În opinia mea, Grădinarul și moartea este cea mai emoționantă, poetică și plină de sens carte de până acum a lui Gheorghi Gospodinov și, deși este romanul cel mai personal, în același timp este și cel mai universal – un roman care ne apropie de omul Gospodinov, care ne apropie pe noi, cititorii lui, între noi.
Trebuie să recunosc că pentru mine – cititoarea și traducătoarea –, in ciuda experiențelor teribil de asemănătoare legate de boala și moartea propriului meu tată, romanul lui Gospodinov nu s-a dovedit a fi o carte tristă, dimpotrivă, am resimțit-o ca pe o carte-alinare, o carte-vindecătoare. Autorul însuși susține că n-a vrut să scrie despre moarte, ci despre „tristețea după viața care se stinge“, despre un tată foarte demn și despre durerea pierderii lui. Textul, personal și sincer, este dedicat tatălui naratorului, dar și naratorului însuși, relațiilor dintre ei, conversațiilor și tăcerilor dintre ei, adesea delicate și emoționante. Derularea evenimentelor devine o înșiruire neîntreruptă de temeri și speranțe, de tristeți și consolări.
Povestirea este despre ceea ce precedă moartea – despre viața până la ea și despre însuși procesul de a muri. După cum își dă seama și autorul, o asemenea carte poate începe de oriunde, deoarece oricum toate ieșirile ei sunt blocate de moarte și el chiar mărturisește din primele rânduri că nu știe de unde să înceapă. Narațiunea ar fi putut începe cu copilăria propriului părinte, urmând cronologic până la primele simptome ale bolii acestuia și inevitabila lui moarte în dureri chinuitoare. Sau cu copilăria scriitorului alături de tatăl său. Ar fi putut începe și din momentul morții, întorcându-se retrospectiv, până când cercul s-ar fi închis la începutul poveștii, adică la final. Gospodinov pare să fi ales cea mai potrivită cronologie. La nivel de eveniment, moartea este plasată chiar la mijloc – în tulburătoarea scenă a solidarității orizontale dintre tatăl muribund și fiul său, în prinderea tăcută a mâinii și urmărirea fiecărei inspirații și expirații, până la stingerea lentă a ultimei urme de activitate vitală.
În ultima noapte, pe la ora două, a gemut ceva mai tare, ușa era întredeschisă, am sărit. Ochii lui, nu pot explica cum, aveau o altă licărire. În aceeași seară, am fost foarte îngrijorat, aveam o presimțire rea, căci vomase cu puțin sânge în timpul zilei.
De ce nu te-ntinzi aici lângă mine, în loc să te tot scoli?
Mi-am luat perna și pătura și m-am așezat în pat. S-a întors cu mare chin pe-o parte, cu fața la mine, l-am ajutat, trupul nu i se mai supunea defel, până și cea mai mică mișcare îi provoca dureri mari. În aceeași seară închiriasem un aparat de oxigen, destul de voluminos. Încercam să-i fixez bine furtunașele în nări ca să poată respira mai ușor.
Treptat, gemetele au încetat, parcă se liniștise. S-a întors pe spate. Zăpada căzută afară făcea camera să pară mai luminată. Era liniște și alb, îl conduceam pe tatăl meu, încercam să-l însoțesc măcar până la poartă, până acolo unde au voie cei vii. Mă întinsesem lângă trupul lui, îl țineam de mână, repetându-i ceva de genul Stai liniștit, tată, o să-ți treacă, acum, acum, suntem împreună, sunt aici, nu-ți fie teamă…
Îi deveneam tată, îl înfiasem pe tata, vorbeam cu cuvintele lui, știam (știa și el) că nu se mai poate face nimic, că asta era ultima noapte. Noaptea cu majusculă. Cea mai lungă noapte. Încercam să-mi imaginez ce simte omul într-o astfel de noapte, în ultima noapte, în ultimele ore. Iar eu, care cred în cuvinte, nu găseam niciunul pentru el. Dar nu asta era important, important era să-l țin de mână, el o strângea pe a mea, treceam împreună puntea nopții și peste puțin urma să ne despărțim. Pentru prima dată mă aflam lângă cineva care moare. Și nu-mi era urât. În astfel de cazuri la noi, la țară, se zice „mi-e urât“. Probabil e o traducere locală a lui unheimlich. Să simți ceva inexprimabil de înfricoșător și de insuportabil. Nu-mi era urât, era tatăl meu, cel mai frumos tată, chiar și în acea ultimă clipă. Stăteam culcat și respiram cu el.
