediu din apusul Europei o evocă.
Ajung în Calea Dorobanților 39. Lacătul pe poartă. Ia-l pe Nicolae de unde nu-i. Oare n-o să vină? Mă înțelesesem cu el acum câteva zile să face un tur prin expoziție. Îl știu de-aproape două decenii, iar acum câțiva ani am realizat un interviu cu el pentru Revista de traduceri literare, atunci când lucrările lui și-au găsit un loc în galeria permanentă a Muzeului de Artă Recentă, pe-atunci recent inaugurat (vezi: https://www.fitralit.ro/31-01-2019-nicolae-comanescu-ma-vad-ca-un-punct-intr-o-curgere-istorica/ ) în care una dintre întrebări era cum se simțea el atunci, pentru că s-a… muzealizat, iar cu câțiva ani înainte publicasem un material al lui Silviu Pădurariu despre o expoziție a sa (https://www.fitralit.ro/23-04-2016-ilustratii-nicolae-comanescu/ ).Așa că era timpul să văd încotro își îndreaptă pașii în ziua de azi, odată ce apreciez arta lui la fel de mult ca și imaginația sa debordantă. Nu dezarmez, simțeam încă acel elan hungry for art, pășesc de-a lungul gardului, ascult câte-o pasăre rătăcită prin brambureala Capitalei fierbinți, privesc trecătorii mereu grăbiți, încercând să-și prindă din urmă gândurile, dar nu pe-ale mele, ha, ha. Nu mă simt sedus de expoziția lui și abandonat înainte s-o văd, așa că-i telefonez și aflu că uitase de întâlnirea noastră, era supărat pe el însuși că mă ștersese din calendar, fără să vrea, dar s-a urcat iute într-un taxi, ca vină și să mă conducă prin sălile expoziției sale, așa că pășesc în fața porții și văd doar câteva exponate într-o fotografie care este, de fapt, afișul expoziției, încerc să fac o fotografie, prinzând și cerul înnorat, da’ nu merge, prea se oglindește altă clădire în geam. Mă bate cineva pe umăr, este chiar pictorul, ajuns degrabă și scoate câteva rânduri de chei, ca și cum ar fi un paznic de închisoare care are toate cheile spre libertate, da’ niciuna nu se potrivește pentru deținuți, și, în sfârșit, găsește cheia porții înalte, cu o feronerie elegantă, intrăm în curte, și apoi, pe ușa principală, în palatul transformat parțial într-o galerie generoasă pentru operele lui Nicolae. Ne așezăm pe scaune afară să-mi împărtășească câte ceva, boarea ne răcorește mai bine decât un Borsec cos de la frigider: Totul a plecat de la îmbrăcăminte, a mea și a prietenilor, care mi-au dat-o fără să întrebe prea multe, și, cum vezi, sunt și panouri de lemn, bucăți de mobilier, tot primite de la prieteni, pe care am conceput ceea ce la început era de fapt o expoziție de portrete, îmi spune Nicolae, după ce-mi oferă vin sau prosecco, la alegere, dar amândoi suntem într-o perioadă de teetotal, mai pe șleau abstinență care n-are de-a face cu niciun post din calendarul creștin, iar hainele astea, chiar și paltoane, cum abeam să aflu, au devenit substratul pe care pictorul a început să picteze: …inițial erau portrete, continuă Nicolae, căci în fiecare este o poveste încapsulată, le știu pe fiecare ale cui sunt, sunt purtate, spălate, legate de povești, sunt volume de culoare, pe de altă parte sunt hainele cuiva.
Și încep să mă plimb cu Nicolae prin diferitele încăperi, printre sute de picturi, ”ecografii” textile, cum le numește el, puține pe pânză, și râde pictorul când mă uit la o pictură pe pânză și-mi spune că acolo este aproape un portret: Da, astea au fost greșelile, pentru că mi-am dat seama că nu este vorba de portret, legăturile pierzându-se, și au început să aibă de-a face mai degrabă cu mine, deci sunt Auto-Portrete. Desigur, cunoscându-l pe Nicolae Comănescu, nu este vorba de ceea ce înseamnă un autoportret cu adevărat, să zicem așa, în sensul clasic al înțelesului, dar ele au devenit ale lui în măsura în care le-a gândit, le-a simțit, le-a dat forma finală.
