Când am început să lucrez ca tânăr asistent la disciplina Lingvistică romanică la Universitatea din București, cunoșteam bine, în afară de română, firește, doar două limbi romanice: franceza și italiana. Profesoara Teodora Cristea, cu care colaboram la un proiect de cercetare, observând interesul meu, justificat din punct de vedere profesional, de a mă documenta despre istoria limbilor iberoromanice, m-a sfătuit să mă înmatriculez ca student la spaniolă. Ceea ce era posibil numai pe baza unei cereri aprobate de Ministerul Învățământului.
Într-o zi din septembrie 1977, profesorul Alexandru Balaci – șeful Catedrei de Spaniolă, Portugheză, Italiană și Lingvistică Romanică – s-a apropiat de mine și mi-a spus: „De dragul tău, am suportat ieri glandele sudoripare ale Suzănicăi Gâdea (ministresa de pe atunci a Învățământului); am obținut aprobarea.“ Și astfel am început să studiez, într-un cadru disciplinat, o limbă și o cultură iberoromanică, fără să bănuiesc că acesta va fi un nou drum pentru mine.
În februarie 1982, una dintre colegele de la spaniolă, Oana Pătrașcu, îmi propune să traducem împreună romanul La tía Julia y el escribidor/Mătușa Julia și condeierul (Univers, 1985), de Mario VARGAS LLOSA. Mai citisem de același scriitor romanul Casa verde, în românește, și un volum de nuvele în spaniolă. Propunerea prietenei mele Oana Pătrașcu m-a luat prin surprindere. A observat că ezit să-i răspund și, în cele din urmă, i-am spus că nu mă gândisem niciodată să devin traducător. „O să-ți placă și o să-ți fie de folos, o să vezi!“ Mi-a propus să încep cât mai curând posibil să traduc partea mea, adică prima jumătate a romanului, și să-i dau, când îl termin de tradus, primul capitol. Am trecut testul și mi-a spus să continuu „treaba“, iar la sfârșit de iulie, am terminat de tradus partea care îmi revenise.
La început de august 1982, la telefon, Oana ne-a rugat să o primim într-o scurtă vizită. A venit să-și ia rămas-bun și să-mi spună să traduc și cea de a doua parte a romanului, pentru că ea urma să plece a doua zi în Franța și nu se mai întoarce. Cine citește aceste rânduri și mai ține minte în ce tensiune trăiau românii în anii ’80 va înțelege de ce vizita ei a sădit în noi sămânța groazei. Nu m-am speriat că de la 1 septembrie 1982 urma să intrăm într-un nou an universitar, de fiecare dată tot mai dificil, nici că soția stătea la pat, cu o sarcină cu cerclaj și că, în asemenea împrejurări, trebuia să traduc și cealaltă jumătate! Mă îngrozise faptul că ne mărturisise că nu se mai întoarce, iar dacă se întâmpla cumva să nu mai plece, începeau întrebările… Cui a mai spus că rămâne în Franța? Cine a fost delatorul? Îmi doream atunci, poate mai mult decât ea, nu să se întoarcă, ci să poată, într-adevăr, să plece. Erau timpuri când nimeni normal la cap nu dorea să afle asemenea secrete, chiar dacă era vorba despre prieteni apropiați.
Plecarea din țară a colegilor de Catedră începuse la sfârșitul anilor ’70, iar la un moment dat rămăsesem în țară mai puțin de jumătate din câți eram când îmi începusem cariera universitară. Iar spaima trăită la vizita Oanei am mai încercat-o o dată, în 1985, când Domnița Dumitrescu m-a tras de mână, departe de telefonul pe care îl bănuiam împănat de microfoane, ca să-mi spună, pe pragul de la intrarea în Catedră, că pleacă în străinătate și nu mai revine… Și de data aceasta, era o formă onestă de rămas-bun între prieteni. Da, Catedra se tot golea, dar la fel se întâmpla și cu sufletul celor care rămâneau. Mi-am iubit și mi-am respectat colegii. Nu le-am spus-o niciodată, dar bănuiesc că și-au dat seama…
Am terminat traducerea romanului în ziua de 7 noiembrie 1982. Țin bine minte data, fiindcă imediat ce am marcat punctul final, la mașina de scris, soția, care pe atunci nu era fumătoare, m-a invitat „la o ultimă țigară în doi“. Eu am fumat, iar ea și-a aranjat într-o geantă lucrurile de care avea nevoie la maternitate. Era o zi de duminică și erau sărbătoriți cei care purtau numele sfinților Mihail și Gavril, pomeniți în calendarul ortodox pe 8 noiembrie. În acea zi de duminică, la ora 19.50, a venit pe lume fiica noastră, Simina Lavinia.
După Mătușa Julia și condeierul, am mai tradus încă două romane de Vargas Llosa, Orașul și câinii și Povestașul (titlu pentru care am optat la propunerea lui Mihai Cantuniari; în franceză, El hablador, titlul original, a fost tradus prin L’homme qui parle). Absolut toate traducerile din Vargas Llosa și din alți scriitori, sud-americani sau spanioli, au fost experiențe unice și interesante, însă niciuna nu m-a marcat ca Mătușa Julia și condeierul.
Cartea și lectura erau un desert al zeilor
A fost primul meu contact cu un text sud-american integral. Orice traducere este o muncă extrem de migăloasă, însă traducerea acestei opere – poate că și pentru că era prima mea experiență de acest fel – a fost o adevărată încercare. Citeam fiecare frază în spaniolă de mai multe ori și, după ce o memoram bine, treceam la mașina de scris, ca să o pot citi în română de și mai multe ori. Iar pe o foaie de hârtie, îmi făceam însemnări și liste de cuvinte sau notam secvențele asupra cărora consideram că trebuie să revin.