Asta rămâne la sfârșit, câteva inspirații și expirații împărtășite pe întuneric.[1] (pp. 83–84)
În carte, moartea nu este atât sfârșitul, cât linia de demarcație dintre două perioade – înainte și după, cu și fără tată, despre tată și despre narator înainte și după plecarea tatei. În prima parte, predomină acumularea durerilor și mocnirea interioară, la mijloc urcăm scările alături de cel care se va stinge treptat, iar în ultimele pagini rătăcim deja nostalgic printre amintirile reînviate despre acesta.
Gospodinov nu a exagerat cu naturalismul, cu corporalitatea. Dimpotrivă – a găsit echilibrul între cele două, a limitat fața urâtă a bolii înfricoșătoare – percepută până nu demult ca rușinoasă prin caracterul ei incurabil și degradarea pe care o produce – la câteva scene medicale și mărturisiri seci despre durere, la denumiri de medicamente și rapoarte medicale transcrise ad litteram. O soluție extrem de inspirată – pentru că, paradoxal, prin limbajul ei impersonal, detașat, într-un fel eufemistic, o epicriză poate suna mult mai sinistru decât zeci de pagini naturaliste, care descriu starea omului suferind până la cel mai mic detaliu. După cum observă autorul însuși, „moartea vorbește latina“ – prin acele diagnostice neclare, tranșante, metafizice în neînțelesul lor, în timp ce enumeră lucruri parcă imposibil de conceput că ar exista într-un corp omenesc:
Până acum știam că latina este o limbă moartă.
Acum știu că este limba morții.
Moartea vorbește latină.
Fiecare descriere medicală, chiar și atunci când este prezentată o respirație normală sau o mucoasă roz, te scoate din rândul muritorilor obișnuiți. Limbajul devine o clinică. Și, cu cât descrierea este mai detaliată, cu atât ființa umană se îndepărtează. Nu mai e om, ci pacient. Deja aici este prima substituție. Descrierea obiectivă a stării tale te transformă încet-încet în obiect. Prima autopsie, în timp ce ești încă în viață și fără anestezie, este făcută prin limbaj. Limbajul pătrunde rece, aruncă o privire în jur, descrie, de fapt nu el, ci instrumentele respective, dar limbajul este cel care fixează fiecare detaliu și îl face vizibil. Doar că pe tatăl meu nu-l mai găsesc aici. Fiecare descriere medicală din ce în ce mai detaliată duce, în mod paradoxal, la dezumanizare. (pp. 30–31)
Însă cartea lui Gospodinov nu este atât despre boală, suferință și moarte, ci este din nou despre timp, timpul trăit și memorie, despre cum ne despărțim de cei drag, că o putem face și zâmbind. De fapt, în ea se celebrează viața, prin amintiri, reflecții, imagini, arome, întâmplări povestite simplu, sensibil și direct, într-un limbaj al conversației cotidiene (cu elipse, prescurtări, paranteze, subînțelesuri), de parcă n-ar fi scrise, ci rostite. Sunt extrem de frecvente lexemele „spune“, „spunea“, „zicea“, „zise“, „răspunse“ etc. Caracterul dialogat al textului este pregnant și merită amintite, în acest sens, câteva pasaje elocvente: conversația cu tatăl, care sosește bolnav la Sofia la sfârșitul lunii noiembrie; un alt dialog foarte tandru cu tatăl, atunci când fiul-narator pleacă spre Cracovia; o convorbire telefonică din Lisabona despre starea de sănătate a tatei; un dialog în timpul călătoriei naratorului în India, prima după moartea tatei, care apare și-l însoțește în timpul zborului, inclusiv prin aroma unei frunze de izmă; un dialog despre bărbierit; conversația naratorului cu fiica sa, Raia, despre Epicur; o discuție mai veche a naratorului cu tatăl său, care, în timpul primului său cancer, se întristează că, dacă va muri, nepoata sa Raia nu-și va aminti de el; conversație cu farmacista despre tipurile de scutece; dialogul câinelui Djako cu tatăl; conversația cu fratele naratorului despre florile lăsate pe mormânt; dialog cu fata însărcinată care, cu o voce calmă, spune că intenționează să se sinucidă, iar naratorul o sfătuiește să vorbească cu fătul din pântecele ei; conversația cu prietenul care și-a pierdut tatăl, dar care la început nu a suferit foarte mult, până când durerea l-a lovit brusc un an mai târziu; dialogul naratorului cu trandafirii, cireșii și răsadurile din grădină etc. Întregul text al romanului se bazează pe dialoguri neîntrerupte între personaje, dar, mai ales, pe dialogul autorului cu cititorul. Iată câteva extrase:
Îmi place Epicur, zice pe neașteptate fiica mea.
Nu era un sclav care a devenit filosof? o întreb eu.
Nu, răspunde ea cu o oarecare satisfacție că mă corectează, el a fost primul care a permis sclavilor și femeilor să asiste la cursurile școlii sale. „Nu avem de ce să ne temem de moarte. Când ea este aici, noi nu mai suntem. Atunci când noi suntem, ea nu este“, asta a spus Epicur.
Puțin mai târziu, așa, printre altele, vine la mine și mă îmbrățișează brusc: Tati, sunt tristă pentru bunicul, dar îmi pare rău și pentru tine, pentru că ție îți pare rău pentru tatăl tău. Și se duce în camera ei. (p. 40)
Nu am mai pus pamperși de când fiică-mea era mică. Era în jurul orei unu noaptea când ne-am dat seama că el nu se va mai da jos din pat. Mă culcasem, dar m-am îmbrăcat, mi-am pus geaca și am pornit spre farmacia deschisă nonstop. Fiți amabilă, vreau să cumpăr niște pamperși. Ce pamperși mai exact vreți, mă întreabă farmacista somnoroasă. Păi, pentru tatăl meu, acum e la pat. Deci pentru adulți. De zi sau de noapte? Nu știam că există o astfel de clasificare. Păăăi, dați-mi jumătate de zi și jumătate de noapte. Dar ce greutate are tatăl dumneavoastră? O să mă omoare cu întrebările astea, el nu se poate ridica, cum să-l cântăresc. Are sub optzeci de kilograme? mă întreabă ea din nou, pierzându-și răbdarea. Cu siguranță, zic eu, poate că nu are nici șaizeci. Nu avem pentru sub șaizeci, vă dau din cei între șaizeci și șaptezeci de kilograme. (p. 53)
Cum să-i spui unui câine că stăpânul lui nu mai e?
Ce-i trece prin cap unui câine al cărui stăpân lipsește de câteva săptămâni?