Interesant este demersul expozițional și din alt unghi de vedere: după închiderea oficială, expoziția continuă și are de asemenea funcția de atelier, așa că putem spune cu mâna pe inimă: Comănescu este efemer stăpân – acu’ un secol și mai bine, pe vremea lui Ion Lahovary, i s-ar fi spus jupân, pe-aproape jumătate de hectar din centrul Bucureștiului, mai mult, pe un palat de patrimoniu, – și ține de hățuri arta vizuală la pas, așa că, intrând în clădirea somptuoasă, ai senzația că ești în miezul unui work-in-progress, pentru că vezi o cutie de vopsea care străjuiește intrarea fastuoasă, iar o sticlă de vin alb sec și una de prosecco te invită la meditație după turul ghidat chiar de către artist, unele exponate nefiind încă terminate, așteaptănd the final touch, așa că mai trebuie lucrat la ele, după ce au fost fixate pe cadrele de lemn, e musai să fie și pictate, așa devin tablou, îmi cer scuze, ”ecografii” textile, căci cererea pentru Comănescu este atât de mare – era să spun că cererea pentru… rostopască e așa de mare, numai că planta aceasta trebuie consumată cu măsură, cum ne-a spus el altă dată că-l învățase bunica lui, deoarece în cantități mici tămăduiește, în cantitate exagerată te răpune – așa că mă întreb, nu sunt prea multe exponate… nu răpun privirea, sufletul, mintea, nu este un exces?!?, dar dacă privești și revii, începi să înțelegi, apoi să simți o atracție specială și mai vrei să vezi, așa că expoziția tot crește, tot crește, dar a devenit o galerie acum, apropiindu-se de trei sute de exponate!!!, loc în palat ar mai fi – politicianul Ion Lahovary a gândit palatul à la grande, cu suflu franțuzesc, nu numai pentru că așa era la modă: regele Carol I le spusese tinerilor fii de bolero cu aspirații politice că, dacă vor să fie miniștrii, atunci trebuie să studieze la Sorbona, așa că aerul parizian era adus în București și prin arhitectura clădirilor de reședință – ale oamenilor cu stare – care au început să apară în zonele rezidențiale ale Bucureștiului spre sfârșitul secolului XIX, și nu se putea că un om cu putere politică să nu țină seama de
spiritul epocii, pe care încerca s-l nemurească într-un palat dedicat Mariei – cu camere înalte, cum se construia pe atunci, și multe, că mai veneau și oaspeți la banchete, trebuia spațiu, să nu se vorbească pe la spate că Lahovary se zgârcește la franci – și-l întreb pe pictor dacă nu simte presiune, căci i se tot fac comenzi și acum, după expoziție, așa că se vede nevoit să continue lucrul Da, se poate spune că ar fi o presiune, dar treaba asta o simt înainte să încep să pictez, îmi spune Nicolae. Oare s-o fi schimbat ceva, pentru că doi ani a lucrat la el în atelierul de lângă Biserica Amzei, dar acum are un întreg palat la îndemână: Am început să lucrez ultimele 20-30 de portrete în Casa Lahovary, acum gândesc pe mai mare, tot portret, iese în schimb din schemă, este total separat ce fac, e mai amplu, intră în rezonanță cu spațiul, curtea, grădina, chiar și înălțimea încăperilor, dar nu, nu este vorba de o atmosferă de eleganță, boierie pe care o încerc, cât faptul că e mare și e spațiu și lumină. Eu, de obicei, când impregnam cu acrilic, se usucă mai încet, eram mai zgârcit la culorile acrilice, acum le dau cât vreau eu, pentru că le pot lăsa la soare, nu trebuie să le tot mut. E mult mai fără griji și mă simt în largul meu, îmi mărturisește pictorul.
Și totuși, întrebarea se simte în aer, așa că o pun și-l întreb cum i-a venit această idee pentru un astfel de concept al expoziției, așa că-mi răspunde: De mai multă vreme, pe când aveam expoziția Marea schemă generală a tuturor lucrurilor în anul 2020, atunci a încolțit în mintea mea ideea de a folosi obiecte personale pe care să le integrez în picturi, de lucrat însă m-am apucat cam acum doi ani.
