Sub acest titlu, am reunit într-un volum postum, împreună cu dl Alexandru Ciolan, fost elev și colaborator al lui Alexandru Niculescu, articolele de cultivare a limbii române pe care profesorul le-a publicat în România literară începând cu anii ’70. Volumul este în lucru la Editura Logos.
Ne-am hotărât să facem acest lucru nu doar pentru a cinsti memoria profesorului Alexandru Niculescu, ci și pentru a-i onora moștenirea intelectuală și spiritul critic cu care a înzestrat studiul limbii române. Scrierile sale, între care se disting cu claritate articolele de cultivare a românei, nu sunt doar texte de specialitate, ci și mărturii ale unei conștiințe filologice dedicate cu pasiune limbii ca fapt de cultură.
Profesorul Niculescu s-a aplecat asupra limbii române nu cu distanța rece a savantului izolat, ci cu vigilența unui observator profund implicat în pulsul viu al societății. El înțelegea limba nu doar ca pe un instrument de comunicare, ci ca pe o oglindă a nivelului cultural al unei națiuni. Pentru el, „limba culturii“ nu era un concept abstract, ci o realitate vie, care se construiește, se apără și se cultivă în fiecare zi – prin scris, prin vorbire, prin educație și prin atitudine.
În paginile eseurilor sale, Alexandru Niculescu ne avertizează asupra tendințelor de dezagregare a normelor limbii literare, fie ele influențate de oralitatea grăbită, de prețiozitatea emfatică ori de vulgarizarea discursului mediatic. Cu luciditate și cu fermitate, el identifică două direcții paralele și periculoase: pe de o parte, infiltrarea expresiilor colocviale, chiar argotice, în registrul scris; pe de alta, inflația de împrumuturi culte prost înțelese, utilizate ca mască a inculturii. Din această dublă presiune, limba standard riscă să-și piardă claritatea, demnitatea și, în cele din urmă, autoritatea.
Dar poate cea mai importantă lecție pe care ne-o lasă profesorul Niculescu este aceea că răspunderea pentru limba noastră nu aparține exclusiv lingviștilor sau academicienilor. Dimpotrivă, el milita pentru un parteneriat între lingviști, scriitori, jurnaliști, profesori și publicul cultivat. Limba nu este un domeniu închis, ci un spațiu deschis dezbaterii, observării și intervenției responsabile. Tocmai de aceea, pledoaria sa pentru constituirea unei comisii de cultivare a limbii – largă, interdisciplinară – rămâne un proiect vizionar, poate mai actual ca oricând. După reforma ortografică din anii ’90, operată de nonfilologi susținuți de puterea politică, Academia Română este încă în perioada de recuperare a prestigiului de odinioară. Iar activitatea ei actuală în materie de cultivare a limbii române este timidă și fără ecou.
Citind astăzi cuvintele profesorului Niculescu, nu putem să nu remarcăm atât profunzimea analizei sale, cât și grija afectivă pe care o nutrea pentru limba română. Nu era un moralist al greșelii, ci un apărător al firescului cultivat, al expresiei nu doar corecte, ci și expresive. El nu cerea o limbă fosilizată, ci una vie, dar lucidă. O limbă care să păstreze contactul cu vorbirea cotidiană, dar să nu abdice de la rigoarea și eleganța care o fac demnă de a fi numită „limbă de cultură“.
Am vrea să subliniem că moștenirea lui Alexandru Niculescu nu constă doar din analize filologice sau constatări sociolingvistice. Ea constă dintr-un apel – subtil, dar insistent – la responsabilitate culturală. A vorbi și a scrie corect nu sunt capricii academice, ci gesturi de respect față de comunitate, față de istorie și față de sine.
Să păstrăm, așadar, vie această lecție. Să fim, fiecare în locul său, apărători ai culturii limbii române. Pentru că limba, așa cum ne-a învățat profesorul Niculescu, nu este doar ceea ce spunem, ci și ceea ce suntem.
Limba ca responsabilitate culturală și oglindă a istoriei noastre spirituale
Reafirmăm aici, prin cuvintele profesorului Niculescu, nevoia unei conștiințe filologice vii, vigilente și angajate în apărarea valorilor limbii române ca limbă de cultură. Într-o epocă în care dezordinea discursivă riscă să devină normă, vocea profesorului Niculescu rămâne un reper ferm și lucid.
În lucrarea sa emblematică Limba culturii și cultura limbii, Alexandru Niculescu propune o analiză densă și riguroasă a dinamicii limbii române contemporane, aducând în atenție fenomene lingvistice care, departe de a fi doar accidente de uz, devin simptome ale unor dezechilibre culturale mai profunde. El nu denunță cu nerv moralist, ci argumentează cu instrumentele specialistului care cunoaște trecutul limbii, îi înțelege prezentul și-i anticipează viitorul.
Unul dintre aspectele cele mai îngrijorătoare asupra cărora atrage atenția este productivitatea necontrolată a prefixelor și sufixelor sau a prefixoidelor de origine savantă – în special a celor de origine livrescă. Profesorul Niculescu constată cu luciditate că, în încercarea de a „eleva“ discursul, s-au născut o serie de creații lexicale care nu mai răspund nevoilor de comunicare ale limbii, ci servesc doar emfazei și imposturii stilistice. Verbe precum a lectura, a viziona, a capacita, a bugeta sau a impulsiona sunt semnalate nu doar ca greșeli formale, ci și ca expresii ale unei culturi deformate, în care prestigiul aparenței substituie competența reală.