Unde ești, am adulmecat peste tot, promit să nu sar pe masă, să te las să ațipești după-amiezile, să nu mănânc din mâncarea pisicii, să nu te trag de cracul pantalonului, să nu vânez arici în grădină, să nu supăr câinele cel mare, să nu calc printre lalele, nici printre mușcate, să nu… tot ce vrei tu. Haide, vino, nu te mai ascunde…
Câinele este ultimul care acceptă moartea stăpânului său. E și ultimul care-l uită, așa cum știm din Odiseea lui Homer. Singura ființă care îl va recunoaște pe erou după o absență de douăzeci de ani, fără a avea nevoie de vreo dovadă, este câinele lui Ulise, istovit și jigărit, acesta îl va aștepta până la capăt și, cu firavele-i puteri, va da din coadă la vederea stăpânului – te-am așteptat, nu m-am mișcat de aici, acum pot să mor. (p. 97)
Fratele meu continuă să meargă în fiecare dimineață la cimitir. Îl sun și caut motive pentru a-l întreba cum e acolo, ce se mai întâmplă. E un cimitir, răspunde fratele meu, nu se întâmplă nimic acolo. Vorbim despre vreme, despre cum la capătul cimitirului, de obicei, se adună vânturile din direcții diferite. Parcelele din jurul tatălui meu au început să se ocupe. Dar florile de la înmormântare s-au veștejit? întreb cu naivitate, am adus multe buchete atunci, locul era atât de încărcat. În mod neașteptat pentru mine, frate-meu se înviorează. Să știi că nu, arată încă bine după atâtea zile. Gherghinele și țin mult. Nu-mi explic de ce, acest lucru m-a bucurat – cât timp florile se păstrează, mi-am zis, și tata e bine, cu toată convenția despre ce înseamnă a-ți fi bine acolo. (p. 106)
Odată mi-a spus — știi, lamele alea de ras, pe care mi le-ai adus din Germania, sunt fenomenale, m-au ținut un an de zile. Și aceasta era expresia unui sentiment. O să-ți mai aduc, i-am răspuns, în curând merg din nou. Nu-i nevoie să iei multe, mi-a zis, trei îmi sunt suficiente. Doar n-o să trăiesc cât vulturii, ce-ți închipui?! Încă una din expresiile lui preferate.
I-am cumpărat șapte lame. În timp ce eram la cumpărături în cap mi se învârteau acele vorbe ale lui. Mă întrebam dacă, în funcție de numărul lamelor, zece, cincisprezece sau o sută, îi voi putea lungi zilele. Cum să mori când ai atât de multe lame de ras nemțești așa de bune?… (pp. 132–133)
Cu trei săptămâni înainte de moartea tatei mi s-a întâmplat ceva deosebit, fără nicio legătură cu el. Într-o după-amiază târzie, mergeam pe strada Șipka sub un soare nepotrivit de blând pentru luna noiembrie. O femeie tânără mergea pe trotuar din direcția opusă, a zâmbit și m-a oprit. Dumneavostră sunteți…? Eu sunt. Cărțile dumneavoastră m-au salvat. Aveți cinci minute pentru o cafea?
I-am răspuns că mă grăbesc, ceea ce era adevărat. Ea s-a uitat la mine și a zis ceva cu o intonație atât de obișnuită și egală, încât inițial am avut impresia că nu aud bine.
Vreau să mă sinucid, a repetat ea, simțind că nu pricep.
Cuvintele au venit în stomac ca o lovitură cu încetinitorul. De fapt, totul era încetinit în această întâlnire, mai ales reacțiile mele. Am privit în jur neajutorat. Niște ultime frunze îngălbenite cădeau lent pe lângă noi, un grup de studenți gălăgioși a apărut dinspre Universitate, acasă tata era pe patul de moarte… Primul lucru care mi-a venit să spun, era… și eu. Dar mi-am înghițit vorbele. Însă fata stătea în fața mea și avea în ochi un soi de așteptare, fiind sigură că, asemenea unui magician, voi scoate din mânecă iepurele unei anumite consolări și al unui sens. Să te văd acum, tu, care tot scrii despre înțelesuri și mângâieri.
Cum așa, vreți să vă sinucideți? am întrebat eu cât să câștig ceva timp. Nu are sens.
În afară de asta, a zis cu ochii în jos tânăra, sunt însărcinată și nimeni nu vrea acest copil. Mă obligă să mă internez la psihiatrie.
