Horst Samson Ruf der Fremde / Chemarea străinătății

Poate că am ales nu întâmplător drept titlu al grupajului de poeme ale lui Horst Samson Chemarea străinătății, căci sașii care au început să vină în Transilvania de la sfârșitul secolului al XII-lea au simțit chemarea nu a pribegiei, nu a exilului, ci a unei noi țări, care să-i scoată din sărăcie și să le dea speranța de supraviețuire. În acele vremuri imemoriale, Transilvania era aidoma unei Patagonii pentru ei, un teritoriu necunoscut și nedesțelenit. Era o șansă pentru ei de a-și clădi un viitor – având în schimb datoria să apere de dușmani fruntariile noii patrii – de a-și construi o nouă existență departe de patrie, dar dobândindu-și neașteptat o nouă patrie într-o regiune deosebit de frumoasă și plină de bogății. Asta a fost să fie soarta lor, așa că au venit și-au îmbogățit cu spiritualitatea lor Țara Bârsei, Burzenland, cu civilizație, cultură, școli, ordine și hărnicie, cu celebrele Wehrkirchen, biserici fortificate foarte original, dar totodată pragmatic concepute împotriva invaziei mongolilor și mai apoi a turcilor, au iubit, au avut copii, și-au clădit case, și-au muncit pământurile, au făcut negoț, au construit fabrici, au conceput opere literare, etc. sute și sute de ani. Și apoi a venit deportarea, căci după cel de-al Doilea Război Mondial, foarte mulți bărbați germani au fost deportați în Donbas și chiar în Siberia, au fost deposedați de pământuri. Sovieticii nu s-au mulțumit doar cu înfrângerea din al II-lea Război Mondial, ci au vrut să pedepsească a doua oară poporul german. Și-apoi a venit a doua chemare a străinătății, dacă am putea-o numi-o astfel, căci germanii de la noi din țară și-au amintit, la zeci și zeci de generații distanță, de țara natală a strămoșilor lor, țara natală a celor care veniseră aici cu atâta vreme în urmă, căutând cu speranță fericirea aici, dar aici nu mai era loc pentru fericire și pentru ei, numiți pe nedrept naziști, hitleriști, umiliți, așa că pentru ei chemarea străbunilor i-a dezrădăcinat din patria lor, România, și au ajuns în Germania, care i-a primit cu brațele deschise, la nivel politic, dar prea mulți mi-au mărturisit că acolo nu erau considerați germani, precum în țara lor de baștină, ci… români, așa îi vedeau prea mulți germani născuți și crescuți în Germania. Trist.

Am descoperit în poezia lui Horst Samson o profunzime a gândului, o simțire și sensibilitate ascunse îndărătul cuvintelor, dar prezentă în fiecare vers, o esențializare a spațiului gândirii, care n-are timp de largi discursuri, ci nimerește direct la țintă, aidoma săgeții lui Wilhelm Tell, dar miza nu este străpungerea unui măr cu o precizie de invidiat, trezind spaima și apoi uimirea, ci miza este țintirea unui sens rafinat. Samson nu-i aidoma unui încercat arcaș gata să câștige aurul olimpic, nu dorește să câștige nimic, ci să-și descopere și să-și clădească acel suflet poetic care să-i slobozească gândurile în lume, el dorește să se elibereze de ele, atât de cele care dor, dar și de cele îndrăgite. Și să le ofere semenilor lui. Ca să-l parafrazăm pe Rabindranath Tagore Larenopfer (Ofrande) ne oferă Horst Samson. Și să ne deschidă ochii pentru lumea lui surprinzător de bogată în idei.

Da, plin de muzică simfonică este armonia pe care o caută mereu în ceea ce ne împărtășește, muzica simfonică e singura care reușește să-i aline suferința de-a fi, dar să-i și dea un sens existenței. Și, totuși, ne dăm seama că – dincolo de chemarea străbunilor, chemarea străinătății, chemarea patriei – în poezia lui Horst Samson mai degrabă întâlnim o căutare a sinelui, a realei identități, a ceea ce înseamnă el în vuietul continuu al existenței ce-ți poate da o falsă impresie că ești, fără a fi conștient de tine însuți.

Și totuși, stau să mă gândesc de ce am ales pentru grupajul de poezii titlul Chemarea străinătății, în scopul de-a marca introducerea în creația lui Horst Samson. Pentru că este o mărturisire intimă, de natură morală, a poetului cu rădăcini în România despre ce a însemnat să plece din țara lui natală, definitiv și iremediabil: ”Gestul suprem, îmi ziceam, / Să rămâi și să te opui! Mai mult / Nu se poate. Prea mulți însă / De-acum plecaseră.”

