Îninte de a republica acest articol apărut în nr. 1058/14–20 aprilie al revistei Observator cultural*, trebuie menționat faptul că Editura Humanitas n-a avut nici curajul, nici onestitatea de a da o replică oficială materialului din revistă. Datorită faptului că articolul este foarte bine documentat, argumentat și comparația între traducerea Luminiței Voina-Răuț și Marianei Sipoș și a unei necunoscute (există ea oare?!?) Gabriela Ionescu este zdrobitoare.

Autoarea Gabriela Ionescu pare să fie foarte pasionată de textul celor două traducătoare anterioare, așa că preia din traducerea originală din plin și indiscriminatoriu. Apare, totuși, un comentariu al unei anumite Ruxandra (cine o fi?, chiar o fi numele real?) care n-are curajul să-și devoaleze numele întreg, dar în câteva fraze destul de contradictorii dezavuează demersul științific întreprins de Coman Lupu și studenții Domniei Sale. Și sună cam așa, poate i-au sugerat textul chiar șefii de la editură ce să scrie, după o reflecție de o săpătmână și ceva. Cităm din site-ul Observatorului cultural: ”Ruxandra aprilie 24, 2021 la 12:00 pm: Dezamăgitor că un specialist de talia autorului a ales să critice traducătorul fără să cerceteze practicile editurii — când, de fapt, exact asta voia să critice. Ce uşor e să denigrezi oameni pe care nu-i cunoşti, învelind adevăratele intenţii în exemple spicuite… E drept, argumentele se bazează pe exemple, dar trebuie duse până la capăt, la concluzii temeinice. Încheiem citatul. Cum poți spune că nu sunt ”concluzii temeinice” rezultatul unui întreg seminar desfășurat luni de zile despre retraducerea literară de la catedra de specialitate a Universității din București, ce-a avut drept temă chiar traducerea și retraducerea romanului Sărbătoarea țapului de Mario Vargas Llosa ?!? (Fitralit)

*

1. Termenul retraducere era și este încă frecvent folosit în legătură cu transpunerile succesive ale textelor din Antichitate sau religioase, în limbile moderne de cultură ale lumii. Sunt traduceri necesare, care au drept justificare actualizări conceptuale și, mai ales, lexicale. Același termen este aplicat și tălmăcirilor realizate prin filieră. De exemplu, prima traducere cunoscută din spaniolă în română este Critil și Andronius al lui Baltasar Gracián, text publicat la Iași în 1794. Textul românesc este o versiune care a fost făcută după o ediție publicată pentru prima oară în Paris, la sfârșitul veacului al XVII-lea (1696) și în mai multe ediții în secolul următor, iar traducătorul francez se numește Maunory. În 1840 apare la București prima traducere din Cervantes[1], realizată tot după o versiune franțuzească. Prin intermediar este realizată, de asemenea, prima traducere în română a romanului Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez. De data aceasta, se pare că filiera a fost o versiune englezească.

Retraducere este folosit și pentru a desemna traducerea unui text deja tradus (de obicei, în limba maternă) în limba din care s-a făcut transpunerea. Este, de fapt, un exercițiu de refacere a originalului. Astăzi însă retraducere se referă în mod curent la traducerile literare, în sensul realizării unei noi versiuni în limba-țintă. Retraducerea aceluiași text literar (îndeosebi epic sau dramatic) este motivată de trecerea mai multor ani (cel puțin treizeci-cincizeci) de la ediția anterioară, de calitatea versiunii precedente, de schimbări semnificative în structura vocabularului uzual și / sau de factori socio-culturali. În cazul textului liric, nu funcționează asemenea restricții. Amintim, în acest sens, câteva date din istoricul traducerii poemului L’Albatros al lui Charles Baudelaire, care a cunoscut mai multe versiuni în română de-a lungul secolului al XX-lea: 1901 (Panait Cerna), 1923 (Tudor Arghezi), 1937 (Ion Pillat), 1938 (Nicolae Iorga, Tudor Arghezi), 1953 (Romulus Vulpescu), 1957 (Al. Philippide), 1966 (Ion Caraion) etc.

