Tezer Özlü, Călătorie la capătul vieții

prezentare și traducere de Luminița Munteanu

Cartea Călătorie la capătul vieții de Tezer Özlü (1943–1986) a apărut în limba turcă în anul 1984, după ce trecuse printr-o primă redactare în limba germană (Suche nach den Spuren eines Selbstmordes), încununată cu Premiul literar al orașului Marburg, în anul 1982. Această primă versiune a rămas însă inedită, traducerea ulterioară în limba germană, apărută în anul 2024, urmând întocmai varianta turcă din 1984.

Volumul, o scriere hibridă care oscilează între ficțiune și autoficțiune, apelând la diverse tehnici și strategii menite să redea procesele mentale și stările de spirit ale naratoarei, reflectă o experiență de tipul „călătoriilor literare întunecate“ (dark literary journey), permițând o dublă explorare a realității, exterioară și interioară, și implicând, cel mai adesea, călătoria către sine. „Călătoria pioasă“ o poartă pe Tezer Özlü prin inima vechii Europe, pe urmele lui Franz Kafka și ale lui Italo Svevo, cu popasuri la Viena, Praga și Trieste, și se încheie la Santo Stefano Belbo și Torino, „porțile simbolice“ prin care Cesare Pavese vine și pleacă din lumea noastră. Cesare Pavese, rațiunea ultimă a periplului, o seduce pe Tezer Özlü nu doar prin stilul literar, ci și prin vocația suicidară, care vine în întâmpinarea propriilor înclinații.

Universul dominant al scriitoarei turce este universul nevrozelor personale și al nevrozelor colective care sfâșie Turcia anilor 1970-1980, al provinciei și al „marginilor de lume“, al inadaptării și alienării, al spitalelor psihiatrice care-i marchează existența în anii primei tinereți.

Tezer Özlü are un scris nervos, sincopat, presărat cu termeni insoliți (limba turcă dispune de resurse remarcabile în această privință), cu notații laconice ori aluzii echivoce, care constituie, nu de puține ori, o provocare pentru traducător, angajat într-un efort constant de deslușire și echivalare a „obscurului“ din textul-sursă. Ar trebui să precizăm că, în limba turcă, acest „obscur“ latent este potențat și de o particularitate structurală a limbii, anume absența genului gramatical: altfel spus, turca, la fel ca și alte limbi din aceeași categorie, nu dispune de o distincție pronominală de gen, urmarea fiind că la persoana a treia, singular și plural, nu avem decât pronume neutre. Este perfect posibil, așadar, să compui un text fără a dezvălui genul protagoniștilor, sau să formulezi enunțuri generice fără a fi obligat să decizi asupra utilizării formelor de masculin sau feminin (ori a ambelor), cu toate consecințele care decurg din acest fapt (la nivelul acordurilor, bunăoară). Această perfectă neutralitate a expresiei antrenează uneori o la fel de perfectă ambiguitate, nesustenabilă într-o limbă „cu gen“ și intolerabilă pentru traducătorul care abordează o scriitură de o asemenea factură. Pentru a-și putea asuma rolul, acesta are nevoie de dezambiguizarea de fond, urmând ca ulterior să decidă asupra strategiilor de abordare a impasurilor punctuale. (Nevoia de dezambiguizare nu-i este străină, desigur, nici autorului ori vorbitorului nativ, însă acest proces presupune instrumente și mecanisme adaptate specificului fiecărei limbi: traducătorul din turcă știe, de pildă, că repetițiile și reluările aproape obsesive din limba sa sursă se explică tocmai prin nevoia de dezambiguizare, după cum știe și să identifice intenția stilistică atunci când este cazul.) Unele texte pot să-și păstreze „aura de mister“ până la capăt, mai ales dacă sunt voit eliptice, parcimonioase, lapidare (cazul poeziei ori al textelor cu structură analoagă). Altele, așa cum se întâmplă în cazul de față, fac parte dintr-o rețea textuală mai largă, cu inserții autobiografice, care-i permite traducătorului frământat de dileme „tehnice“ („terestre“, ar spune unii), precum traducerea unui (aparent banal, dar deloc nevinovat) pronume personal (o, „el“ sau „ea“?, onlar, „ei“ sau „ele“?) ori eventualele acorduri la feminin, să realizeze corelații salvatoare și să ia decizii în consecință. Este cert însă că, într-un fel sau altul, traducătorul trebuie să facă o alegere, în speranța de a se situa cât mai aproape de „gândul ascuns“ al autorului ori de a rămâne în siajul lui. Uneori este îndreptățit să se întrebe însă, nu fără o neliniște aproape filială, dacă alegerea sa este cea mai adecvată. Nu toate întrebările implică însă și un răspuns! În fine, s-ar cuveni să mai precizez că relatarea „pelerinajului întunecat“ realizat de Tezer Özlü este presărată cu fragmente disparate din opera și corespondența lui Cesare Pavese (desprinse ca niște cărămizi dintr-un zid nedefinit!), pe care traducătorul, ca un veritabil detectiv literar, dar și ca iubitor necondiționat al „literaturii lumii“, este chemat să le identifice pornind de la transpunerea, mai mult sau mai puțin fidelă, a acestora în limba turcă. Tălmaciul pasionat de literatură în dimensiunea ei universală se va lansa, prin urmare, în propria-i călătorie, mai degrabă luminată decât întunecată, pe urmele lui Tezer Özlü și, mai departe, ale lui Kafka, Svevo și Pavese, într-o aventură care-l va purta ba pe culmile exultării, ba prin abisurile disperării – stări pe deplin familiare, de altfel, oricărui traducător literar.