Regretă că n-a rămas? Regretă că nu s-a opus regimului comunist suficient? Înțelege că n-a putut să facă ”grestul suprem”, adică să-și sacrifice libertatea individuală, pentru a-și apăra până la capăt principiile? Justificarea pe care și-o găsește este că ”Prea mulți însă / De-acum plecaseră.” Pentru cine să mai rămână dintre conaționalii săi? Pentru cine să lupte prin scris și prin acțiunile sale de frondă? Luptă care i-a adus amenințări cu moartea.

Îmi aduc aminte de o persoană solară din existența mea, și anume despre preotul Ambrosi de la Biserica Luterană din București. Un bărbat frumos cu părul alb și ochii albaștri, pe care l-am cunoscut prima oară la schi la sfârșitul anilor șaptezeci ai secolului trecut. Eram coleg la Liceul German din București cu unul dintre fiii săi, Bernd Ambrosi, de la care am și cumpărat o pereche de schiuri de calitate, Fischer. Întreaga familie a făcut cerere de plecare în Republica Federală Germania, li s-a permis emigrarea în Germania, numai că tatăl lor, preotul Ambrosi, care conducea parohia de la Biserica Luterană din București, nu a plecat cu soția și cei doi fii ai săi. A decis să rămână alături de enoriașii lui din țară, câți mai erau, să-i păstorească în continuare. Și am când am vorbit cu Bernd – după ce s-a întors în România în vizită, după câțiva ani – l-a acuzat pe tatăl său că și-a abandonat familia, că și-a trădat familia. Preotul Ambrosi însă, în opinia mea, nu și-a trădat chemarea. (Peter Sragher)

*********************************

Miniatüre in G-Moll

Miniatură în sol minor

Nimeni nu mai trece

Prin uși. Broasca, ruginită,

Geamurile, opace

Sau sparte.

Morții au părăsit

Casa de ani de zile,

S-au mutat pe rând

Din încăperile goale. Noaptea

Se întâlnesc acolo vocile

Celor rămași în cimitir,

Numai vântul

Poate să le-audă, stă în mijlocul lor,

Le acompaniază imnurile

Cu venerație la pian.

Sonate für Gehirn und Violine

Dunkle Zypressen!
Die Welt ist gar zu lustig:
Es wird doch alles vergessen.

Theodor Storm

Das Zimmer ist eng. Hier wohnen

Wir zu dritt, leben

Den Traum, unsere große Freiheit

Aus. Im Kopf die Magie

Der Wörter – Gedichte

Gegen das Vergessen, Welt,

Zypressen. Oft sitze ich
Auf der Kiste mit den Habseligkeiten

Am Fenster und fiedele

Auf den Saiten des Regens.

(Heidelberg-Kirchheim, 1987)

Sonată pentru creier și violină

                             Theodor Storm

Camera e neîncăpătoare. Aici locuim

Toți trei, ne trăim

Visul, marea noastră

Libertate. În cap, magia

Cuvintelor – poezii

Împotriva uitării, lumii,

Chiparoșilor. Adesea stau

Pe lada cu bunuri

La fereastră și cânt

Pe corzile ploii.

(Heidelberg, Kirchheim, 1987)

Farbe bekennen

Im Namen des Apfels spreche ich

Uns schuldig. Wir schätzen ihn gering.

Er aber führte uns aus dem Garten

Der ewig gleichgestellten Uhren,
Würde Schiller sagen. Wir wissen nicht wie

Uns geschah, nur verführbar
Sind wir immer. Aber nichts haben wir

Begriffen. Und alles nahm seinen Gang.

A-ți asuma culoarea

În numele mărului eu ne declar

Vinovați. Îl apreciem prea puțin.

El ne-a scos însă din grădina

Ceasurilor puse etern la aceeași oră,

Ar spune Schiller. Nu știm cum ni s-a

Întâmplat, doar ușor de ademenit

Suntem mereu. N-am înțeles însă

Nimic. Și toate și-au urmat calea.

Barbaren

Sie hängen Gott an den Nagel, folgen Toten,

Plündern Archive, denken im Gleichschritt
Und durchkreuzen in Allahs Namen schier endlos

Träume. Laut lärmen sie in den Zeitungen,
Lassen das Geld sprechen, Gewehre und die Sprache

Leise über die Klinge springen.

Immer lächeln sie auf Tod komm raus, köpfen

Fremde, erwürgen ihre Geliebten mit Tüchern,

Krawatten, reißen uns die letzten Wörter aus

Dem Leib. Am liebsten beten und foltern sie, steinigen

Schneeflocken, stellen Gedichte und Lieder an die Wand,

Verschlafen wieder einmal das Ende ihrer Welt.

Barbari

Îl agață pe Dumnezeu de piroane, urmăresc morții,

Jefuiesc arhive, gândesc în pas cadențat

Și zădărnicesc în numele lui Allah aproape nesfârșit

Visele. Gălăgios fac zarvă în ziare,

Lasă banul să vorbească, armele și limba

Să moară în tăcere.