2. Am început să mă interesez de aspectele teoretice și practice referitoare la retraducere în toamna anului 2019. În septembrie 2019 am făcut parte, ca referent, din comisia de susținere a tezei de doctorat (Argou, jargon, limbaj licențios în traduceri românești ale prozei latino-americane: Alejo Carpentier și Mario Vargas Llosa)a Ioanei Ilisei[2]. Din perspectiva anunțată în titlu, autoarea a supus analizei două romane de Alejo Carpentier și alte două de Mario Vargas Llosa, traduse în română. Două luni mai târziu, în noiembrie 2019, am participat la un colocviu organizat de Filiala Traduceri Literare (București) a Uniunii Scriitorilor din România și de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, colocviu dedicat retraducerii textului literar.

Două aspecte din lucrarea Ioanei Ilisei mi-au atras atenția prin caracterul lor mai puțin obișnuit:

a. Unul dintre romanele lui Mario Vargas Llosa[3] analizate de autoare, Sărbătoarea Țapului, a fost tradus în 2002 și retradus după doisprezece ani. Ediția din 2002 le are drept autoare ale traducerii pe Luminița Voina Răuț, cu un palmares remarcabil în activitatea de profil, și pe Mariana Sipoș, recunoscută pentru implicarea sa în mai multe domenii ale hispanisticii românești actuale. Pe amândouă le știu din anii studenției și le-am prețuit dintotdeauna pentru onestitatea și devotamentul lor profesional. Versiunea din 2014 poartă semnătura Gabrielei Ionescu. Firește că mi-am pus întrebarea de ce în 2014 a fost ignorată traducerea anterioară.

b. În corpusul tezei de doctorat, la Sărbătoarea Țapului, fragmentele selectate de Ioana Ilisei pentru analiză sunt înregistrate pe trei coloane (original, traducere 2002 și retraducere 2014), iar secvențele examinate sunt culese cu caractere aldine:

— «„¡de su propio bolsillo, coño!” (p. 27)/ „din banii lui, la dracu’!” (p. 26)/ „din banii lui, la naiba!” (p. 24)» [De ce nu „din buzunarul lui, ce naiba!” O sinecdocă banală în ambele limbi și foarte la îndemână, dar retraducătoarea a optat (întâmplător?!) pentru soluția propusă de către traducătoare.]

— «„¡Coño! ¡Coño!” (p. 27)/ „La dracu’! Fir-ar să fie!” (p. 26)/ „Fir-ar al dracu’! Fir-ar al dracului să fie!” (p. 24)» [Ca interjecție, coño este frecvent folosită în spaniola colocvială și tocmai de aceea o parte din vulgaritate s-a atenuat, în raport cu substantivul din care provine prin conversiune. Iar echivalarea lui prin Fir-ar al dracului să fie! este, fără doar și poate, o exagerare.]

— «„(…) aun si había bebido y tirado hasta al amanecer.” (p. 27)/ „(…) chiar dacă băuse și se culca cu vreo femeie  până în zori.” (p. 27)/ „(…) chiar dacă băuse sau regulase vreo femeie până în zori.” (p. 24).»

Cu excepția câtorva cazuri de distanțare ostentativă față de traducere, în retraducere apar – ici, colo – și opțiuni uneori inspirate, însă fără a diminua calitățile primei versiuni și totodată fără a reuși să atenueze senzația de plagiat:

«Para congraciarse con María Martínez esas viejas pendejas[4], como el propio Chirinos, se habían aprendido páginas de las Meditaciones morales o parlamentos de la obrita de teatro Falsa amistad, las recitaban y las pericas aplaudían. Y su mujer –pues esa vieja gorda y pendeja, la Prestante Dama, era su mujer, después de todo– se había tomado en serio lo de escritora y moralista. (…)/ Ca să-i facă pe plac Maríei Martínez, bătrânele alea smintite, ca și Chirinos de altfel, învățaseră pagini întregi din Meditațiile morale sau tirade din piesa Falsa amiciție, pe care le recitau, iar apoi gaițele aplaudau. Și nevastă-sa – căci bătrâna grasă și imbecilă, Distinsa Doamnă, era în fond nevastă-sa – își luase în cele din urmă în serios rolul de scriitoare și moralistă. (…)/ Ca  să-i facă pe plac Maríei Martínez, cotoroanțele alea smintite, la fel ca și Chirinos, de altfel, învățaseră pe de rost pagini întregi din Meditațiile morale sau dialoguri din piesa de teatru Falsă amiciție, pe care le reciteau și le aplaudau. Iar nevastă-sa – că până la urmă umflata aia grasă și imbecilă, Distinsa Doamnă, era nevastă-sa – luase în serios povestea cum că ar fi scriitoare și moralistă. (…)» [Și umflată, și grasă?! În original, vieja gorda.]

