fotografiile apartin autorului
Sète este o stare de spirit, un poem, melodie, iar abia unii și alții își închipuie că este un oraș din sudul Franței, în Provence, pe Coasta de Azur, împodobit cu lavandă și vin rosé de vis, urcat pe dealuri stâncoase, preauscate, apoi coborât iar până în valurile mării, debordând însă cu suflet făcut poezie și cântec, și asta nu numai în fiecare iulie.
O femeie de mare cultură, cu suflet poetic, muzical, pasionată și de artele vizuale, cu o privire care înfrânge distanțele dintre țările binecuvântate de Marea Mediterană, adună an de an poete și poeți – de limbă franceză, occitană, spaniolă, italiană, arabă, greacă, croată, albaneză, portugheză, ebraică, și chiar română – uniți de valuri și spumă, pe care mereu le prefac în cuvânt ales. Așa și eu, un poet român adoptat de grecii mei, cum îmi place a spune, și anume de către Antonis Skiathas.
Numele maestrei de ceremonii este Maïté Vallès-Bled. Al ei prenume înseamnă iubire, iar tot ce face ea este în numele iubirii pentru cultură, fie ea poezie, muzică ori pictură. Menite să fie împărtășite oamenilor. Astfel, ea organizează un festival de poezie care o apără, la care adaugă arte-surori precum muzica, nelipsită de la lecturi, dar și pictura. Am putea spune că le ține în viață, căci viața artei este să ajungă la oameni, la iubitorii poeziei, ai muzicii și ai picturii, aidoma brizei de dimineață a Mării Mediterane, aidoma culorilor slobozite pe aerul din calea Pământului prin spațiu.
Sète e o stare de spirit de multă vreme, când pe străzile ei își căuta cuvintele Paul Valéry, chiar din tinerețe, cu obstinație, cu durere, cu elan și avea să-și redescopere, ani mai târziu, orașul natal în Le Cimetière marin, un poem al său de largă respirație, epocal.
Sète e o stare de spirit de multă vreme, când printre clădirile înlănțuite ca-ntr-o înfrățire George Brassens o căuta pe ea – pe străzile orașului natal, înainte de-a o afla cu adevărat la Paris, cea care i-a salvat viața în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – pe Jeanne.
Așa își găsește arta un nou un lăcaș în inimile oamenilor de orice vârstă.
Așa își găsește poezia un nou făgaș pe străzi, în clădiri, în cântecul păsărilor.
Așa își găsește poezia iubitorii de poezie, cutreierând piețe și parcuri, bărci și
alei, urcând în platanii centenari și devenind coaja lor.
Și, așa cum o simt și astăzi, la mai multe zile de la sfârșitul festivalului, poezia recitată de dimineața până noaptea târziu, prieteniile care s-au legat prin artă au creat o stare, cum ar spune francezul, de convivialité. Căci la festival nu este vorba de o concurență între creatori, ci abia de nevoia de a se împărtăși, poezia fiind astfel și biserica poeților, în care te mărturisești. Am simțit că s-a creat o armonie rară, unde bucuria de a asculta poezie de calitate, spusă, șoptită, recitată, însoțită mereu de o muzică ce te poartă în sfere înalte te face să simți că așa o viață merită trăită. Trăită la maximum, precum la festivalul de la Sète.
Cum se face oare că un poet de pe țărmurile Mării Negre ajunge pe țărmurile Mării Mediterane la un superb festival de poezie? Simplu, am fost, pur și simplu, adoptat de grecii mei, cum îmi place a spune, de minunatul poet și om, Antonis Skiathas, cel care a gândit și creat Festivalul Internațional de Poezie de la Patras din Grecia, și astfel mi-a fost dat să văd cu ochii mei platanii centenari, pe care-i îmbrățișez mereu cu privirea, căci mâinile mele nu mi-ar ajunge să-mi arăt fericirea, apoi ochii mei sunt cuprinși în legănatul ușor al palmierilor care privesc spre cer mai mult decât oamenii, iar acum căutătura mea are vrea să atingă cu sufletul leandrii maiestuoși precum arborii, ceea ce-i și reușește, iar atunci simt în piept o căldură nemaiîntâlnită, dar ochii mei au ajuns și la florile de bougainvillea urcându-și liniștite culorile din fier forjat ale balcoanelor.
Bărcile cu vele inspiră în pânze albe întreaga briză și brăzdează întinderile argintate de soarele dimineții.
Tot și toate respiră poezie.
Poetele și poeții dau drumul poeziei, care se revarsă aidoma unui râu.
La Sète.
La Sète.
Și pescărușii poartă poezia în aripi, în respirație, în zbor, în elan, în ochi, uitând de gustul peștilor.
Abia acum se vede cum poezia înconjoară întreaga Mare Mediterană și se-ntoarce în fiecare iulie iarăși la Sète.
