Tradiție și inovație în limbajul poetic al lui Petr Borkovec*

Încă de la primele volume, a fost clară orientarea autorului către versul meditativ, motive legate de natură, cântecul popular și tradiția creștină, precum și strădania sa către o poezie echilibrată, inclusiv din punctul de vedere al rimei și al ritmului.De altfel, trebuie spus că virtuozitatea lui Petr Borkovec în acest domeniu se poate observa nu numai în cadrul poemelor care respectă întru totul metrul clasic (Lujer creț dintr-o gâlcă din pântecul tău / mădularul mi-a prins, priponit să-mi rămână. / Uite, Milek din sat se apropie de noi – / sub un braț duce-un stup și-un lăstar într-o mână), dar și prin rimele interioare, efectele aliterative, eufonice și încântătoarele corespondențe sonore „întâmplătoare” (de fapt, foarte atent studiate și plasate, cu o precizie matematică, exact acolo unde le este locul), care ne atrag atenția pe parcursul unora dintre poemele sale (Te ating doar puțin / cu mâna ce nu mi-o simt. / Pe coasta dealului crapă mugurii de lupin, / noi mergem la culcare. / Tulpini de lupin, gâturi flămânde. Să le dăm ceva de mâncare). „Jocul” intelectual cu (și de-a) cuvintele – prețios, delicat, rafinat, dar, în același timp, extrem de bogat, complex și dedicat ideii de responsabilitate auctorială în raport cu sensurile transmise – trimite, mai ales în contextul unei religiozități sincere, însă în niciun caz exacerbată țipător, ci impunând mai degrabă printr-o convingătoare onestitate și o fermecătoare discreție, spre identificarea și delimitarea precisă (nu însă și „didactică” sau „cazonă”) a lumii propriei poezii, în principal prin intermediul definirii expresiei auctoriale specifice, originale, inconfundabile. Dar cu „îndrăzneala” se poate merge și mai departe – materialul „de lucru”, elementele de metapoezie pot fi poetizate ele însele, pot deveni, din instrument, „produs finit”, din remă, temă și din argument, subiect: La groapa de gunoi, copacii stau alături de ritmurile poeziei, / solul de sub pietre se surpă cu tot cu înțeleptele cugetări. / Lasă. Aici amalgamul primăverii / acoperă hotarul inundațiilor de anul trecut./ Încă se umflă, apoi se întipărește. / Totul arată ca o scenă din războiul junglei. / Privește: sticle arini primii lăstari un iepure / în hexametri însoriți câmpurile. Uneori, aceste elemente stilistice pot fi agrementate cu o atitudine contemplativă în raport cu existența, marcată de strădania de a intui întregul organic și sufletesc al vieții prin prisma a ceea ce poetul definește sau identifică drept elemente componente ale sale, sau cu uzul inspirat al neologismelor, într-o echilibrată complementaritate cu temele mai degrabă tradiționale specifice autorului.

O altă tendință prezentă în creația lui Petr Borkovec este observarea sensibilă a realității (obiective, „inițiale”, „Wahrheit”) și a procesului transformării sale, în urma procesului de filtrare prin sensibilitatea subiectivă auctorială, în realitate subiectivă, ficțională, „Dichtung”, având drept efect descrierea lirică a lucrurilor, chipurilor și „obiectelor” poetice, ceea ce, pentru o vreme, l-a integrat pe Borkovec în tendința lirismului obiectiv, specifică celei de-a doua jumătăți a anilor ’90 ai secolului trecut, și reprezentată, printre alții, de nume precum Petr Hruška sau Petr Motýl. Prin intensificarea, pe această bază, a dimensiunii estetice a tematicii, autorul realizează, în fapt, trecerea către tendința, specifică etapei actuale din creația sa, de înțelegere a lirismului ca element sui-generis al coloraturii subiective, specifice textelor sub formă de jurnal sau reportaj, apărute în timpul stagiilor de creație care i-au fost oferite autorului de-a lungul timpului.