***

Dar cine e născut pentru a crea povestiri sau poezii
nu se mulțumește să se îndrăgostească, deoarece, pentru a fi operă de artă,
dragostei îi lipsește construcția intelectuală automată.[1]

Toate amintirile sunt moarte.

Acum și tu ești o amintire. Și tu ai murit. Trebuie să mă-ntorc la cuvintele care sunt mereu cu mine, pe care le port mereu cu mine, cu care-mi duc viața mereu. Cum aș fi putut răbda cerul acesta în absența cuvintelor? Să mă-ntorc la bulevardul acela, la noaptea aceea, la nopțile acelea, la nopțile în care zăceam în pat, șovăind între somn și trezie, ieșindu-mi din fire pentru că nu puteam dormi, la nopțile în care mă gândeam la tot soiul de lucruri, fără a mă putea scula și a-mi putea tălmăci gândurile în cuvinte. Sau la nopțile acelea în care, cufundată în genunea mortală a somnului, percepeam micimea vieții noastre. Existența aceasta nu mă satisface decât atunci când pot să transpun în cuvinte vântul care suflă în mine, iubirile care iubesc în mine, moartea care moare în mine, viața care vrea să se reverse din mine, iar cuvintele îi conferă plinătate doar atunci când izbutesc să se apropie de vântul, de moartea, de iubirea aceea.

Nimic altceva.

Acum ești și tu o amintire. Trupul tău va continua să-și ducă viața mai departe într-un loc oarecare. Nu pot să mă țin pe urmele niciunei iubiri. Dragostea e neconvingătoare. E o stare descoperită, modelată de gândurile tale. Sporește, se adâncește, se amplifică în măsura în care tu te gândești la ea. Cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât sporește mai mult. Cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât atinge, e făcută să atingă cote de nesuportat. E imposibil de împlinit în realitate. Se abstractizează. Și nu se termină niciodată. La fel ca viața. La fel ca moartea.