Între 2002 și 2014, limba română nu a suferit schimbări atât de semnificative încât să-i ofere retraducătoarei posibilitatea de a realiza o versiune evident diferită de cea anterioară. Poate tocmai de aceea persistă impresia că re-traducerea a constat doar în stilizări și mici schimbări de topică sau prin recursul la sinonimie. Dacă retraducătoarea a lucrat independent de textul publicat în 2002, dacă nici măcar nu a tras cu coada ochiului, între cele două versiuni există totuși coincidențe care nu se pot explica. Indiferent de dicționarul pe care l-a folosit, nicio sursă lexicografică nu precizează când anume pendeja(s) are sensul „smintite”, și când anume înseamnă „imbecilă”. Stranie întâmplarea! Smintit și imbecil apar în versiunea nouă exact în același loc în care l-au folosit și traducătoarele din 2002.

3. Din dorința de a afla câte ceva despre profilul profesional și moral al Gabrielei Ionescu, am descoperit doar că retraducătoarea se ține scai după Luminița Voina Răuț. În 2007, sub semnătura distinsei hispaniste Voina Răuț[5], apare în românește un alt roman al lui Mario Vargas Llosa, Las travesuras de la niña mala,iar în 2016, aceeași operă este publicată în versiunea aceleiași retraducătoare. După ce am citit și această versiune, am rămas la fel de nedumirit și cu un adânc sentiment de jenă: este vorba, într-adevăr, despre o retraducere? Sau despre cu totul altceva?! Mi-am adus aminte atunci de mărturisirea unui prieten, traducător a cărui competență a fost confirmată de nenumăratele traduceri din spaniolă și din italiană. Invitat să retraducă un text publicat deja într-o ediție românească, și-a dat seama că ar putea să cadă într-o capcană nedorită. Din prudență, a refuzat să dea de bucluc. Niciun traducător cu standarde morale și profesionale nu dorește ca munca să-i fie pusă la îndoială.

4. A fost nevoie de mult timp și de un mare efort pentru a compara textul celor două ediții ale Rătăcirilor… În ciuda câtorva echivalente expresive, deosebirile – insuficiente pentru a putea vorbi de o nouă versiune – constau în substituiri de cuvinte / sintagme prin sinonime. Astfel am ajuns la concluzia că este necesar să aflăm și o altă opinie. În această situație, am apelat la studenți, care mai citesc și altceva decât FB și snoavele de pe internet.

De câțiva ani, țin un curs și un seminar despre teoria și practica traducerii la unul dintre masteratele de hispanistică de la Universitatea din București. Cursul și seminarul respectiv fac parte din pachetul de discipline ale semestrului I al anului I (IV) de studii. În anii 2019/2020 și 2020/2021, masteranzii au primit drept temă de seminar să compare câte un capitol din traducerea și retraducerea romanelor Sărbătoarea Țapului (2002 și 2014) sau din Rătăcirile fetei nesăbuite (2007 și 2016), prin raportare la textul original.

Pentru analiza comparativă a capitolelor respective din traducere și retraducere, masteranzii, aflați la început pe drumul formării lor ca specialiști, au avut la dispoziție o amplă listă de titluri (studii, articole, cărți) de profil și o microantologie de texte din bibliografia recomandată, ca suport teoretic. Din păcate însă, au fost puțini cei care au folosit în evaluare instrumentele teoretice de analiză a calității unei traduceri. Cei mai mulți au lucrat bazându-se pe cunoștințele de gramatică din română și spaniolă și pe intuiție. Fiecare lucrare are însă un inventar, mai mare sau mai mic, de observații, preferințe (neexplicate sau superficial argumentate), sugestii, recomandări. Observațiile se referă îndeosebi la aspecte privind:

— Sintaxa. Mulți dintre masteranzi au interpretat schimbările de topică (în ambele versiuni) drept o infidelitate a actului traductiv în raport cu originalul. Și-au dat însă seama că, păstrând ordinea propozițiilor dintr-o frază spaniolă sau a cuvintelor dintr-o propoziție, este afectată atât claritatea, cât și expresivitatea textului tradus. Deși fac parte din aceeași familie lingvistică, cele două limbi sunt sisteme distincte și prezintă numeroase diferențe de organizare sintactică și stilistică a textului.