Nu-mi aduc aminte ce am răspuns. Probabil toate acele prostii pe care omul le zice în astfel de situații, luate de cele mai multe ori din cărți pentru autodidacți sau din filmele pentru publicul larg. Trebuie să rezistați pentru copil. Duceți-vă la părinții dumneavoastră, vorbiți cu ei, vă vor înțelege. Sunt sigur că vă vor înțelege, părinții sunt întotdeauna înțelegători.
Nici nu vor să audă, mi-a răspuns ea cu o voce egală. Tot timpul, și acest lucru mi se pare cel mai îngrozitor, tânăra a vorbit cu calmul absolut al celui care a luat deja hotărârea. Cu o asemenea împăcare, fără afectare, fără isterie, pur și simplu ca cineva care îi comunică unui prieten că ar vrea să meargă la un film.
Sinucigându-vă, deveniți și ucigașă, am zis, iar dumneavoastră nu sunteți așa ceva. Stați puțin de vorbă cu copilul. Intrați în suflețelul lui, atâta timp cât el se află în dumneavoastră, ascultați-l și hotărâți împreună.
I-am dat numărul meu de telefon, în cazul în care aș fi putut s-o ajut cu ceva, și ne-am despărțit. (pp. 159–160)
Au trecut aproape patru luni. Stau în mijlocul grădinii. E primăvară de-acum. Cât este de ciudat, mă gândesc, tata s-a dus, iar primăvara a venit. Le-am zis trandafirilor – trandafiri, stăpânul vostru nu mai e, dar voi să continuați să-nfrunziți. Le-am zis tinerilor cireși – tatăl meu nu mai e, dar nu fiți triști, înfloriți și legați așa cum puteți. Le-am spus rădăcinilor, tuturor celor care urmează să iasă, să străpungă și să dea rod – nu mai e acela care se-ngrijea de voi, dar nu vă fie teamă, căci grădinarul ceresc veghează asupra noastră, a tuturor… sau cum era acolo zicerea exactă. (p. 194)
Pe cât este de vulnerabil Gospodinov, pe atât romanul său este de o forță și o lumină extraordinare, străbătut de această metaforă centrală a grădinii și a grădinarului care se îngrijește de ea cu plăcere și devotament, cu o grijă aproape maniacală. Grădina reprezintă vocea tatei și toate emoțiile sale reprimate, toate gândurile sale nerostite. Ea este moștenirea și declarația lui de dragoste pentru cei apropiați. Moartea poate să-l ia pe grădinar, dar nu și grădina, care va continua să existe fără el, chiar dacă va crește sălbatic, dezordonat și, la un moment dat, se va produce contopirea cu stăpânul ei. Da, trebuie să acceptăm efemeritatea existenței noastre în raport cu puterea naturii de a muri și a renaște.
Știam că această grădină e specială. Ea i-a salvat viața după primul cancer, i-a dăruit șaptesprezece ani, dar tot ea avea să-l termine. A pornit de la zero, nu era nimic în curtea acelei case țărănești cumpărată de fratele meu. Aici mă simt cel mai bine, spunea. Ședințele anterioare de chimio și radioterapie îl ajutaseră, neîndoielnic, însă îl și epuizaseră. Îmi aduc aminte că nu i-a mai revenit râsul de dinainte, vesel și plin de bună dispoziție. Stătea mult timp tăcut, uneori dădea din cap, cufundat într-un monolog surd numai al lui.
Grădina reprezenta pentru el cealaltă viață posibilă, vocea și toate gândurile lui trecute sub tăcere. Vorbea prin ea și cuvintele îi erau mere, cireșe, roșii dolofane. Când ajungeam acolo, primul lucru era să mă plimbe prin grădină și să mi-o prezinte. De fiecare dată, ea era diferită.
