Mihai Cantuniari a făcut parte din acea rară categorie de intelectuali pentru care literatura nu a fost doar vocație, ci și formă de fidelitate interioară. Poet, romancier, eseist și, mai ales, unul dintre marii traducători români din spațiul hispanic, el a construit, discret și fără ostentație, o operă de mare rafinament cultural, întinsă pe mai multe decenii.
Născut în București, la 14 februarie 1945, Mihai Cantuniari a absolvit Secția de hispanistică a Universității din București în 1967, într-o perioadă în care studiile dedicate limbii și culturii spaniole reprezentau încă un teritoriu de elită. A lucrat apoi ca redactor de carte și cercetător științific la Institutul de Lingvistică, însă problemele de sănătate l-au obligat să se retragă din activitate încă din 1983. Nu s-a retras însă niciodată din literatură. Dimpotrivă, anii care au urmat au fost dedicați aproape în întregime scrisului și traducerii, domeniu în care avea să lase o amprentă esențială.
Pentru mai multe generații de cititori români, numele lui Mihai Cantuniari se leagă, în primul rând, de marile traduceri din literatura spaniolă și hispano-americană. El a fost unul dintre cei care au făcut accesibil, într-o română elegantă și atent calibrată stilistic, universul unor autori fundamentali precum Mario Vargas Llosa, Arturo Pérez-Reverte, Fernando Pessoa, César Vallejo, Juan Marsé, Julián Marías, Alexandru Ciorănescu sau Vintilă Horia. În cazul lui Vargas Llosa, a tradus nu mai puțin de șapte romane, contribuind decisiv la receptarea în România a unuia dintre cei mai importanți prozatori ai secolului XX.
Traducerile sale nu au fost simple exerciții filologice. Mihai Cantuniari aparținea unei generații de traducători pentru care transpunerea dintr-o limbă în alta însemna reconstrucție culturală, fidelitate față de spiritul textului și, în același timp, creație literară autentică. Avea sensibilitatea poetului și rigoarea cercetătorului, iar această dublă natură se simțea în fraza lui limpede, muzicală și profund nuanțată. Nu întâmplător, activitatea sa de traducător a fost recunoscută prin numeroase distincții importante. A primit Premiul pentru traduceri al Asociației Scriitorilor din București pentru volumul Heralzii negri de César Vallejo, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea operei lui Fernando Pessoa în 1993 și, ulterior, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri acordat în 2006 pentru volumele lui Arturo Pérez-Reverte. În 2023, Uniunea Scriitorilor, prin Filiala București – Traduceri Literare, i-a acordat Premiul „Opera Omnia“, recunoscând astfel întreaga sa contribuție la cultura română.
În paralel, Mihai Cantuniari și-a construit și propria operă poetică și epică. A debutat în 1977 cu volumul Poezii, urmat de cărți precum Ultramar, Plante carnivore, Nova, Amadeus sau Cavalerul cu mâna pe piept. Pentru volumul Amadeus, a primit Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor din București. A publicat și romanele Bărbatul cu cele trei morți ale sale și Ocarina de lut, texte care confirmă aceeași sensibilitate cultivată și aceeași gravitate discretă.
Prestigiul său a depășit granițele României. În 1987, Republica Peru l-a decorat cu Ordinul „Al Mérito por Servicios Distinguidos“ în grad de Comandor, una dintre cele mai importante recunoașteri acordate pentru contribuția la promovarea culturii hispanice. În 1996, a primit și Premiul pentru întreaga activitate al Fundației „Cella Delavrancea“. Prin dispariția lui Mihai Cantuniari, literatura română pierde nu doar un poet și un traducător remarcabil, ci și un model de eleganță intelectuală, discreție și devotament față de literatură.