… poți să rămâi singur atâta timp cât cineva suferă că nu ești lângă el, în vreme ce adevărata singurătate este o închisoare de nesuportat.[2]

Nu tânjesc după nimic. N-am nicio așteptare. Nu sufăr. Nu mi-e foame. Nici sete. Percep poate doar un soi de suferință care învăluie totul. Pe mine. Bulevardul pe care mă aflu. Camera mea. Fotografiile mele. Amintirile mele. Copilăria mea. Pe fetița mea. Sângele meu. Ființa mea. O suferință mai presus chiar, mai mare chiar decât ființa mea, în ale cărei hăuri scotocesc după diverse sentimente. Atunci mă pomenesc în fața mea cu trupul acela frumos din nopțile lungi. Din nopțile la capătul cărora ne surprindeau razele soarelui. Sau cu arborele desfrunzit din spatele casei. Acum vrei și tu să devii o amintire moartă. Îmi telefonezi de la marginile altor orașe. Vrei să pleci mai departe. Către orașul trecutului meu. Către orașul impasurilor mele. Către primul oraș mare pe care l-am văzut în copilărie. Către orașul în care m-a cuprins dorul după orășelele de provincie de cum am ajuns. Când am ajuns într-o casă care semăna cu o coșmelie de la periferie. La niște rude de-ale tatei. În ziua sosirii noastre. Cu o seară înainte, uneia dintre acele rude îi murise copilul. Îl acoperiseră cu un cearșaf alb și-l lăsaseră acolo, într-una din încăperile acelea întunecoase. Mama lui stătea în camera alăturată și plângea, iar noi, copiii, ne jucam în hol. Îmi doream să crape cineva ușa acelei încăperi, ca să pot vedea și eu trupul neînsuflețit al copilului. Dorința aceea era amestecată cu o mare teamă. O zi ploioasă în care moartea mi s-a arătat pentru prima oară sub forma trupului fără viață al unui copil, într-o casă în care eram găzduită atunci. Era trupul unui copil de nouă ani. Vrei să te duci în orașul acela mare în care cărțile mele stau înșirate pe niște rafturi prăfuite, în holul strâmt al casei. În orașul în care contururile dealurilor mele deveneau și mai limpezi la orele la care se apropia lumina crepusculară a asfințitului, în care contemplam rând pe rând umbrele copacilor mei și în care-mi spuneam cândva: „Iată, acesta e locul în care ți-e menit să mori. Oriunde te-ai afla, întoarce-te ca să mori, ca să-ți afli propria moarte pe aceste dealuri.“

Acela a fost orașul în care am devenit conștiente de lume. Am urcat în tramvaie. Ne-am rătăcit pentru prima oară într-un puhoi de lume. Apoi am intuit cât de diferiți sunt oamenii unii de alții. Am ajuns la anii tinereții. Am colidat cafenelele, cârciumile. Ne-am uitat la feluriți artiști. Ne-am dus serile pe la barurile frecventate de ei. Acum, unii dintre acei artiști au murit, alții au plecat departe. În orașul acela am învățat pentru prima oară să îndrăgim trupurile bărbaților, sau cel puțin am încercat. Ne-am căsătorit, am divorțat. În unele seri am făcut haz de tot și de toate. Unele dintre noi și-au ieșit din minți. Altele au murit de cancer. Acolo am învățat ce înseamnă politica. Prin poezii interzise. Totul a crescut însă în noi. S-a amplificat. Dragostea de oameni a depășit uneori proporțiile singurătății noastre, alteori însă oamenii ne-au împins singurătatea către cote mai profunde, mai greu de îndurat ca propria noastră solitudine. Atunci am contemplat mările orașului. În lumina unui timp în care spuma valurilor ne evoca eternitatea. Pe întinsul apelor înveșmântate în albastru-verde de vântul de miazănoapte. Nimeni n-a fost fericit în orașul acela, dar nici nefericit n-a fost. Pentru că nimeni nu crede acolo în fericire. Tu te afli în orașul acela. Mie îmi lași cântecele iernii și ale morților.

