Volumul Scrisori către Marinette (Lettres à Marinette) tradus de Mihaela Bacali și publicat în 2023 la Editura Muzeul Național al Literaturii Române conține o colecție de șaptezeci și patru de articole publicate de Mărgărita Miller-Verghy între anii 1935 și 1936 în ziarul bucureștean de limbă franceză Le Moment.
Scriitoare, traducătoare, etnograf, directoare de școală și de spital de război, cunoscută pentru prima traducere a lui Eminescu în limba franceză, pentru traducerea în limba română a romanelor Reginei Maria (Visătorul de vise, 1914; Ilderim, poveste în umbră şi lumină,1915; Patru anotimpuri din viaţa unui om, 1915; Regine încoronate, 1934) și a memoriilor acesteia, Povestea vieţii mele (1936), autoarea publică lucrări de o mare diversitate: un album cu motive ornamentale românești (Izvoade strămoșești culese de Mărgărita Miller-Verghy), însoțit de o versiune în franceză intitulată Motifs anciens de décoration roumaine (Institutul de Arte Grafice, București, 1927), premiat de Academia Română, trei romane autobiografice: Theano / Théano (Editura Alcalay & Co., București, 1919 și Bernard Grasset, Paris, 1921), Cealaltă lumină (Editura O. Bianchi, București, 1944), Blandina (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980), manuale și cărți de lectură pentru elevi (Manual pentru învățarea limbii franceze, 1900, Copiii lui Răzvan, Atelierele Grafice Socec, București, 1912). Scrisorile către Marinette corespund unei perioade extrem de dificile din viața Mărgăritei Miller-Verghy: aflată în vizită la Paris, în 1924 (după alte surse, 1922), scriitoarea este victima unui grav accident rutier, în urma căruia va rămâne fără vedere tot restul vieții și este nevoită să petreacă cinci ani într-un sanatoriu din Nantes în urma operației de relipire de retină. Imobilizată la pat, cu ochii acoperiți de benzi negre, ea o găsește pe Marinette Caillé, une lectrice care urmase cursurile Academiei de Belle-Arte, dar care, din pricina lipsurilor financiare, ajunsese infirmieră asistentă la Institutul de Radiologie al doctorului Goduchau; Marinette îi va însoți sejurul Mărgăritei cu lecturi zilnice și va rămâne confidenta acesteia și după plecarea sa în România, iar corespondența celor două prietene constituie una dintre cele mai frumoase fresce ale Bucureștiului Belle-Époque, alături de alte mărturii ale contemporanilor lor, precum Sacheverell Sitwell (Călătorie în România, Editura Humanitas, București, 2022) sau Paul Morand (București, Editura Humanitas, București, 2022).
Tematica Scrisorilor către Marinette este extrem de variată și indică modernizarea unui spațiu la hotarele Europei: de la statutul femeii la începutul secolului al XX-lea la înființarea Academiei Goncourt pentru literatură și pentru muzică, de la apariția celebrelor cafés-concerts la cercetășie și târguri de sezon, de la exotismul Severei Sihleanu și povestirile despre India, până la grădinile bucureștene. Acest lucru apare și în scrisoarea din 5 iulie 1936, în care Mărgărita arată cu umor occidentalizarea rapidă a capitalei: „Ei bine, Marinette, nu mă înșelam când îți spuneam că la noi totul ia înfățișarea lui Tom Degețel care face pași mari de șapte leghe pentru a recupera atât de multe secole pierdute“. Bucureștiul Mărgăritei Miller-Verghy este, înainte de toate, un loc al contrastelor: aici apar și „tinerii noștri urmași ai dacilor și ai sciților – de obicei au vârste între 14 și 18 ani“ care „își încep, la orele la care somnul ni se pare cel mai dulce, comerțul lor de vânzători ambulanți“ și care „poartă pe umeri, ca vânzătorii de apă hinduși, o piesă din lemn lustruit, ușor curbată, la capetele căreia atârnă, ca niște talgere, coșuri mari în care sunt așezate în piramide strălucitoare mari roșii zemoase și burduhănoase, vinete cu un aer grav sub luciul lor de un mov strălucitor și episcopal, voluminoase conopide ca niște doamne de altădată în crinoline, împodobite de bal, și dovlecei gustoși care au în vârf, ca un floron, o floricică, în cel mai frumos ton de portocaliu“ (6 septembrie 1936), dar și „domnișoarele Lucia și Viorica Anghel în recitalul lor de muzică franceză veche și modernă“ care ne fac „să gustăm din deliciul foarte rar de a-i asculta pe Debussy, Duparc, Fauré“ (2 aprilie 1936); tot aici îi găsim pe Perpessicius, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Adolf de Hertz, pe editori ca Bernard Grasset sau Ilie Torouțiu, cântăreți și cântărețe ca Grigoraș Dinicu, Viorica Vrioni, sportivi ca Bâzu Cantacuzino sau pe Maria Ciocârlan, devenită baronesa Marie de Capri, fondatoarea primului spital din timpul Războiului de Independență, împreună cu Maria C. Rosetti și Elena Cantacuzino.