Îmi plăcea să-mi petrec timpul acolo, mai ales primăvara, să-mi îngrop fața între ramurile încărcate de flori ale prunului, să închid ochii și să ascult zumzetul albinelor. Alteori o uram pe ascuns, când îl vedeam pe tatăl meu dezbrăcat până la brâu, slab, cu toate semnele de la tăieturile de pe corpul lui operat de mai multe ori, cum se opintea cu sapa în mână. El și grădina deveneau un tot, el nu o lăsa pe ea, dar nici ea nu avea să-i mai dea drumul. Între ei exista o legătură ciudată și fatală și o înțelegere de ordin faustian. Această grădină putea fi și una a pieirii. Mi-o imaginam cum îi soarbe puterile lent, cum își hrănește fructele și trandafirii cu el, cum, cu cât erau mai roșii cireșele, lalelele, roșiile, cu atât mai palid devenea el.
De fapt, tatăl meu reușea să transforme orice loc în grădină, orice casă, în cămin. Acest lucru cere o pricepere deosebită. Fiecare locuință în care ne mutam – și, cine știe de ce, ne mutam des – devenea „acasă“. De aceea, acum, în plus, mă simt și ca un om fără domiciliu. Nu voi putea uita cum reușea să mute până și grădina. Scotea cu atenție bulbii zambilelor, аi narciselor, bujorilor și lalelelor, avea lalelele lui preferate, unele de un mov închis, olandeze, de care nu s-a despărțit niciodată, și le replanta într-un loc nou.
Oare florile sunt cu adevărat periscoapele tainice ale morților, care zac sub ele, prin ale căror tulpini aceștia continuă să observe lumea?
Da, tatăl meu a fost grădinar. Acum e grădină. (pp. 13–14)
Numeroase sunt întrebările pe care și le pune Gospodinov, fără însă a oferi întotdeauna răspunsuri:
Despre ce vorbim atunci când vorbim despre moarte? Despre cel care a plecat? Sau despre noi înșine? Despre absența ca atare? Atât de mult îmi lipsește, încât îmi umple cu absența sa fiecare clipă liberă.
Prezența lui de până acum reconfirma propria mea prezență, prezența copilăriei mele. În schimb, lipsa lui pune în mișcare întreaga mașinărie a memoriei. Lucruri adormite de mult în mintea mea se trezesc, eu le trezesc ca să mă asigur că ele au existat. Memoria voluntară și cea involuntară lucrează împreună, învârt mecanismul înfundat al amintirii, curățând sau inventând acolo unde nu se mai vede prea clar. Trebuie să recunoaștem aici că nu e vorba doar de lucrul cu rememorarea persoanei dispărute, ci și de lucrul cu noi înșine, e o acțiune egocentrică, oarecum, pentru propria noastră salvare, pentru a da sens rămânerii noastre după dispariția cuiva.
Oare mai existăm dacă pleacă și ultimul om care ne ținea minte în ipostaza de copii?
Despre ce vorbim atunci când vorbim despre moarte? Despre viață, bineînțeles, despre încântătoarea ei vremelnicie. (p. 15)
Grădinarul și moartea este o operă sensibilă și delicată, narată cu sinceritate pe un ton plin de modestie și smerenie.Tocmai această voce a scriitorului, stilul său trebuie să transpară în traducere, ceea ce reprezintă o adevărată provocare, cu atât mai mult cu cât autorul de față este cunoscut pentru scriitura sa complexă și erudită, pentru obiceiul de a recurge la intertextualitate, la jocuri de cuvinte și alăturări semantice inedite. De asemenea, propoziția lui Gospodinov are un ritm interior (să nu uităm că el este și poet) și, deși adesea lapidară, este încărcată cu maxim de sens.
Aceasta este a treia carte a scriitorului bulgar pe care o traduc și nu pot afirma că am întâmpinat probleme deosebite pe parcursul lucrului la ea. (Totuși, bulgara este limba mea maternă și pe care am predat-o la universitate mai bine de treizeci de ani.) Textul curge frumos, lin, în stilul specific lui Gospodinov, de povestitor cu har, iar cititorul îi devine confident.