… acolo am regăsit amintiri din copilărie, dincolo de bulevarde și case…[3]

Găsesc răspuns la întrebările copilăriei mele în prelungirea bulevardelor și a caselor. Copilul din mine vorbește: iată, aici se află viața. Existența fără fruntarii. Existența care, în desenele copilăriei, părea limitată. Acum însă, iat-o, e nemărginită. Pentru cel care poate percepe nemărginirea. Iat-o, e aici! Sub forma acelor rânduri de case… sub forma unui bulevard larg, sub forma unui copac golaș. Sub forma unei bătrâne. Sub forma unui bețiv. Tu continui să porți în suflet nostalgia copilăriei…

Când eram eu copil, nu exista nicio fotografie cu orașul acesta tăiat în două de un zid. Nu existau imagini cu femei bătrâne și singure. Femei care-și așteaptă moartea clipă de clipă, pradă abandonului. Acestea sunt imagini recente. Un local întunecos, la parterul unui mare magazin. Persoanele în vârstă stau așezate la mese, având în față prăjituri cu ciocolată. Își trăiesc trecutul pierdut în clipele pierdute. Nu trăiesc. Viața lor se alcătuiește din prăjituri cu ciocolată și din așteptarea morții. Aș vrea să fiu orice pe pământul ăsta, numai o femeie singură, bătrână în Berlin, nu. În nopțile Berlinului. În clădirile sale vechi. Până să mi se-ntâmple asta trebuie să fi ajuns de mult într-un cimitir. Doar leșul poate să rămână singur. Trupul viu, niciodată. În copilărie percepeam nemărginirea pământului, dar nu și singurătatea femeilor în vârstă.

Nu știam că a crește înseamnă să pleci, să îmbătrânești, să vezi oamenii cum mor, să regăsești Mora cum era acum.[4]

Intru în camera cu numărul 305[5]. În fața mea pășește tânărul de la recepție. Un tânăr zvelt, plăcut. E atât de delicat, încât lasă impresia că dacă l-aș atinge, s-ar frânge. Camera are un aspect banal. Nu e nici plictisitoare, nici sufocantă. Nici mare, nici mică. Nici întunecoasă, nici luminoasă. Nici vie, nici moartă. N-are nici iz de moarte, nici de sinucidere. Genul acela de cameră. Mai mult, atenuează spaimele pe care ți le trezește holul. Nu sunt prea impresionată. Camera a fost renovată. Nu mai poartă nicio urmă din ultima zi a vieții lui Pavese. Când tânărul mai deschide o ușă, mă gândesc că mă voi pomeni în pragul băii ori în fața vreunui dulap. Intrăm într-o încăpere cufundată în beznă. Obloanele de la ferestre sunt închise. Îmi dau seama pe întuneric că e un spațiu îngust. Nu percep însă doar un spațiu îngust și sumbru. Percep sinuciderea. Distanța dintre noi dispare. El îmi învăluie ființa. Întregul timp și întreaga veșnicie a ființei mele. Sinuciderea lui eternă mă învăluie. Dacă aș fi singură, aș cădea din picioare. Am să mă întind în acest pat. Am să urlu. Am să plâng. Iată, moartea e aici. Moartea sub toate formele ei. Aceasta e camera. Sicriul. Un mormânt tăinuit în coasta camerei cu numărul 305 de la Hotelul Roma.

Același pat de lemn pe care cred că l-am văzut într-o fotografie. Patul pe care a fost descoperit trupul fără viață, îmbrăcat din cap până-n picioare, al lui Pavese. Atunci, pe vremea când eu încercam să observ lumea în lanurile de grâu…

Să fii cineva, e altceva, spusei încet. Nici măcar nu-ți închipui. Îți trebuie noroc, curaj, voință. Mai ales curaj. Curajul de a sta singur, ca şi cum ceilalți n-ar exista şi de a te gândi numai la lucrul pe care-l faci. Să nu te sperii dacă oamenilor puțin le pasă. Trebuie să aştepţi ani de zile, trebuie să mori. Apoi, după ce-ai murit, dacă ai noroc, ajungi cineva.[6]

Celelalte lucruri rămase în cameră din acea zi. Un scrin de lemn cu patru sertare. O mică noptieră și un scaun. Faptul că obiectele acestea au fost păstrate mă face să retrăiesc ultima lui seară. Pardoseala, tavanul, pereții, totul a fost refăcut, pe vremea aceea trebuie să fi fost mai apăsător. Ușa din spatele patului dă în baie.