Un portret aparte în această galerie cosmopolită va fi cel al Severei Sihleanu, călătoare neobosită „din Islanda la Cairo, de la New York la Insulele Canare, de la Londra la Singapore“, „un mare globe-trotter“ care, „la anumite serate de gală, pe un vas, în Oceanul Indian, […] îmbrăca costumul împodobit cu paiete și cusut cu motive multicolore al țărăncilor noastre și dansa printre tangouri și rumbe, prețioasele noastre dansuri populare când lente, ca la horă, ca mersul apăsat al unor preotese antice, când nestăpânite și palpitând ca bătaia din aripi a unei libelule“ (10 decembrie 1935); altul va fi cel al Prințesei Alexandrina Gr. Cantacuzino, președinta generală a Consiliului Național al Femeilor, reunit într-o „clădire cu patru etaje“, care „adăpostește tot ceea ce spiritul inventiv și inima largă a fondatoarei sale au fost în măsură să reunească ca beneficii sociale în jurul ideii centrale de caritate: dispensar, cantină pentru funcționare, cantină gratuită pentru studente și șomeri, bibliotecă publică, locuințe cu chirie modestă pentru funcționare, studente, muncitoare, adăpost pentru mamele fără locuință, săli pentru serbări și conferințe, etc.“ Această inițiativă modernă apare și sub forma ei cuantificată: „Întreaga casă este un mare stup zumzăind, în care fiecare albină își aduce obolul de uitare de sine și de sacrificiu. Rapoartele citite cu această ocazie ne-au spus că la dispensar au fost oferite 2500 de consultații gratuite, la cabinetul de avocatură un număr aproape egal, iar la cantină, un milion de porții, dintre care 80.000 gratuite. Poți ghici imaginile pe care aceste cifre le evocau înaintea ochilor noștri: o lungă procesiune de femei cu chipul palid, purtând pălării de o sută de ori retușate, sau pur și simplu înfășurate într-un șal, bolnave care nu au timp nici pentru suferinţă, ființe neajutorate față în față cu inflexibilul mister care este pentru ele legea, poeți în devenire hrăniţi cu un covrig de un leu și riscând să moară de foame. Tot acest lung cortegiu în faţa căruia Casa Femeii își deschide porțile trecea, cu siluetele lui întunecate, prin fața ochilor auditoriului“ (19 decembrie 1935). Articulațiile unei societăți democratice devin vizibile în scrisorile Mărgăritei, ea însăși o promotoare a femeii ca vicepreședintă a comitetului de redacție al Revistei scriitoarelor și scriitorilor români, sau prin publicarea antologiei Evoluția scrisului feminin în România (1933). Nu în ultimul rând, în Scrisori către Marinette apar figura apostolică a Reginei Maria, asemănată cu „sfânta Radegonda, regină a francilor, consolatoare a suferinzilor“ pentru spiritul ei de abnegație și pentru „acea bucurie supraomenească pe care o dau iubirea și devotamentul, atunci când ajung la cel mai înalt grad și devin asemănătoare unei beții sacre care ne ridică sus, sus, mai sus de noi înșine și de viața cotidiană“ (18 decembrie 1935), sau cea a reginei Elisabeta, o mare admiratoare a tradițiilor poporului român „prin traducerile poeziilor populare românești, primele pe care Europa le-a cunoscut, prin culegerile ei de nuvele în care evoca, cu un minunat dar, fiecare culme a Carpaților, cu legendele și frumusețile sale, prin culegerea ei Printre veacuri, în care povestește despre faptele de vitejie ale eroilor noștri și despre jertfele martirilor, de la Decebal până la Constantin Brâncoveanu“ (5 martie 1936).