— Vulgaritatea excesivă, mai ales în retraducere. Iar aici, sunt de acord cu opinia masteranzilor. Prin îndelungată și deasă întrebuințare, cuvintele vulgare suferă un proces de uzură semantică și stilistică, prin urmare echivalarea în română nu trebuie făcută ad litteram. Multe dintre echivalentele românești ale limbajului licențios spaniol sunt, din punctul de vedere al intensității, mult mai puternice. Am selectat, în acest sens, câteva fragmente dintr-o cronică a lui Jennifer Quiles, pe care am inclus-o într-o antologie de texte spaniole. Cronica se referă la un studiu sociolingvistic realizat de Olga Viñuales[6].

— Traducerea inconsecventă a diminutivelor prin diminutive, în ambele traduceri. Acest expedient nu este recomandabil și nici posibil, având în vedere deosebirile privitoare la uz și la structura celor două idiomuri abordate. Limba română are un inventar de sufixe diminutivale mai bogat decât spaniola, însă deprinderea de a diminutiva și de a folosi această categorie de derivate este mai mare în Spania și, mai ales, în America Hispanică. În afară de acest detaliu, trebuie să luăm în considerare încă un aspect: există clase morfologice care admit diminutivarea în spaniolă, iar în română, nu: verbul la gerunziu (callando/ callandito) și pronumele personal (ellos/ ellitos).

Putem traduce sp. ahorita prin rom. acușica, sp. capillitas printr-un diminutiv analitic, mici capele, dar nu există un echivalent de același tip pentru hasta mañanita „pe mâine”… Opțiunea pentru traducerea în română tot printr-un diminutiv depinde de asemenea de context și de valoarea cuvântului respectiv, care poate exprima afectul, ideea de ceva mai mic, dar și aproximația, atenuarea etc.

Prin urmare, exprimarea preferinței pentru una sau alta dintre cele două versiuni nu s-a făcut întotdeauna după un criteriu strict științific, ci mai degrabă impresionist.

Încheiem această prezentare a experimentului nostru didactic cu opinia a doi masteranzi, referitoare la traducerea și retraducerea romanului Rătăcirile fetei nesăbuite:

Valentin Ciobanu: «Por lo tanto, la traducción de Luminița Voina Răuț está muy acertada y fiel al original y no veo la necesidad de que haya un nuevo toque al texto.»/ „Așadar, traducerea Luminiței Voina Răuț este foarte reușită și fidelă față de original și nu văd de ce ar fi necesar un retuș al textului.”

Daniela Crăciun: «La segunda traducción tampoco [es] muy correcta(!), pero creo que su principal objetivo ha sido corregir los errores encontrados en la primera, publicada en 2007.»/ „Nici cea de a doua traducere nu este foarte corectă(!), dar cred că principalul său obiectiv a fost să corecteze greșelile găsite în prima, publicată în 2007.”

5. Nu cunosc alte situații de același fel cu cea descrisă mai sus. Există numeroase retraduceri impecabile, dar la o distanță de cel puțin câteva decenii de la prima traducere (Un veac de singurătate). Sunt și retraduceri foarte bune ale unor traduceri nu tocmai reușite, dar tot distanțate în timp (Toamna patriarhului).

Este posibil ca retraducătoarea celor două romane ale lui Vargas Llosa să fie la început de drum și să nu fi avut în sine forța de a rezista ispitei și de a refuza oferta; sau să nu fi avut parte de sfetnici potriviți. Este clar însă că nu știe că în România nu se poate trăi, nici supraviețui din munca de traducător de texte beletristice. Este clar, de asemenea, că îi lipsesc reperele unei solide și necesare deontologii profesionale.

După părerea noastră, din punctul de vedere al calității, cele două versiuni pe care le semnează Gabriela Ionescu nu se ridică la nivelul exigențelor unei retraduceri. Înțelegem că, dincolo de relativ proaspăta retraducătoare, se află un decident a cărui etică profesională s-a virusat și care ține morțiș ca Luminția Voina Răuț să fie uitată ca traducătoare a lui Mario Vargas Llosa. Credem însă că intenția este sortită eșecului. S-a grăbit și și-a ales ca instrument pe cineva cu o precară pregătire de specialitate și fără standarde morale.