De mare interes pentru creația de început a autorului este limbajul utilizat, un vocabular cu aparențe arhaice, cronicărești, dar în cadrul căruia Borkovec nu se sfiește să inventeze cuvinte. Pentru tălmăcirea acestui gen de verbiaj, am ales limbajul cronicăresc de tip Grigore Ureche, care, la fel ca și acela utilizat de autor, prezintă o surprinzătoare disponibilitate creativă (cuvinte apărute printr-un proces de „pură invenție” gestionat de autor), dar și combinativă (cuvinte compuse sau sintagme care dau senzația de a fost fi nou-apărute în cursul însuși al discursului poetic sau al aparentei discuții). Caracterul arhaic este subliniat și de o aparent surprinzătoare asemănare (cel puțin la nivelul melodicității versului, dar și al lexicului) cu vechile colinde ardelenești de Crăciun, care abundă în participii urmate de acel străvechi „ŭ“ românesc „mut“ sau „șoptit“, păstrat în limbă, sub diferite forme (ce-i drept, mai ales în cadrul / la finalul numelor proprii), până la începutul secolului al XX-lea (v. Dimitrie Pompei/Pompeiŭ). Cred că asocierea acestui ritm interior cu structura lexical-gramaticală mai sus menționată reprezintă, în mare măsură, nu numai principiul creativ al muzicalității specifice poemelor din perioada de tinerețe a lui Borkovec, ci și o solidă bază de pornire pentru construcția unui eșafodaj al traducerii. Nu sunt convins (deși numeroși cercetători au venit cu argumente solide în acest sens) că acest participiu arhaic ardelenesc este de origine slavă, întrucât argumente cel puțin la fel de serioase susțin originea sa latină. În acest caz însă, l-am ales drept unul dintre elementele-cheie ale traducerii, întrucât paralela (atât de evidentă, încât aproape că ar putea fi numită similaritate) cu verbiajul de un arhaism stilizat al lui Borkovec o impune:

1. Pe de o parte, verbul cehesc la persoana a treia formează trecutul fără ajutorul unui auxiliar, ceea ce duce cu gândul la participiul românesc arhaic „+ŭ“ despre care scriam mai înainte, uneori asimilat unui perfect compus cu auxiliarul „înghițit“ de verbul de conjugat (cf. venit-au – venitŭ, ca exemplu din text v. v. Rok bez otav Horký – An făr’ de-otăvi Dogoritu, ceea ce în exprimare standard, fie și arhaizantă, ar fi trebuit – sau ar fi putut – să sune anul fără otavă a dogorit), alteori cu „simplă” valoare adjectivală (v. zahnilým listím slepená – orbită de frunziș putregăitu, „normal“ orbită de frunzișul putregăit), adesea substantivat (v. V dosahu ptáci spí / zahleděni do krotkého – Paserile durmind în coprinsul uităturii / pironite-ntru dumesnicitu = „cel blând“, „cel îmblânzit“, „cel domesticit“).
2. Pe de altă parte, am vorbit deja despre ritmul interior al poemelor impus, ce-i drept, în mare măsură de jocul accentelor în limba cehă (formal întotdeauna pe prima silabă, dar, în fapt, mutându-se pe cuvântul / elementul lexical anterior atunci când avem de a face cu o asociație de tip cuvânt monosilabic + cuvânt „lung“, adică având cel puțin trei silabe), dar și de alegerea complexă, meșteșugită și, așa cum confirmă chiar el, intenționată de autor a succesiunii cuvintelor, ceea ce, printr-o sinteză-alchimie complicată, specifică lui Borkovec, duce la acel joc al accentelor, lungimilor de silabe, contrapunctelor și sincopelor având drept rezultat o muzicalitate specifică și inimitabilă, pe care mi-am asumat riscul de a o asocia străvechilor colinde ardelenești: Není nám dáno / uhlídati mince v mechanikách / není nám dáno / té divé zvěře / drůbeže kašpaří / a lesů – Ci nu ni-i nouă dat / paralele a le veghea-n mihānii / ci nu ni-s nouă date / sălbatice dihānii / ori al paiaței păsăret; să observăm pentru comparație: Vine hu-hulpea ghe la mu-munche / cu omăt până-n jă-jărunche / E brăna-brăna do-brăna / N-are ru- n-are rupchio-așa / Straie rupche-e-e-n cot;o privire sumară este suficientă pentru a constata apropierea aproape până la similitudine a jocurilor de sincope și contrapuncte (în sens muzical) cu acelea din fragmentul ales din originalul ceh, ceea ce, repet, conjugat cu elementele de structură lexicală descrise mai sus, se constituie într-o bază ofertantă și convingătoare pentru ca traducerea să utilizeze și alte elemente din structura colindului.
3. Iar dacă în materie de ritm și muzicalitate traducătorul poate, într-o anumită măsură, să jongleze cu variantele și s-o aleagă pe aceea care i se pare cea mai potrivită, în schimb, în ceea ce privește dimensiunea semantică a textelor, aici nu prea este loc de interpretare: arhaismele trebuie traduse prin arhaisme, iar dacă, eventual, autorul le-a inventat făcându-le să sune ca atare, traducătorul nu are de ales, trebuie să aplice aceeași metodă: Je tak / poněvač řekli: – Ast fel va fi / căci în ăst fel grăit-au (cu mențiunea că poněvač este o combinație de arhaism autentic, regionalism și licență auctorială pornind de la forma literară poněvadž = căci, fiindcă, întrucât, pentru a cărui redare în limba română singura variantă de o forță comparabilă cu a originalului este, cred, aceea aleasă în traducerea propusă, așadar în ăst fel, care, dacă nu întruchipează în totalitate ideea de licență auctorială, în schimb subliniază, sper, suficient de convingător caracterul arhaic și regional al originalului); un alt exemplu ne este oferit tot de poemul Iunie iulie: U těla splavu / vysvlékáš se / sama ryby chtít – Alăturea de-al stăvilarului trup / t-ei despuia / singură peștii spre-a-i pofti; de menționat aici utilizarea în limba română a infinitivului prepozițional (t-ei despuia / singură peștii spre-a-i pofti) în locul conjunctivului obișnuit în asemenea situații, impusă de construcția cu totul neobișnuită, pretențios-arhaică (dar, trebuie spus, de un farmec deosebit) a originalului (vysvlékáš se / sama ryby chtít), așadar un infinitiv exprimând scopul, dar neanticipat de vreo prepoziție specifică; de asemenea, forma arhaică, într-o oarecare măsură regională, în niciun caz aparținând limbii literare t-ei despuia este impusă de forma puțin obișnuită vysvlékáš se din limba cehă, menită a sublinia nu numai caracterul acțiunii, ci și faptul că ea va fi dusă până la capăt („te vei dezbrăca în pielea goală / complet“).