Prezența unui interlocutor francez presupune nu doar prezența unor paralele culturale între România și Franța, ci și explicarea sau adaptarea lingvistică a unor realități românești recuperate admirabil de traducătoare; un prim exemplu ar fi scrisoarea din 6 decembrie 1935, în care Mărgărita Miller-Verghy explică etimologia Bucureștiului, legată de cuvântul ,,bucurie“ și de originea acestuia, care trimite la ciobanul Bucur: „Vorbind despre el, voi încerca să te învăț bucuria, pentru că Bucureștiul, conform numelui său, este orașul bucuriei“. În alte locuri, autoarea îi explică lui Marinette, vechea sa prietenă care trăiește „sub cerul albastru al Bretaniei, acolo unde înflorește arbustul de grozamă cu flori de aur“, cum arată șoșonii („un soi de sabot, care, în loc să fie făcut din lemn, este din cauciuc și din fetru căptușit cu flanelă, și că depășește glezna“ – 7 decembrie 1935); un alt exemplu ar fi cel al „zouavilor“ (les zouaves – soldați de infanterie din Africa – 28 mai 1936), al „dizeuzelor“ şi corespondentului verbal inventat „a diza“ împreună cu variantele franțuzești imaginate de Mărgărita pentru a relata spectacolele „cântăreților cu o dicție savantă, cu eleganță și discreție nobilă, care dau preț unor cântece altfel inepte, cântate la microfon, cum este dl Catargi, purtător al unuia din cele mai răsunătoare nume ale aristocrației românești“ (8 februarie 1936) sau cel al traducerii unor cântece populare românești precum Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo nene, / Așa-naltă și subțire, Tudorițo nene…? (Qui t’a fait, Tudoritza, aussi svelte, aussi gracile et pareille à mon désir ? – 6 martie 1936). Tonul plin de căldură al Mărgăritei Miller-Verghy nu exclude folosirea unui vocabular cu valențe eminamente literare, ca verbele morigéner („a dojeni“ – 9 decembrie 1935) sau soufletter („a bate în față“ – 10 aprilie 1936), substantivele rapine („jaf“ – 30 ianuarie 1936) sau kyrielle („listă interminabilă“ – 8 februarie 1936) pe care Mihaela Bacali le surprinde cu mare precizie. Scrisorile către Marinette ale Mărgăritei Miller-Verghy aduc aminte de Lumea de ieri a lui Stefan Zweig și de Europa de dinaintea Primului Război Mondial, o lume firească, unde domnea o anumită insouciance, perceptibilă mai ales în respirațiile armonioase ale orașului. De la târgurile bucureștene dedicate laptelui, vinului, fructelor, copiilor etc. până la „sărbătoarea de «Întâi Mai», dedicată odihnei și mărgăritarului“, care „și-a pierdut cu totul caracterul ei protestatar și nu mai are decât scopul de a prilejui fiecăruia o zi de plimbare, de mâncat la iarbă verde și de excursii la mânăstirile din apropierea orașului“ (30 mai 1936), de la matineul de la Teatrul Național organizat în memoria lui Victor Hugo, până la imaginea lejeră a Bucureștiului, „așa cum este el astăzi, cu cele șase parcuri și cu nenumăratele grădini mici care înconjoară vilele din cartierele vechi, cu întinsele sale suburbii încă în formare“ (10 iulie 1936), cu surprizele plăcute pe care ni le „rezervă uneori plimbările fără scop prin cartierele neștiute ale capitalei noastre“, cum ar fi locul paradiziac al unei mânăstiri ca „un pătrat imens, format din chilii albe cu cerdacuri și stâlpi în față, care încadrează o grădină mare“, în care „se văd strălucind, într-un rond circular, culorile vii ale daliilor și gladiolelor“, sau „notele vii ale macilor de culoare roșu-aprins, ale bujorilor trandafirii, ale petuniilor cu nuanțe delicate de mov“ (3 iulie 1936), totul ajută la crearea unei atmosfere necontorsionate, a firescului citadin, a dinamicii orașului modern cu toată veselia și suplețea sa. Ultimul articol al Mărgăritei Miller-Verghy, cel din 3 octombrie 1936, ne vorbește despre farmecul copilăriei, despre idealurile sufletelor tinere, precum cel al băiatului care vrea să facă o reproducere din plastilină a statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul și care te face să o „implori pe zâna care veghează la destinele fiecăruia să i-l acorde pe acela de creator de lucrări eterne, indiferent de durerile și dezamăgirile inerente vieții de artist, la noi mai mult decât oriunde în altă parte“. Imaginea micului artist care surprinsese în mulajul său măreția unui act eroic încheie Scrisorile către Marinette pe un ton plin de optimism și de candoare, ce dovedește „o înțelegere spontană a frumuseții, invizibile pentru muritorii de rând“ (24 ianuarie 1936).