În cadrul Filialei București de Traduceri Literare a USR, a avut loc o scurtă dezbatere privitoare la relația dintre lexicografie și traducerea literară. În rândurile care urmează, îmi exprim punctul de vedere, fără intenția de a provoca sau alimenta o polemică în legătură cu această chestiune.
În activitatea mea didactică, predau de peste cincizeci de ani discipline care țin exclusiv de știința limbii, adică de lingvistică. Din punct de vedere științific, ceea ce am publicat de-a lungul timpului acoperă diverse aspecte din domeniul lingvisticii romanice. În ceea ce privește lexicografia, am o bogată experiență în primul rând ca utilizator. Ca profesor sau cercetător, randamentul depinde nu numai de pregătirea teoretică în lingvistică, ci și de instrumentele pe care (trebuie să) le folosești. Iar dicționarele au un loc permanent pe masa de lucru, indiferent de domeniul căruia m-am dedicat.
Am publicat, ca autor, printre altele, două dicționare bilingve: Dicţionar minimal român–italian, Editura Logos, București, 1994, și Dicţionar spaniol–român. Capcane, asemănări, deosebiri, Editura Universităţii din Bucureşti, 2013. Tot în 2013, am publicat, în coautorat, Dicționar de cuvinte recente, Editura Logos, București.
Ca utlizator sau autor de dicționare, nu am avut niciodată sentimentul că ar exista o legătură directă între lexicografia mono-, bi- sau plurilingvă și traducerea literară. Este adevărat însă că nu există traducere pe care să o fi făcut fără a fi consultat dicționarele de profil.
După părerea noastră, traducerea literară este o artă pe care aș încadra-o în domeniul comunicării interculturale. Iar știința care studiază diversele procedee de traducere, traductologia, are în comun cu lexicografia – știința care se ocupă de elaborarea dicționarelor – faptul că, din punct de vedere teoretic, ambele au apărut și s-au dezvoltat pornind de la activitatea practică, aplicată.
