E foarte greu să scrii despre un Prieten drag, când el nu mai este…
Deși studiasem în facultate marii autori ai boomului latino-american – Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Carlos Fuentes –, aceștia nu puteau fi citiți în original, cărțile în limba spaniolă găsindu-se foarte greu în biblioteci în anii ’80, cele mai multe provenind dintre cele editate în Cuba ori Chile, țări comuniste, firește. Așadar, traducerile rămâneau unica posibilitate de a aprofunda creația acestor scriitori latino-americani de mare calibru.
Țin minte ca azi: terminasem facultatea, era prin 1986, când am citit într-o traducere impecabilă Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa, roman care a marcat un punct de cotitură în creația autorului peruan. M-am uitat imediat la numele traducătorului. Era Mihai Cantuniari. Ulterior, prin 1988, am citit, tot în traducerea lui – magistrală –, Conversație la Catedrala, de același Mario Vargas Llosa.
E greu de cuprins felul în care simțea și trăia
Mihai Cantuniari limba noastră
În cele două traduceri, limba română mi se dezvăluia parcă pentru întâia oară! Era de o frumusețe inegalabilă; citeam și nu mă mai săturam! E greu de cuprins în cuvinte felul în care simțea și trăia Mihai Cantuniari limba noastră, inventând cuvinte, jucându-se cu arhaisme sau cu expresii uitate, folosind sinonime spre a nu repeta cuvinte, ce mai, o încântare pentru cititor să-l descopere în asemenea traduceri pe marele scriitor peruan!
Și am făcut atunci ceva ce nu prea îmi stă în fire. Am aflat numărul de telefon al traducătorului Mihai Cantuniari și l-am sunat să-l felicit din toată inima. Când ceva îmi place enorm, doresc să-mi împărtășesc imediat bucuria.
De atunci m-am împrietenit cu Mihai Cantuniari. Habar n-aveam că și în mine zăcea acest microb al traducerii literare, dar după doar un an am descoperit într-o revistă culturală din Argentina un interviu cu Jorge Luis Borges, al cărui titlu era: Nu m-am aflat niciodată dincolo de bine și de rău. Era un interviu greu de tradus, și totuși l-am tălmăcit și i l-am trimis domnului Cantuniari, să-mi spună cum i se pare. I-a plăcut cum sună, mi-a dat câteva mici sugestii, dar cel mai important a fost faptul că mi-a spus textual: „Ai talent, ai stofă de traducător literar, te rog să traduci.“Pentru mine, cuvintele lui, încurajatoare, au însemnat TOTUL.
Între timp, aflasem că domnul Mihai Cantuniari era un mare Poet. Publicase numeroase volume de poezii – Poezii (1977), Ultramar (1978), Plante carnivore (1980), Nova (1980), Amadeus (1983) –, dar tradusese și poeziile lui César Vallejo, iar opera lui fusese adesea premiată. Deci, dacă un mare poet îmi confirmase că am simțul limbii – fiindcă, în fond, despre asta e vorba când traduci un text literar: să simți muzica interioară a textului, să te pătrunzi de frumusețea lui și să transmiți, cu migală și dăruire, acea frumusețe cititorului român –, m-am încumetat să devin și eu traducător literar.
Mihai Cantuniari mi-a devenit de atunci mentor. El mi-a citit primele texte traduse, el m-a încurajat să traduc autori grei – am debutat, publicând Julio Cortázar, apoi am tradus Ernesto Sábato, Mario Vargas Llosa, Luis Buñuel etc. –, el mi-a scris recomandarea pentru a fi primită în Uniunea Scriitorilor, iar mai târziu, când am început să scriu, el mi-a fost primul cititor și cel dintâi sfetnic.
Era o prietenie de la distanță. De întâlnit însă, ne-am întâlnit arareori. Prima dată ne-am văzut în 1995, când a venit Vargas Llosa în țară. Atunci l-am cunoscut și personal, având amândoi și o scurtă apariție la televiziune, împreună cu alți doi hispaniști, Andrei Ionescu și Coman Lupu.
Nu ne vedeam, dar nu conta. Când traduceam ceva și nu găseam termenul potrivit, el îmi era generos sfetnic, iar când am scris prima carte pentru copii, el a citit-o și mi-a confirmat, încântat, că merită pe deplin publicarea. Vorbeam adesea la telefon, ne scriam emailuri, ne recomandam filme sau cărți ce meritau a fi citite. Dar tot dumnealui îmi împărtășea și dezamăgirile – față de edituri care-i publicau traducerile, dar îi refuzau propriile creații, față de tot ce se întâmpla în breasla literară.
Dar avea o mare bucurie. Aștepta să i se publice întreaga creație poetică, într-un generos volum, și asta îl bucura. N-a mai apucat însă să-și vadă toate poeziile publicate într-un unic volum.
”Noi doi ne-am făcut datoria, Luminița”
Îmi rămân însă în minte cuvintele lui când vorbeam, cu un an în urmă, la moartea lui Mario Vargas Llosa:
„Noi doi ne-am făcut datoria, Luminița, cărțile traduse de noi rămân și după ce vom pleca…“
Așa este. Cărțile rămân, sunt editate și reeditate de edituri mari din România, sunt citite și analizate la toate facultățile de filologie din țara noastră. De aceea vreau să-mi exprim o dezamăgire, un gust amar: la înmormântarea lui, nu a venit nimeni de la atâtea edituri care-l publică. Deși acest om a fost un MONUMENT pentru cultura română…
Sper ca măcar generațiile viitoare să înțeleagă cine a fost acest om, fiindcă tot ce a scris și a tradus se află în numeroase biblioteci, deci chiar nu cred că totul e doar deșertăciune…
Odihnește-te în pace, prietene drag!
