Rândurile de mai jos fac parte din volumul „Limba culturii și cultura limbii“ de Al. Niculescu, aflat în lucru la Editura Logos. Volumul reunește cronicile publicate, începând cu anii 1970, de profesorul Niculescu în România literară, dedicate limbii literare actuale.
ÎNTÂMPLAREA ne-a adus la cunoștință cu multă vreme întârziată o foarte interesantă și instructivă discuție despre (ceea) „ce se întâmplă în limba noastră actuală“, publicată în Caiete critice 8–9 (45–46) din anul 1991. Au participat la această dezbatere profesori, critici literari și, bineînțeles, specialiști în lingvistica românească. Tema: „urâțirea“ limbii române (scrise) actuale, ba chiar „țigănirea“ ei…
1. Prima nedumerire pe care o trezesc astfel de dezbateri este că ele sosesc prea târziu. Tendințele degradante, vulgare, ale limbii române nu-s apărute azi, nici nu urcă în trecut numai până în anii ’70-’80, în vremea ceaușismului (astfel cum par a afirma unii participanți, care citează formule „odioase“, dătătoare de „frison“). În chiar paginile României literare, sub îndrumările înțelepte ale lui George Ivașcu și ale colaboratorilor săi apropiați, nu o dată s-au scris articole apărând cu îndârjire limba culturii. Nu putem să uităm, bunăoară, că dl N. Manolescu ne-a sugerat, demult, un titlu care a avut o oarecare rezonanță (Limba culturii și cultura limbii).
Răsfoiască cineva colecția României literare din acei ani grei! Apărarea demnității culturale a limbii române prin postularea conceptului de limbă de cultură mergea alături de apărarea culturii înseși. Nu putem să nu cităm ideile dlui Zigu Ornea, în „dezbaterea“ de față: „Semidocții care au ocupat viața politică și cei care au venit acum poartă o mare răpundere în «stricarea» limbii române culte“. Noi denumeam acest fenomen, cu ani în urmă, limbajul ședințelor – ceea ce este totuna.
2. Alarma vine târziu… Semnalul ar fi trebuit tras prin anii ’50-’60, când intrau în limba română construcțiile lexicale și schimbările semantice imitate (termenul exact este maimuțărite) din limba rusă. Nu pătrundea oare atunci un adjectiv-adverb (și substantiv) precum organizatoric (cu dublu sufix, și -tor, și -ic, deși în română, organizator era suficient!), marxism-leninism (și forma hibridă, dublu articulată: marxismul-leninismul!), construcții sintactice absurde (a traduce în viață, calchiată din limba rusă, criticată de Iorgu Iordan și transformată în a transpune în viață), cuvinte noi precum sovrom, sovhoz, ARLUS etc. Prin unele birouri administrative se auzea construcția „tovarășul X este?“ cu sensul „este aici“ (evident calc din rusește). Și, alături de acestea, au apărut mai ales sensuri noi ruso-comuniste la unele cuvinte existente, precum sfat (soviet!), celulă („unitate politică minimă“), birou, teze (pl.), supleant, lucrător (chiar la miliție!), (muncă) de jos, câmpul (muncii), demascare etc. În partidul comunist se intra (nu se adera) sau, dimpotrivă, din el cineva era exclus (excludere). Să mai adăugăm diminuarea utilizării unor neologisme precum a conclude, întrecut în frecvență de a concluziona, a rezolva, depășit de a soluționa, a se referi (la) înlocuit de un vulgar a se lega (de), construcții prepoziționale precum cu privire (la), în loc de privitor (la), a umbla la pentru a cerceta (acte), pe linie de – și înșiruirea noastră poate continua…
3. E însă interesant de observat că această terminologie continuă și astăzi! În ziarul Politica (I [1992] 22, p. 5), dl Radu Theodoru scrie un articol-program al partidului său cu titlul Organizatorice. Ca la p.c.r.! Dar să citim textul. Întâlnim: „optimizarea Programului nostru; componente organizatorice“; „practici înrădăcinate“; „deschiderea largă“; „organizațiile pot să se întrajutoreze“; „să (se) respecte normele interne ale vieții de partid“; „să nominalizăm“; „conspirativitate“; „viața obștească; „lipsă de inițiativă, activitate și competență“; „cinstit și eficient“ – toate „moșteniri“ din limbajul „partidului unic“ comunist!