Pe atunci, cel mai bun dicționar spaniol monolingv din biblioteca personală era un Pequeño Larousse, care avea înregistrate multe hispano-americanisme, dar nu pe toate care figurau în opera lui Vargas Llosa. Cu o listă în mână, m-am dus la Institutul de Lingvistică din București, care avea o bibliotecă unde găseam orice ne era pe atunci de trebuință. La Institut, echipa de hispaniști de acolo era angajată într-un proiect de cercetare a lexicului hispano-american, proiect dus la bun sfârșit și premiat de Academia Mexicană. Cu ajutorul dicționarelor de la Institut, am rezolvat toate necunoscutele și m-am scuturat și de îndoielile care mă frământau.
Tot atunci am învățat ceea ce trebuia să știu din primii ani de studenție, și anume cum se citește un articol de dicționar. Unul dintre cuvintele necunoscute, pe care l-am găsit în Pequeño Larousse, era polisemantic și m-am oprit la unul dintre sensurile care mi s-a părut că este potrivit cu contextul în care apărea. Recitind fraza respectivă în română, era clar că mă înșelasem. Am recitit articolul de dicționar din Pequeño Larousse de câteva ori, simțeam că-mi scapă ceva și am lăsat rezolvarea problemei pe a doua zi. Sensul de care aveam nevoie era ultimul, dar eu nu avusesm răbdare să citesc totul până la capăt.
Răbdarea se educă și ea, iar problemele de o asemenea factură nu s-au mai ivit. Mi-a fost de mare folos și concentrarea atenției pe detaliile lexicale și semantice ale fiecărei fraze, așa cum ne învățaseră profesorii în Facultate, când analizam textele vechi românești. Pe toată durata primei mele experiențe ca traducător, am făcut și multe fișe de lucru, pe care mai apoi le-am folosit la elaborarea unor articole sau studii de lingvistică spaniolă sau de lingvistică romanică comparată.
Romanul a văzut lumina tiparului în 1985, când fiica mea se apropia de vârsta de trei ani. Prima surpriză pe care am avut-o a fost să constat că cenzura amputase textul în mai multe locuri. Fusese eliminat, de pildă, cuvântul avort, care apărea de câteva ori într-unul dintre capitole (le-a scăpat o dată sau de două ori, nu-mi mai aduc bine aminte), iar uneori au fost eliminate în întregime secvențele în care fusese inserat. Într-un alt capitol, era folosit Negro!/Negrule! ca apelativ, repetat agresiv și ofensator de un personaj care era polițist. În română, repetiția Negrule! suna monoton, și după ce m-am consultat cu soția, am decis să-l alternez cu Cioroiule!/Tuciuriule! Cenzura s-a ocupat și de acest mic detaliu, suprimând pasajul cu polițistul rasist.
Pe atunci, traducerile din literatura occidentală și sud-americană apăreau în tiraje care astăzi par de necrezut și se epuizau mai repede decît alimentele care se vindeau la cozi interminabile. De la redactorul de carte, am aflat că romanul Mătușa Julia și condeierul a avut un tiraj de 240.000 de exemplare. Ca să am exemplare să dăruiesc colegilor, prietenilor și profesorilor mei, a trebuit să fac turul mai multor librării. Pe Calea Victoriei, în zona Pieței Amzei, era o librărie unde mi s-a spus: „Și ce dacă sunteți traducătorul? Ce, dumneavoastră îmi dați mie carne?“ Un alt episod neașteptat a avut loc la Librăria Univers, de pe Calea Moșilor, în spatele bisericii Sf. Gheorghe. M-am prezentat și am rugat-o pe vânzătoare să-mi dea un pachet (= 20 de exemplare) cu Mătușa Julia și condeierul. Mi-a răspuns că da, imediat, și a dispărut undeva pe după rafturi. Eram singurul client, iar în librărie se auzea doar un fâșâit de hârtie, care venea din zona unde dispăruse librăreasa. În cele din urmă, vânzătoarea a apărut cu un pachet de cărți în brațe, care avea ambalajul desfăcut la un capăt. Am plătit cărțile și am ieșit în stradă, unde m-am uitat în pachet: patru exemplare din partea cu ambalajul desfăcut fuseseră înlocuite cu patru exemplare dintr-o carte de Mihail Sadoveanu. Din curiozitate, m-am uitat la preț: un exemplar din Mătușa Julia și condeierul costa 20 de lei. Cartea lui Mihail Sadoveanu costa 29 de lei!
Din acele vremuri, îmi mai aduc aminte, cu mare plăcere, de convorbirile telefonice cu Mihai Cantuniari, de pasiunea cu care erau devorate traducerile lui din Vargas Llosa, de comentariile cititorilor avizați ai Conversației la Catedrală sau ai Războiului sfârșitului lumii…
În tihna și netihna acelor ani, cu rafturile alimentare ornate cu murături, cartea și lectura erau un fel de desert al zeilor…
Foarte frumoasă povestea! A reuşit să cuprindă în câteva paragrafe nu doar o experienţă personală şi punctuală, ci o întreagă eră în care am trăit cu toţii, în ultimii ani ai comunismului. Subsoara, Suzana, fuga din ţară, teama, librăria dispărută acum, tirajul şi valoarea cărţilor pe atunci, cuvântul „carne” – toate sunt emblematice pentru viaţa aceea. Cuvinte puţine, imagini vii, cu putere evocatoare mare.