Mereu zâmbesc cu orice preț, decapitează

Străini, își strangulează iubitele cu cârpe,

Cravate, ne smulg ultimele cuvinte

Din trup. Îndeletnicirea lor preferată e rugăciunea și tortura,

Lapidează fulgii de zăpadă, pun la zid poezii și cântece,

Ratează în somn încă o dată sfârșitul lumii lor.

Ruf der Fremde

Im schwarzen Herz der Zeit

Stelle ich mich offen

Den Jägern, Losungen, den großen

Idealen, wie wir leichtfertig

Sagten zu Lügen, Legenden und

Worthülsen. Diese Wunde blutet

Noch. Das Höchste, dachte ich,

Bleiben und sich wehren! Mehr

Geht nicht. Aber zu viele waren da

Schon gegangen.

Chemarea străinătății

În inima neagră a timpului

Mă predau deschis

Vânătorilor, lozincilor, marilor

Idealuri, așa cum le spuneam

Ușuratici minciunilor, legendelor și

Învelișului cuvintelor. Această rană încă

Sângerează. Gestul suprem, îmi ziceam,

Să rămâi și să te opui! Mai mult

Nu se poate. Prea mulți însă

De-acum plecaseră.

Reise in die verkehrte Welt

für Rolf Bossert

Niemals war ihm genug genug.
Die Welt erstickte an sich. Im Unterholz
Hüpften Kreaturen, rutschten
Auf den Knien durch
Die Gegend, dachte er, am Fenster stehend:

Springe ich jetzt hinaus
In die Nacht, in ein anderes
Leben, dann ist es doch
Vielleicht ein Stern, der fällt.
Mit den Wörtern türmte er
Ganz offen
Erinnerungen an ausgefranste
Tage aufeinander zu einer schiefen
Skulptur. Es war Zeit, er packte
Die Gedanken ein, er hatte genug.
Keine Zahnbürste, keinen Gehrock, kein Bedauern,

Nur Gedichte nahm er mit
Auf den Flug in die schwarzen Wälder.

Călătorie în lumea anapoda

                             pentru Rolf Bossert

Niciodată nu-i era destulul destul.

Lumea se sufoca în ea însăși. În tufăriș

Săreau creaturi, alunecau

Pe genunchi prin

Preajmă, se gândea el, stând în picioare la fereastră:

Dacă sar acum afară

În noapte, într-o altă

Viață, atunci este totuși

Poate o stea care cade.

Pe cuvinte așeza una peste alta

Foarte deschis

Amintiri despre zile

Destrămate, formând o sculptură

Strâmbă. Era timpul să-mpacheteze

Gândurile, era destul.

Nici periuță de dinți, nici redingotă, nici regrete,

Numai poezii a luat cu el

În zborul spre pădurile negre.

In den Niederungen der Geographie

für Herta Müller

Es gab viele Augenblicke, die mich

Töten wollten. Das Land, die Straße

Unter dem Fuß tönt mir die Nacht. Wo

Komme ich her, wohin muss ich, will ich,

Soll ich, oder nicht? Der Schlaf lebt oft fern

Von mir. Das Licht hält mich

Gefangen, liegt neben dem Bett
Wie ein Wolfshund, bewacht mich nachts,

Wenn ich mich fürchte, fürchte,
Das Schwarze nimmt mich
Irgendwohin mit. Verhaftet im eigenen

Spinnennetz stellt es mir unangenehme Fragen

Zu Leben und Tod. Und ich habe nichts,
Keine Antwort, alte Freunde verloren, nichts blieb

Mir außer dem Wort berühmt – wie unwichtig,

Die Grammatik der Verachtung. Die Alleinsamkeit

Im Trubel, sie kennt keinen mehr

Von damals. Nur im Schmerz sind wir beisammen, alle

Geboren auf der falschen Seite der Geschichte. 

(2012)

În câmpiile joase ale geografiei

          pentru Herta Müller

Erau multe clipe, care voiau

Să mă omoare. Țara, strada

Sub picior îmi răsună noaptea. De

Unde vin, încotro trebuie să mă duc, vreau,

Trebuie sau nu? Somnul trăiește des departe

De mine. Lumina mă ține

Prizonier, zace lângă pat

Ca un câine-lup, mă păzește noaptea,

Când mă tem, mă tem,

Bezna mă ia cu

Ea undeva. Arestat în propria

Pânză de păianjen, îmi pune-ntrebări neplăcute

Despre viață și moarte. Și nu am nimic,

Niciun răspuns, pierdut prieteni vechi, nimic nu mi-a

Rămas decât cuvântul vestit – cât de neimportant,

Gramatica disprețului. Singur-solitar

În harababură, nu mai cunoaște pe nimeni

De atunci. Numai în durere suntem împreună, toți

Născuți pe pagina greșită a istoriei.          

traduceri de Peter Sragher