Deosebit de sever este tonul său atunci când denunță ceea ce numește „fetișizarea neologismului“ – o practică prin care cuvinte vechi, clare și consacrate sunt abandonate în favoarea unor termeni noi, adesea prost înțeleși și prost utilizați. Este cazul substituțiilor precum a solicita în loc de a cere, a opta în loc de a alege, multitudine în loc de mulțime, sau al unor confuzii grave precum devotament cu devoțiune, ori captare cu captație. Asemenea erori semantice sunt cu atât mai periculoase cu cât ele provin, adesea, din surse aparent cultivate – mass-media, discursuri oficiale, scrieri literare – și capătă, prin uzul repetat, aparența legitimității.
Profesorul Niculescu abordează fenomenul nu doar din perspectiva normei interne, ci și dintr-o amplă viziune romanică, înrădăcinată în filiația latină a limbii române. El ne reamintește că româna a fost întotdeauna caracterizată de o permeabilitate accentuată, aflată într-un permanent contact cu limba vorbită, dar și că această deschidere, deși fertilă, poate deveni periculoasă când coboară exigențele limbii literare. Comparativ cu celelalte limbi romanice, româna se distinge – spune el, citându-l pe Alf Lombard – printr-un grad redus de fixare normativă, ceea ce o face mai vulnerabilă în fața derivărilor necontrolate și a hibridizărilor stilistice.
Astfel, ne atrage atenția asupra unui proces de dezacademizare a limbii scrise, în care normele scriptice, odinioară ferme, sunt înlocuite de o „limbă literară secundară“ – un soi de idiom intermediar, facil și grăbit, în care oralitatea invadează zonele neutre ale exprimării scrise. El semnalează cu acuratețe construcții precum niște soluții, fețele oamenilor aceștia sau am întâlnit pe prietenul meu, care, deși provenite din registrul oral, se instalează treptat în limba scrisă, fără ca expresivitatea să le justifice.
Același tip de hibridizare se manifestă și în ceea ce numește „cultismul de serviciu“ – tendință de a imita pretențios structuri savante fără înțelegerea adecvată a sensurilor și a valorilor lor stilistice. De aici, rezultă nu doar greșeli de formă, ci și deformări grave ale mesajului, în care construcțiile devin opace, redundante sau chiar ridicole, precum s-a autodemasacat, s-a autodeclarat sau se autoobservă. Redundanța marcării reflexive alături de prefixoidulul „auto-“ este, în acest sens, nu doar o greșeală gramaticală, ci simptomul unei gândiri neclare, care încurcă expresia cu expresivitatea.
Dar poate cel mai prețios aspect al reflecțiilor sale este insistența cu care revendică o funcție culturală și etică a limbii. Profesorul Niculescu nu concepe limba în afara valorilor pe care le exprimă. În acest sens, el reia o idee constantă în gândirea filologică românească – de la Heliade și Philippide, la Iordan și Graur – potrivit căreia limba este „instituție de cultură“, iar cultivarea ei este un act de răspundere civică și morală.
În textele sale publicate în România literară, care sunt scrieri de referință, Alexandru Niculescu pledează pentru constituirea unei largi comunități de veghe lingvistică, care să reunească lingviști, scriitori, profesori, ziariști – toți cei care scriu, vorbesc și gândesc în limba română. El cere nu purism anacronic, ci vigilență culturală care să discearnă între evoluție firească și degradare, între expresivitate și improvizație, între creație și impostură.
Din păcate, situația de astăzi este mult mai gravă decât în anii în care profesorul se ocupa de cultivarea limbii. Prin discursul televiziv, greșelile de limbă se extind cu o mai mare rapiditate. Dacă ar trebui să definim pe scurt fizionomia românei actuale, am spune că se află într-o fază de evidentă ebuliție și de hibridizare a normei literare.
Într-unul dintre primele articole apărute în anii ’70, profesorul Niculescu își exprima surprinderea pentru locuțiunea verbală a-și da cu părerea. Astăzi, a-și da cu părerea s-a generalizat. Se pare că niciun jurnalist, politician, medic, inginer, arhitect etc. nu cunoaște posibilitatea de a recurge la a-și spune/a-și exprima opinia sau părerea. Iar a da a mai generat și alte construcții argotice ridicole, lipsite de orice valoare stilistică: a da cu subsemnatul „a scrie / a face o declarație la cererea autorităților“ sau a-și da cu presupusul „a presupune, a bănui, a suspecta“, promovate constant pe toate canalele TV.
Moștenirea profesorului Niculescu este vie și exigentă. Ea nu ne cere doar să vorbim corect, ci să gândim corect în limba română. Ne cere să ne educăm urechea nu doar pentru nuanță, ci și pentru adevăr. Ne cere, în fond, să ne recunoaștem limba ca parte esențială a identității noastre culturale și ca spațiu al unei răspunderi colective. Să ne asumăm deci acest testament intelectual. Să ne facem, fiecare, grădinari ai limbii române – cu multă răbdare, rigoare și cu dragoste. Pentru că limba, așa cum ne-a învățat profesorul Alexandru Niculescu, nu este doar ceea ce spunem. Este ceea ce suntem.
* Mulțumim redacției România literară pentru permisiunea de a reproduce acest articol (apărut în numărul 33 din 8 august 2025).