În aceste împrejurări apar dificultățile DESPRINDERII DE TRECUTUL LIMBAJ comunist-ceaușist (cu beobeuri, pecereuri, ceceuri, cepe[e]xuri etc.) și trecerea unor astfel de termeni în limbajul comun. S-au născut expresii vulgar-populare, precum „băiat de comitet“ (adică „bun de ales într-un comitet politic“!), apelative publice – „nene, nea“ (în loc de „tovarășe!“, pentru a da unei relații oficiale tonul «fals!» familiar; a se vedea cum ziarul România Mare vorbește cu generalul Vasile Ionel, fost în Securitate, trecut în serviciul dlui I. Iliescu: „nea Vasile!“) și altele. Să recitim romanele vremii apuse: Marin Preda, mai ales, dar și alți scriitori realiști au înregistrat expresii și cuvinte de acest fel… Dacă citim Scânteia din anii comunismului, vom găsi exemple numeroase.
4. Dar, trebuie să recunoaștem, pe atunci, critica lingvistică nu se prea făcea auzită! Lingviștii cei „oficiali“ – pentru că alții, cei proscriși, nu aveau dreptul – se limitau, vorba unuia dintre participanții la „dezbatere“, „să înregistreze“ și „să explice“. Rare au fost criticile și protestele! În reuniuni culturale, academice, universitare se vădea lipsa de respect pentru limba națională, pentru structurile ei culte. Observam cu toții (nu se putea să nu fie observată!) degradarea, vulgarizarea vorbirii, în ședințele la care participam. „Iresponsabilă resemnare“, declară, în „dezbatere“ dl Eugen Simion, de bună seamă, cu dreptate. O adevărată colaborare – conștientă sau nu – cu puterea politică totalitară în care am intrat noi, lingviștii români… Ce altceva putea însemna „influențe rusești asupra limbii române“, a „explica“ o formă rusească sau alta, o etimologie sau o structură sintactică vulgară, prin reviste (științifice sau nu), când ar fi fost nevoie de proteste unanime?
5. În schimb, astăzi, când în limba culturii noastre se folosesc mai des câteva neologisme de sorginte franceză (a surmonta, demantelare, a disipa, a deplora, a oculta, distorsiune, mefiență, a se deroba etc.), dna Adriana Stoichițoiu, lingvistă și profesoară, protestează, în aceeași „dezbatere“, pentru că nu reușește a le înțelege „funcționalitatea“! D-sa vorbește despre „snobism lingvistic“, „inflație verbală“ etc. (p. 45) (ceea ce dl Th. Hristea, judicios, corectează: „nu e cazul să punem sub semnul întrebării utilitatea lor“, p. 46).
6. Pentru că, în ultimă instanță, limba culturii urmează istoria culturii noastre. Am avut o epocă de pătrunderi lexicale masive greco-turcești, în sec. XVIII (mai ales neogrecești, în vremea Fanarioților!), am avut epoci de acumulări lexicale din italiană, din franceză, chiar din germană (între 1870–1915, o adevărată „tentație“ germanofilă concura serios neologismele de origine franceză!), am avut, în sfârșit, între cele două războaie mondiale, o puternică injoncțiune de elemente culturale, lexicale, stilistice ale limbii franceze. Nu era oare normal? Nu ne ajutase Franța să realizăm România Mare? Nu era cultura franceză, atunci, ca și azi, cultura noastră primordială? Nu și-au făcut intelectualii noștri stagiul de formare în Franța?
Această cultură europeană și franceză tace după 1946–47. Sosea comunismul sovietic, adus de tancuri, de „activiști“, de trădători, în numele „eliberării“! „Lucrătorii de partid“ (altă sintagmă fabricată) cunosc bine această perioadă (era să zicem o asemenea perioadă, precum în rusește și în româna de atunci): ascensiunea și gloria unora dintre ei – printre care și dl Ion Coteanu, care… conducea „dezbaterea“! de față – coincid cu aceste forme și structuri de limbă românească. Pe care le-au admis și încurajat!
7. Evenimentele din Decembrie 1989, ajutorul Franței în lupta împotriva lui Ceaușescu, intervenția umanitară, directă și imediată, în România, atenția Franței, în numele unor seculare legături politice și culturale, față de ceea ce se petrece în România – toate au readus în limba culturii românești elemente lexicale franceze. „Lăzile de gunoi“ ale istoriei au devenit „pubele“, o valorosă ziaristă își intitulează cronica „Bref“, iar verbe precum deroba, obtura, surmonta etc. și-au mărit frecvența și aria utilizării.
La toate acestea, se adaugă transformarea à la française a numelui unor servicii publice: SNCFR (cf. fr. SNCF!), RENEL (fr. ENEL), RATB (fr. RATP), abrevieri de origine franceză, din timpul guvernării Roman. Nu-i o „inflație verbală“! Este reacția unei culturi care are, în sfârșit, acces la limba culturii europene care ne-a ajutat să intrăm între limbile romanice de cultură.
Europenizarea vocabularului cultural românesc? Foarte bine! Viitorul este al Europei și cultura românească este parte integrantă a culturii europene.