____________________

* Mulțumim revistei Observator cultural pentru permisiunea de a reproduce acest articol.

[1] Don Chişot de la Mancha. Din scrierile lui M. Cervantes. Tradus în rumâneşte din franţozeşte dupe Florian, de I. R., Bucureşti. În tipografia lui Eliad, 1840.

[2] Teza a fost elaborată sub îndrumarea prof. dr. habil. Dragoș Cojocaru și susținută la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Lucrarea, postată pe site-ul Universității, poate fi consultată la http://mail.lit.uaic.ro/scoala_doctorala/DOCUMENTE/CV%20drd%2019/Rezumat%20RO_Ioana%20Ilisei_%20ARGOU,%20JARGON,%20LIMBAJ%20LICEN%C8%9AIO.pdf

[3] Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Țapului, traducere de Luminița Voina Răuț și Mariana Sipoș, Editura ALLFA, București, 2002. Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea Țapului, traducere din spaniolă de Gabriela Ionescu, Humanitas, București, 2014.

[4] Toate sublinierile ne aparțin.

[5] Mario Vargas Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, București, 2007. Traducere de Luminița Voina Răuț. Mario Vargas Llosa, Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, București, 2016. Traducere de Gabriela Ionescu.

[6] «Los españoles hablan más que hacen. A la hora de pelearse prefieren la amenaza a la violencia física y esto se debe a que nuestra cultura es una de las que liberan mayor agresividad verbalmente. Pero el hombre español no sólo libera agresividad por la boca, sino que, además, sus insultos siempre aluden a la sexualidad del interlocutor. Por el contrario, la mujer es menos agresiva y sus insultos mucho más neutros que los del hombre, según un estudio realizado por una antropóloga catalana. La agresividad del ser humano es un fenómeno que ha sido muy estudiado, y los expertos se dividen entre los que consideran que es adquirida y los que opinan que es innata. Pero el hecho es que la agresividad humana está presente en todo el mundo, aunque la forma de liberarla varía de unas culturas a otras. Según un estudio del antropólogo norteamericano Stanley Brandes, los españoles, al contrario de lo que se podría creer, no son más agresivos que la gente de otros países, sino que lo que ocurre es que liberan mayor agresividad por la boca que el resto de los europeos. Y, además, sus expresiones orales de la agresividad tienen un fuerte contenido sexual. Una de las formas más claras de liberar la agresividad verbalmente es por medio del insulto. Los latinos, y entre ellos los españoles, hacen del insulto lo que los anglosajones o los escandinavos prefieren hacer con los puños directamente. Los españoles hacen un uso muy peculiar de las palabrotas, a diferencia de los ingleses, por ejemplo. Mientras el “son of bitch” del inglés tiene un único y claro sentido de insulto, el homólogo castellano o catalán “hijo de puta” puede aplicarse con significados diversos, según el tono de voz de quien lo emplea y de la situación en que se utilice. En algunas zonas de España, hasta se le da un sentido cariñoso, inexistente en los demás idiomas. El catalán y el castellano cuentan con un vocabulario muy rico en tacos. Las palabrotas están incorporadas al lenguaje coloquial de tal forma que existen innumerables expresiones que las contienen para referirse a cualquier situación, como “estoy jodido”, “va follado” o “m’han fotut.”»

«La marcada oposición entre los papeles masculino y femenino también es el motivo de la distinción de los insultos según provengan de un hombre o de una mujer. Mientras el hombre carga sus insultos con un fuerte contenido erótico, la mujer es más neutra a la hora de maldecir. Es mucho más fácil que una mujer recurra a insultos del tipo “imbécil”, o “idiota” que a los del tipo sexual.»

«El español utiliza el insulto como vía de escape. Según Viñuales, esta carga sexual en la liberación de la agresividad masculina también produce en otros campos, como en los chistes. Para la antropóloga se debe a que los hombres codifican la realidad más sexualmente que las mujeres.» Coman Lupu, Lengua española. Perfeccionamiento, Cavallioti, București, 2003.