Nu pot încheia acest articol fără a menționa entuziasmul afirmației unei bune prietene, o scriitoare letonă foarte respectată în țara ei, care, în urma unei discuții aprofundate (în limba engleză) asupra traducerii poemelor lui Borkovec, a exclamat că ar dori să învețe limba cehă „fie și numai“ pentru a putea citi în original creația acestui autor. Îi dau dreptate fără urmă de îndoială: traducerea lui Borkovec în limba română este un eveniment, traducerea lui Borkovec în orice limbă străină este un eveniment, dar, în ciuda oricăror eforturi și a cunoașterii oricât de profunde a limbii, traducătorul poate oferi doar o reflexie a originalului într-o oglindă curbată în mod specific. Or, riscând să debitez un truism pe care, la nevoie, mi-l asum, repet și aici: nicio reflexie în nicio oglindă nu se compară cu originalul. Dacă nu credeți, învățați limba cehă spre a-l citi pe adevăratul Petr Borkovec.

Notă: Poemele prezentate aici au fost preluate din antologia de autor în limba română Țara Interioară, apărută în 2017 la Editura Școala Ardeleană, în traducerea semnatarului acestor rînduri. Adresăm respectuoase mulțumiri lui Petr Borkovec și editurii pentru permisiunea de a utiliza aceste texte.

*Născut pe 17 aprilie 1970 în localitatea Louňovice pod Blaníkem, care a devenit unul dintre laitmotivele prezente în creaţia sa, poetul, traducătorul şi jurnalistul Petr Borkovec face parte în acest moment, alături de Kateřina Rudčenková şi Petr Hruška, din „triada neoficială” a celor mai cunoscuţi, a celor mai traduşi şi – ceea ce nici în ţara lui nu este de neglijat – a celor mai bine vânduţi poeţi cehi contemporani. (S-ar pune problema dacă „triada” n-ar putea fi îmbogăţită şi cu un alt nume greu al poeziei cehe contemporane, Ivan Wernisch, devenind astfel „patrulater”. Discutăm însă despre un altfel de înţelegere a poeziei, a rolului şi a însemnătăţii acesteia în viaţa culturală şi în „banala” existenţă de zi cu zi.) Autorul a studiat limba şi literatura cehă la Facultatea de Ştiinţe Umaniste (Litere = „Filozofická”) a Universităţii Caroline din Praga. Poemele sale au fost traduse în aproape toate limbile europene, iar volume din creaţia sa au apărut, printre altele, în Austria şi Italia. Petr Borkovec a tradus în principal poezie rusă din secolul al XX-lea (printre altele, şi din creaţia poeţilor ruşi din emigraţie).