Iar eu, furat de imaginația cu totul originală a pictorului, mereu în căutare de ceva nou nu de dragul noului, ci ca să-și ducă imaginația și arta în alte spații, încerc să-mi închipui un dialog cu un un prieten al lui, care i-a donat o piesă de îmbrăcăminte și-i zice Nicolae: Uite, nici nu mai știai că este tricoul tău, pe care l-ai purtat atunci când am fost împreună la mare, și-am băut bărdaca aia de vin alb, că ni se părea că și marea e albă sau mai degrabă galbenă și vedem pești zburând spre noi, direct prăjiți de soare în farfurie, pentru că vinul alb este galben și-ți trezește iluzii, și nu eram încă mangă, dar vedeam cum soarele se înroșește și vine spre noi, cum să-l oprim, cu brațele noastre nu putem, dar o să aruncăm peștii zburători spre el, așa scăpăm de urgie, și-apoi o să secăm Marea Neagră dintr-o sorbire (vai ce sorb mai avem!), și-atunci Nicolae și prietenul său păreau doi unioniști care nu marea, nu vinul, ci Milcovul voiau să-l sece dintr-o sorbire, ca mai acum un secol și jumătate și mai bine Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești să se întâmple degrabă, și parcă vedeam fracul și jobenul lui Nicolae și costumul prietenului de odinioară, și mai limpede se apropie de mine și ei mai beau un pahar de Cotnari, vinul marelui voievod Ștefan cel Mare. Și mă uit mai bine la prietenul lui și tare aduce a Alexandru Ioan Cuza. Să nu-mi spui că Nicolae are barbișon și este Mihail Kogălniceanu, pentru că înseamnă că atunci eu sunt cu un prieten de-al meu și stau pe malul mării, unde bem o bărdacă de vin alb și nu suntem încă mangă.
Trezit din această reverie plecată de la îmbrăcăminte, prietenie și pictură trecută prin istoria noastră din alte vremuri, reiau dialogul: De fapt, este vorba de niște ”ecografii” textile, un moment al unei relații, un fel de încapsulare a clipei, când s-au strâns mai multe, fiind despre mine și alte persoane, și cu timpul mi-am dat că totul devine o chestie personală, despre mine, de aceea sunt autoportrete, luate în mare, aproape trei sute, îmi mărturisește pictorul.
Și stau și iar stau în fața a ceea ce am numi exponate, și văd îmbrăcămintea care a fost fixată cu niște cleme subțiri, dar nu în mod obișnuit, ci așa cum a simțit Nicolae, o idee suprapuse, dar și într-o formă așa cum a văzut-o el, căci piesa de îmbrăcăminte a primit-o așa, probabil că într-o pungă sau atârnând, dar el a fixat-o așa cum a văzut-o de fapt el, și știe fiecare de la cine este, dar, cu timpul, portretele, așa cum îmi mărturisea, au devenit auto-portrete. Și mă gândesc cum a avut loc acest proces, această transformare, odată ce n-am avut privilegiul să-l văd lucrând, nici nu știu dacă este un histrion, cum era Picasso, care să vrea să se vadă cum creează o operă de artă vizuală, chiar să se last film, și-mi închipui, văzând și work-in-progress, adică doar îmbrăcăminte fixată pe un suport de lemn. Și a venit pentru el momentul când „a văzut“ cum o să fie, și a atunci a luat penelul, l-a înmuiat în culoare, a tras o linie, o curbă, mai groasă sau poate subțire, așa cum îi spunea instinctul, cum o simțea în rărunchi, și apoi a luat altă pensulă sau aceeași și a înmuiat-o în altă culoare, poate era mai luminoasă, și a acoperit o altă parte din îmbrăcăminte, de fapt n-a acoperit-o, ci i-a dat spirit, a făcut-o să trăiască, chiar dacă nu are chip și nas și ochi, culoarea îmbracă lemnul și pânza, chiar și clemele de prindere, iar portretul inițial gândit al unui prieten care s-a debarasat de o piesă de îmbrăcăminte și / sau de o piesă de mobilier (or fi fost și ele amintiri ale lor, o fi fost îmbrăcată la o întâlnire cu Nicolae sau fusese adusă din praful unui garaj, pentru că Nicolae mi-a spus că a spălat toată îmbrăcămintea primită, s-o fi așezat vreodată Nicolae pe acea piesă de mobilier donată, mai avea oare vreo legătură cu pictorul?!?), a pierdut din legătura cu cel care i-o oferise și, prin lucrul cu exponatul, montare pe suport, modul de prindere, dar apoi chiar misterul pictării, așa au devenit toate piesele expoziției auto-portret, iar Nicolae Comănescu și le-a însușit, poate într-un gest de egoism, sau și-a dat seama că, de fapt, sunt ale lui, mai mult sunt el însuși în sute de fațete, așa cum este și personalitatea unei individualității artistice.