În câteva locuri, apar elemente dialectale, specifice graiului de sud-est, precum denumiri de plante din regiunea Iambol și numele unor familii din sat, pentru care a trebuit să găsesc corespondent în română. În aceste cazuri, am apelat direct la Gheorghi Gospodinov, care mi-a răspuns prompt și detaliat – este de notorietate relația deschisă și apropiată pe care scriitorul bulgar o are cu traducătorii săi.
O atenție deosebită am acordat referințelor literare din textul cărții, făcute într-o manieră mai mult sau mai puțin aluzivă, acesta fiind un exercițiu la care autorul recurge în toate scrierile sale. Într-un singur loc mi s-a părut necesar să intervin cu o explicație de subsol:
Ei, bine, așa e, mai e mult până la Sf. Gheorghe. Dar o să apuc să aud cucul cântând? Tata era poet fără ca măcar să fi bănuit vreodată. Când cântă cucul? întrebă doctorul. De obicei, pe la începutul lui aprilie, îi răspunse tatăl meu. Scurtase cu o lună fermecata piele de sagri a vieții sale. M-am gândit că, în locul lui, și eu m-aș fi tocmit măcar să văd primăvara venind. (p. 32)
Nota mea: Aluzie la povestirea lui Balzac Pielea de sagri. Personajul ei, Raphael, primește de la un anticar bătrân un talisman, o bucată de piele grație căreia cel ce o posedă își îndeplinește toate dorințele, dar cu prețul energiei sale vitale. Odată cu împlinirea unei dorințe, pielea se restrânge, iar viața lui Raphael se scurtează.
De asemenea, Gospodinov citează versuri din poemul In Memory of W. B. Yeats scris de W. H. Auden și din poezia The Red Wheelbarrow a lui W. C. Williams, și, cum acestea nu sunt traduse în limba română, am consultat textele în engleză, le-am confruntat cu traducerile din bulgară și am oferit o versiune românească (p. 164).
Scriitorului bulgar îi place să se joace cu cuvintele, cu consoanele și vocalele din interiorul acestora, să creeze cuvinte, să facă alăturări sonore și de sens și, în astfel de cazuri, cunoștințele de limbă, inspirația și imaginația traducătorului sunt puse la încercare.
În carte se menționează cum tatăl obișnuia să pronunțe greșit anumite cuvinte: „Помня начина, по който изговаряше някои думи, къде нарочно, къде по навик – облачам, вместо обличам, сякаш обличаш облаци, слатък вместо сладък, което оставя една по-силна фонетическа сладост на небцето…“
Într-o primă parte, este vorba de verbul обличам = a îmbrăca, pus în relație cu un verb inexistent în bulgară (облачам), format din substantivul облак = nor, creat de autor, diferența dintre ele fiind de un singur sunet, o vocală, apoi textul în bulgară continuă „de parcă ai îmbrăca nori“. Am preferat să păstrez un element din comparație, verbul a îmbrăca și acestuia să-i găsesc o pereche sonoră foarte puțin diferită și al cărei sens să se potrivească mesajului dorit de autor. În cazul adjectivului сладък = dulce, în loc de a-l pronunța pe [d], tatăl îl preferă pe [t], de altfel corespondenta surdă a consoanei sonore [d], și se continuă astfel „care lasă o mai mare dulceață fonetică pe cerul gurii“. Aici a fost ceva mai simplu în română, deși alternanța de sunete am făcut-o cu vocalele:
Mi-amintesc cum pronunța greșit anumite cuvinte, fie voit, fie din obișnuință – îmbrânca în loc de îmbrăca, de parcă hainele trebuiau înghiontite ca să se lase îmbrăcate, dolce în loc de dulce, o rotunjime fonetică ce-ți lasă și mai multă dulceață pe cerul gurii… (p. 163)
Am subliniat cuvintele adăugate de mine în text.