Dintre publicaţiile autorului, să amintim cel puţin volumele de poezie Aşternând tăcerea (Pražská imaginace, 1990), Schit, oracol şi teatru de păpuşi (Mladá fronta, 1991), Galerie (Mladá fronta, 1994), Din trei cărţi = Aus drei Büchern (Buchwerkstatt Thanhäuser, 1995 – traducere în germană), Între fereastră, masă şi pat (Český spisovatel, 1996), Muncilecâmpului (Mladá fronta, 1998), Feldarbeit: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2001 – traducere în germană), A. B. A. F. (Opus, 2002), Needle-book (Paseka, 2003), Nadelbuch: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2004 – traducere în germană), Interiorul ţării (Fra, 2005) Amselfassade. Berlin-Notate (Friedenauer Presse, 2006 traducere în germană), Caietul berlinez / Adnotări din Saint-Nazaire (Fra, 2008), From the Interior: Poems 1995–2005 (Seren, 2008 – traducere în engleză), O propoziţie (Revolver Revue, 2011) Poezii de dragoste (Fra, 2012, republicată sub titlul Ivan Wernisch, în semn de omagiu pentru marele poet), Liebesgedichte (Edition Korrespondenzen, 2014, traducere în germană), antologiile Peisajele graţiei divine. Antologie de lirică religioasă cehă din secolul al XX-lea (1994), Volum cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a lui Ivan Slavík (1995). De asemenea, autorul a tradus din creaţia lui Eschyl (Oreste – împreună cu Matyáš Havrda), Sofocle (Oedip rege – împreună cu Matyáš Havrda), Vladimir Nabokov, Vladislav Khodasevici, Iuri Odarcenko, Evgheni Rein, Zinaida Gippius, Georgi Ivanov, Joseph Brodsky, precum și din poezia coreeană clasică.

Petr Borkovec este laureat al premiilor Jiří Orten (1994 – pentru volumul Galerie), Hubert-Burda-Preis and Norbert-C.-Kaser-Preis (2001 – pentru traducerea în germană a volumului Muncile câmpului), Tomáš Hrách 2002 – pentru traducerea Oreste, împreună cu Matyáš Havrda) şi prestigiosul premiu Josef Jungmann pentru traducerea unei părţi din creaţia lui Vladislav Khodasevici.

Tradice a inovace na jazykové a myšlenkové úrovni v tvorbě Petra Borkovce

překlad do češtiny Jarmila Horáková

Proto je nutné poznamenat, že Borkovcovo mistrovství v této oblasti lze pozorovat nejen v rámci básní, které zcela dodržují klasické metrum (Z hlízky ve tvém lůně vzcházel, / úponkem mi vázal úd. / Mílek se k nám od vsi blížil – / v podpaží úl, v ruce prut.), ale i ve vnitřních rýmech, aliteracích, eufoniích a půvabných opakováních „náhodných“ znělých hlásek (ve skutečnosti při bližším zkoumání zjistíme, že jsou s matematickou přesností umístěny přesně tam, kde mají být), které přitahují naši pozornost v některých jeho básních (Sáhnu na tebe rukou, / ve které nemám cit. / Lupiny na stráni puknou, / půjdeme spát. / Hladové krky lupin. Něco jim dát.). Intelektuální „hrátky“ se slovy a na slova, velmi jemné a rafinované, ale zároveň velmi hojné, komplexní a zcela oddané myšlence autorské odpovědnosti ve vztahu ke sdělovaným významům vedou v kontextu upřímného, ale nikoli přehnaně zdůrazňovaného, náboženského cítění, které spíše působí svou přesvědčivou čestností a okouzlující zdrženlivostí, k identifikaci a přesnému vymezení (nikoli však „didaktickému“ nebo „rigidnímu“) světa vlastní poezie prostřednictvím nalezení specifického, originálního a nezaměnitelného autorského jazyka. Ale můžeme jít „odvážně“ dále – „pracovní“ látka, metapoetické prvky mohou být samy poetizovány, mohou se z nástroje stát „hotovým produktem“, z tématu je réma a z argumentu subjekt: Na skládce stojí stromy vedle meter, / podloží kamenů se válí s pořekadly. / Nech to. Slepenec jara / tu potahuje okraj loňské záplavy. / Ještě to trčí, a už otisk. / Celé jak záběr z pralesní války. / Dívej se: láhve olše první pruty zajíc / v zasluněných hexametrech pole / podloží kamenů se válí s pořekadly / v zasluněných hexametrech pole. Někdy mohou být tyto stylistické prvky zpestřeny kontemplativním postojem ve vztahu k bytí, poznamenaném úsilím uchopit organický a duševní celek života prizmatem toho, co básník definuje nebo identifikuje jako své kompoziční prvky nebo úzus inspirovaným neologismy, a stvořit z něj vyvážený celek s tradičními tématy, která jsou pro autora typická.