— Camera aceasta găzduiește oaspeți?

— Spațiul acesta face parte din camera 305. Nimeni nu se gândește că în el s-a sinucis Pavese. RAI a turnat aici un film. Rareori vine cineva. Eu lucrez în hotelul acesta de patru ani. Dumneavoastră sunteți primul vizitator căruia îi arăt camera aceasta.

Pesemne că a venit să vadă și mai înainte acest mormânt ascuns din camera cu numărul 305. Nu doar cu intenția să moară, ci și să se pregătească de moarte. Acestea sunt repere la care a chibzuit și pe care le-a testat îndelung: Piața Felice, Hotelul Roma, ascensorul, holul, camera 305 cu mormântul ei ascuns. Sinuciderea aceasta a fost experimentată îndelung, pregătită în nopțile călduțe, singuratice de vară ale orașului Torino. În nopțile singuratice de vară ale acestui oraș ucigător.

17 Julie (1982) 21.37

Santo Stefano Belbo
Albergo d’Angelo
Am visat-o pe Christa stând la capul patului ei
Am visat-o pe Christa stând la capul patului ei când urma să moară
Am visat că ei, Christei, îi crescuse părul
Că era palidă precum ceara
Am visat că purta pe chip paloarea morții
Eu și Süm stăteam pe-o bancă de lemn
Banca de lemn era chiar în fața patului ei
Soră cu banca de lemn pe care-am stat cu Achim așteptând autobuzul pe Havelchaussee
Banca de lemn și patul ei stau față-n față într-un salon mare, uriaș de spital, cu pardoseala de marmură
Am visat că Süm și cu mine nu puteam îndura s-o vedem pe Christa murind
Ea stătea la capul patului ei
Palidă ca moartea, slabă și cu părul lung
În clipa în care trebuia să moară, se ținea cu mâinile ei palide, subțirele, de patul de fier
Am visat că salonul acela nesfârșit de spital cuprindea totul, la fel ca viața
Am visat că acel tot îți dezvăluia, odată cu marmura și cu lipsa lui de măsură, tot ce era invizibil
Am visat că în clipa în care trebuia să moară, Christa vedea tot ce era invizibil
Capul pieziș, întors spre perete
Am visat că-n clipa în care trebuia să moară stătea-n picioare la capul patului de fier
Süm și cu mine nu ne puteam uita la clipa aceea, la clipa în care ea trebuia să moară
Am visat că am fugit de-acolo, lăsând clipa morții ei în seama lui Achim

(Fragmente din volumul Călătorie la capătul vieții de Tezer Özlü, în curs de apariție în colecția „Biblioteca Polirom“ a Editurii Polirom)

[1] Cesare Pavese, fragment dintr-o scrisoare către Fernanda Pivano, trimisă de la Gressoney și datată 30 august 1942, în Cesare Pavese, Scrisori, selecție, traducere de Constantin Ioncică, Univers, București, 1974, p. 154.
[2] Cesare Pavese, „Închisoarea“, în Cesare Pavese, Noapte de sărbătoare și alte povestiri, traducere de Mara Chirițescu, Polirom, Iași, 2016, p. 208.
[3] Cesare Pavese–Bianca Garufi, Fuoco grande, Einaudi, Torino, 1959, p. 80 (traducere proprie, L.M.).
[4] Cesare Pavese, Luna și focurile, traducere de Florin Chirițescu, Polirom, Iași, 2016, pp. 88–89.
[5] Camera 305 a Hotelului Roma din Torino, unde s-a sinucis Cesare Pavese.
[6] Cesare Pavese, Casa de pe colină, traducere de. Ștefan Delureanu, Univers, București, 1971, p. 85.