Sunt două „infidelități“, făcute cu cele mai bune intenții, pentru că, de fapt, am urmărit să rămân fidelă spiritului textului bulgar. Mă alătur opiniei acelora care consideră că o traducere reușită nu se rezumă la latura strict lingvistică, semantică, ea trebuie să redea și atmosfera, emoția, specificitatea originalului, iar pentru aceasta anumite libertăți ale traducătorului sunt acceptate și adecvate.
Aceeași joacă cu cuvintele apare și în fragmentul următor:
Смешните истории на баща ми за всякакви случаи… Така съм го записал в тефтера и като отварям сега, наместо смешните прочитам спешните. И да, те в известен смисъл са тъкмо спешни, идват по спешност, идват като анестезия… ще посягам към тях, когато стане по-тежко тук.
Adjectivul la plural, articulat, смешните înseamnă nostime, amuzante, de râs, iar paronimul спешните = urgente, de urgență, pentru urgență.
În traducerea din limba română am făcut apropierea dintre adjectivele amuzante și ambulante, permițându-mi, totodată, să introduc o propoziție lămuritoare, pentru a evita echivocul adjectivului din română:
Poveștile amuzante ale tatei în tot felul de ocazii… Așa am trecut în carnet. Acum însă, deschizând pagina la repezeală, am citit ambulante. E adevărat, într-un fel ele sunt de urgență, vin cu ambulanța, vin ca o anestezie… O să apelez la ele când situația se va înrăutăți. (p. 74)
Însemnărilor de mai sus le adaug două exemple în care a trebuit să demonstrez și capacități de versificator… Mă refer, mai întâi, la două versuri dintr-un cunoscut cântec în epocă al cântăreței de jazz și muzică ușoară Lea Ivanova (1923–1986):
С теcен кюнец панталон, шлифер жълт като лимон… („Cu un pantalon strâmt și drept ca burlanul, cu un trenci galben ca lămâia“).
Celălalt cântec, popular și el cândva, se cânta mai în surdină totuși:
С джипката на Ме Ве Ре ще ме карат в Белене… („Cu jeepul de la M.A.I., mă vor duce la Belene…“).
Pe insula Belene, în nordul Bulgariei, între două brațe ale Dunării, a funcționat un lagăr de muncă forțată între anii 1949 și 1959, dar și între 1985 și 1989.
Iată fragmentul în limba română:
Mă uit la fotografiile în care apare cu prietenii lui din anii ’60. Niște băieți frumoși de douăzeci de ani, scoși parcă dintr-un film franțuzesc alb-negru, ca acelea vizionate la cinemaul improvizat din sat. Tata are părul creț, negru ca tăciunele, dat cu puțină untură de porc în lipsă de briantină. Pantalonii sunt strâmți, aproape de maximul admisibil prin lege, din aceia pe care milițienii zeloși și observatori îi tăiau cu foarfeca. Ca în acel cântecel secret „Ca burlanul pantalon și-n trenciul galben citron“, pe care îl fredona adesea de unul singur. Sau un alt cântec care se încheia așa: „În jeep-ul de la M.A.I, spre Belene mă sui“… Nu a fost dus la Belene, însă o dată i-au tăiat pantalonii, iar altă dată, de care și eu îmi aduc aminte, l-au chemat în cancelarie și i-au impus să se tundă, să-și radă mustața (chestia asta cu mustața nu am idee de ce îi înnebunea rău de tot)… (p. 155) Mă gândesc că Gheorghi Gospodinov are și el o grădină, pe care o venerează și cultivă (la îndemnul lui Voltaire), și aceasta este limba bulgară – o însămânțează grijuliu cu cuvinte, cu litere, ca să rodească an de an, carte cu carte.
[1] Citatele sunt preluate din Gheorghi Gospodinov, Grădinarul și moartea, Editura Trei, colecția „Anansi contemporan“, București, 2026.