Další tendencí v Borkovcově tvorbě je citlivé sledování reality (objektivní, „prvotní“, „Wahrheit“) a procesu jejích proměn, které jsou filtrovány subjektivní autorskou citlivostí do subjektivní, fikční reality „Dichtung“, jejímž výsledkem je lyrický popis věcí, tváří a básnických „předmětů“, což ho na určitou dobu zařadilo do proudu objektivního lyrismu, který je charakteristický pro druhou polovinu 90. let minulého století a jeho představitelé jsou, mezi jinými, básníci Petr Hruška nebo Petr Motýl. Autor tímto zintenzivněním estetického rozměru tématiky vlastně uskutečnil přechod k současné fázi své tvorby, jinými slovy k vnímání lyrismu jako prvku sui-generis subjektivní barvitosti, jež je typická pro texty ve formě deníku nebo reportáže napsané na tvůrčích pobytech, které absolvoval.

Velmi zajímavý je v autorově počáteční tvorbě použitý jazyk, archaické a starobylé výrazy, v jejichž rámci si však Borkovec vymýšlí nová slova. Pro překlad této vrstvy jsem zvolil jazyk moldavských kronikářů ze 17. století (Grigore Ureche a další), kteří stejně jako český autor překvapují svou kreativitou (nalezneme slova, která si autor vymyslel zcela nově, ale i výrazy složené nebo celé fráze, které působí dojmem, že byly nově objeveny při poetickém diskurzu nebo zdánlivé diskusi). Archaický charakter je zdůrazněn i zdánlivě překvapivými podobnostmi (minimálně na úrovni melodičnosti verše, ale i v použitých výrazech) se starými sedmihradskými vánočními koledami, které v příčestích oplývají tím starobylým rumunským „ů“ („němým“ nebo „šeptaným“), které se v jazyce zachovalo v různých formách (je pravda, že hlavně v rámci / na konci vlastních jmen) až do začátku 20. století (viz Dimitrie Pompei/Pompeiů). Myslím, že souvislost tohoto vnitřního rytmu s výše uvedenou lexikálně gramatickou strukturou představuje do značné míry nejen kreativní princip hudebnosti typický pro Borkovcovo rané období, ale i solidní východisko pro přístup k překladu. Nejsem přesvědčen, že toto archaické sedmihradské příčestí je slovanského původu, ačkoli četní lingvisté předložili důkazy na podporu této teorie, protože minimálně stejně zásadní důkazy existují i pro teorii o jeho latinském původu. V tomto případě jsem si ho však vybral jako jeden z klíčových prvků pro překlad, protože paralela (tak zřejmá, že by se téměř dala nazvat podobností) s Borkovcovými stylizovanými archaismy si o to přímo říká:

1. Na jedné straně české sloveso ve třetí osobě tvoří minulý čas bez pomocného slovesa, což nás přivádí k rumunskému archaickému příčestí s „+ů“, o které jsem psal dříve, někdy asimilované složeným minulým časem (perfect compus) s pomocným slovesem „pohlceným“ významovým slovesem (srovnej venit-au – venitů, například v textu Rok bez otav Horký – An făr’ de-otăvi Dogoritu, což by v běžném jazyce, bez archaizace, mělo nebo mohlo znít anul fără otavă a dogorit), jindy s „prostým“ významem přídavného jména (viz zahnilým listím slepená – orbită de frunziş putregăitu, „normálně“ orbită de frunzişul putregăit), často substantivizovaného (viz V dosahu ptáci spí / zahleděni do krotkého – Paserile durmind în coprinsul uităturii / pironite-ntru dumesnicitu = „krotký“, „ochočený“, „domestikovaný“).
2. Na druhou stranu jsem už hovořil o vnitřním rytmu básní daném, pravda, do značné míry hrou s přízvukem v češtině (formálně vždy na první slabice, ale ve skutečnosti stěhujícím se ve slově / na předchozí lexikální prvek, když máme co do činění s vazbou jednoslabičného slova s „dlouhým“ slovem, které má minimálně tři slabiky), ale i komplexním mistrným a záměrným (jak přiznává i sám autor) řazením slov, což v komplikované alchymistické syntéze, pro Borkovce typické, vede k oné hře s přízvuky, délkou slabik, kontrapunktů a synkop, jejímž výsledek přináší specifickou a nenapodobitelnou hudebnost, kterou jsem se odvážil v rumunštině spojit se starými sedmihradskými koledami: Není nám dáno / uhlídati mince v mechanikách / není nám dáno / té divé zvěře / drůbeže kašpaří / a lesů – Ci nu ni-i nouă dat / paralele a le veghea-n mihānii / ci nu ni-s nouă date / sălbatice dihānii / ori al paiaţei păsăret; a pro srovnání: Vine hu-hulpea ghe la mu-munche / cu omăt până-n jă-jărunche / E brăna-brăna do-brăna / N-are ru- n-are rupchio-aşa / Straie rupche-e-e-n cot;krátká ukázka je postačující pro konstatování blízkosti až téměř podobnosti hry synkop a kontrapunktů (v hudebním slova smyslu) v úvodním úryvku z českého originálu, což, opakuji, spojeno s prvky z výše popsané lexikální struktury vytváří bohatý a přesvědčivý základ pro překlad, který využívá i další strukturální prvky koledy.
3. Pokud ve věci rytmu a hudebnosti může překladatel, do určité míry, žonglovat s variantami a vybírat si tu, která se mu zdá nejvhodnější, pak v oblasti sémantického rozměru textů příliš velký prostor nemá: archaismy by měly být přeloženy archaismy a pokud si je autor případně vymyslel a daná slova jen archaicky znějí, překladatel nemá na výběr, musí použít stejnou metodu: Je tak / poněvač řekli: – Ast fel va fi / căci în ăst fel grăit-au (musíme uvést, že výraz poněvač je kombinací skutečného archaismu, regionalismu a autorské licence, která vychází ze spisovné formy poněvadž = căci, fiindcă, întrucât. Při převodu do rumunštiny jeho jedinou variantou, funkčně srovnatelnou s originálem je, myslím, výraz použitý v navrhovaném překladu, tedy în ăst fel, které pokud zcela neztělesňuje autorskou myšlenkovou licenci, tak alespoň zdůrazňuje, doufám, dostatečně přesvědčivě archaizující a regionalizující povahu originálu); jiný příklad nám nabízí báseň Červen červenec: U těla splavu / vysvlékáš se / sama ryby chtít – Alăturea de-al stăvilarului trup / t-ei despuia / singură peştii spre-a-i pofti; tady bychom se zmínit o použití v rumunštině infinitivní předložkové vazby (t-ei despuia / singură peştii spre-a-i pofti) místo konjunktivu, který je v těchto situacích obvyklý. Je dán zcela neobvyklou konstrukcí, záměrně archaickou (ale je nutné dodat, že velmi půvabnou) originálu (vysvlékáš se / sama ryby chtít), takže infinitiv vyjadřuje účel, ale nepředchází ho žádná specifická předložka; stejně tak archaická forma, do jisté míry regionální, která se nevyskytuje ve spisovaném jazyce t-ei despuia představuje funkční ekvivalent k méně obvyklé formě vysvlékáš se v češtině, která má zdůraznit nejen povahu činnosti, nýbrž i skutečnost, že bude dovedena až do konce („svlékneš se donaha / úplně“).

Nemohu tento článek zakončit bez zmínky o nadšeném vyjádření jedné dobré přítelkyně, velmi uznávané lotyšské spisovatelky, která po zasvěcené diskusi (v angličtině) o překladech Borkovcových básní prohlásila, že by se chtěla naučit česky „jen a pouze“, aby si mohla přečíst v originále tvorbu tohoto básníka. Dávám jí plně za pravdu: překlad Borkovce do rumunštiny je událost, překlad Borkovce do jakéhokoli cizího jazyka je událost, ale navzdory veškerému úsilí a jakkoli hluboké znalosti výchozího jazyka může překladatel nabídnout pouze odraz originálu ve specificky pokřiveném zrcadle. A s rizikem toho, že to bude znít banálně, znovu opakuji: žádný odraz v jakémkoli zrcadle se s originálem nedá srovnávat. Jestli mi nevěříte, naučte se česky, abyste si mohli přečíst toho pravého Borkovce.

Poznámka: Citované básně jsou převzaty z autorovy antologie v rumunštině Ţara Interioară (Vnitrozemí), která vyšla v roce 2017 v nakladatelství Şcoala Ardeleană v překladu autora těchto řádků.Tímto děkujeme Petru Borkovcovi a nakladatelství za svolení s použitím básníkových textů.

Básník, překladatel a novinář Petr Borkovec se narodil 17. dubna 1970 v Louňovicích pod Blaníkem, které se staly jedním z leitmotivů jeho poezie. V posledních letech tvoří spolu s Kateřinou Rudčenkovou a Petrem Hruškou „neoficiální trojici“ nejznámějších, nejpřekládanějších a nejprodávanějších současných básníků, což není k zahození ani v jeho vlasti. (Otázkou je, jestli by „trojice“ neměla být obohacena o další těžkou váhu současné české poezie, Ivana Wernische, čímž bychom z ní udělali „čtveřici“. Hovoříme však o jiném chápání poezie, její role a významech v kulturním životě a v každodenní „banální“ existenci). Autor vystudoval bohemistiku na Filozofické fakultě Univerzity Karlovy v Praze. Jeho básně byly přeloženy téměř do všech evropských jazyků a výbory z jeho tvorby vyšly mj. v Rakousku a Itálii. Petr Borkovec překládá hlavně ruskou poezii 20. století (mezi jinými tvorbu ruských exilových básníků).

Z autorových publikací uveďme alespoň jeho sbírky: Prostírání do tichého (Pražská imaginace, 1990), Poustevna, věštírna a loutkárna (Mladá fronta, 1991), Ochoz (Mladá fronta, 1994), Ze tří knih = Aus drei Büchern (Buchwerkstatt Thanhäuser, 1995 –  překlad do němčiny), Mezi oknem, stolem a postelí (Český spisovatel, 1996), Polní práce (Mladá fronta, 1998), Feldarbeit: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2001 – překlad do němčiny), A. B. A. F. (Opus, 2002), Needle-book (Paseka, 2003), Nadelbuch: Gedichte (Edition Korrespondenzen, 2004 – překlad do němčiny), Vnitrozemí (Fra, 2005) Amselfassade. Berlin-Notate (Friedenauer Presse, 2006 překlad do němčiny), Berlínský sešit / Zápisky  ze Saint-Nazaire (Fra, 2008), From the Interior: Poems 1995-2005 (Seren, 2008 – překlad do angličtiny), Jedna věta (Revolver Revue, 2011) Milostné básně (Fra, 2012, znovu vydána pod titulem Wernisch, na počest velkého básníka), Liebesgedichte (Edition Korrespondenzen, 2014, překlad do němčiny). Je přítomen v antologiích Krajiny milosti. Antologie české duchovní lyriky XX. století (1994) a Sborník k pětasedmdesátinám Ivana Slavíka, (1995). Autor také přebásnil Aischylovu trilogii Oresteia a Sofoklovu tragédii Král Oidipús (obojí s Matyášem Havrdou). Překládal poezii Vladimira Nabokova, Vladislava Chodaseviče, Jurije Odarčenka, Jevgenije Rejna, Zinaidy Gippiusové, Georgije Ivanova, Josifa Brodského a básně starých korejských mistrů.

Petr Borkovec je laureátem cen: Jiřího Ortena (1994 – za sbírku Ochoz), Huberta Burdy a Norberta C. Kasera (2001 – za německý překlad sbírky Polní práce), Tomáše Hrácha (2002 – za překlad Oresteia, spolu s Matyášem Havrdou) a prestižní ceny Josefa Jungmanna za překlad části díla Vladislava Chodaseviče.