Horst Samson, Ich bin wie ein Baum dem Licht kerzengerade zugewachsen / Am crescut aidoma unui copac drept ca lumânarea spre lumină

0
468

Interview von/ Interviu de Peter Sragher

Das Interview liest man in der Originalversion auf deutsch und nachher auf rumänisch in der Übertragung von Radu-Mihai Alexe / Interviul este prezentat în formula originală, în limba germană, și apoi poate fi citit și în română, în traducerea lui Radu-Mihai Alexe. (Fitralit)


Was war das für ein Gefühl, in der Bărăgan-Steppe geboren zu sein? In einer Gegend, die Panait Istrati so bekannt gemacht hat? Hast du als Kind den Frust deiner Eltern empfunden?

Als dort geborenes Kind bekam ich den Frust der Eltern nicht mit, nur später, aus ihren Erinnerungsberichten, wenn sie erzählten, wie bitter die Aushebung am 17. Juni 1951 war, wie verwirrt die Nacht verlief und wie ängstlich meine Mutter mit meinem damals gerade zweieinhalb Jahre alten Bruder Günther im Arm war, weil sie nicht wusste, wohin es gehen würde. Mein Vater hatte sich zudem mit einem Offizier angelegt, der die Familie aus dem Schlaf geklopft hatte. Mutter musste sowohl meinen weinenden Bruder als auch meinen erregten Vater beruhigen. Sie habe damals große Angst gehabt, dass mein Vater, der recht energisch sein konnte, „eine Dummheit“ begehen würde, denn der Offizier war bewaffnet und in Begleitung eines ebenfalls bewaffneten Soldaten. Alle befürchteten, man würde sie wieder nach Russland deportieren. Es schwang stets viel Traurigkeit in Mutters Erinnerungen mit.

Horst Samson. Am Tag der Nobelpreisverleihung an die Dichterin Louise Glück rief sich Horst Samson in seiner privaten Bibliothek die Gedichte aus dem Band „Averno” in Erinnerung / Horst Samson, în biblioteca sa privată, recitind poezie din volumul ”Averno” de Luise Glück în ziua decernării premiului Nobel – Foto Edda Samson

Aber ich hörte immer auch schöne Geschichten. Wie es sich auf dem Bărăgan in den rumänischen Dörfern herumgesprochen hat, dass die Deportierten ja keine Gewaltverbrecher und Mörder seien, sondern strebsame, zivilisierte Menschen, die schnell ihre provisorischen Unterkünfte errichtet und dann ihre Hütten gebaut hatten, sich in kleinen Gemeinschaften organisierten, sich gegenseitig halfen, auch fleißig auf den Baumwollfeldern arbeiteten. Oder wie mein Vater als Leiter einer „Schrammel“ mit seinen fünf Musikanten-Kollegen rumänische Lieder einstudierte, wie gerne er – und zwar bis zu seinem Tod in Heidelberg – rumänische Romanzen sang, wie seine kleine Musikkapelle eingeladen wurde, Bälle und Hochzeiten in den rumänischen Dörfern zu spielen und wie er dank des Akkordeons zum Kantinenverwalter avancierte auf der Pferdezuchtstation, der Herghelia Jegălia, da er ja auch von Beruf gelernter Kaufmann war. Am schönsten war die Geschichte, wie es meiner Großmutter mütterlicherseits, die eine resolute Gastwirtin war, gelungen ist, mehrere Milizmänner zu bestechen, damit sie uns nach meiner Geburt auf dem Bărăgan besuchen konnte, wohin sie mir, ihrem noch unbekannten Enkelkind, ein dreirädriges Fahrrad mitbrachte, eine rare „Luxuslimousine“, und einen schwarzen Trainingsanzug mit einem Storch auf der Brust. Es ist das mir liebste und auch schönste Foto meiner jungen Jahre: Mein Fahrrad und ich in der Weite des Bărăgans, neben einem dünnen Bäumchen fotografiert.

Wurde jemand aus deiner Familie nach dem Zweiten Weltkrieg deportiert?

Mein Vater wurde am 9. Mai 1945 in Berlin von einer russischen Patrouille gefangen genommen und geriet so in sowjetische Kriegsgefangenschaft, in der Region Saratow. Von dort ist er, zusammen mit einem, wie man damals sagte „reichsdeutschen“ Kameraden aus Aachen, Willi Knobloch, geflohen, der uns Anfang der 70er Jahre des vorigen Jahrhunderts aus Deutschland mit seiner Frau und den beiden Söhnen in Albrechtsflor besucht hat. Er wollte seine Familie mit den Menschen bekannt machen, die ihm das Leben gerettet haben, wie er sagte. Als mein Vater und Herr Knobloch auf der Flucht unser Dorf erreicht hatten, waren sie nur noch die Schatten ihrer selbst, halb verhungert, heruntergekommen, verlaust, ja fix und fertig. Also versteckten meine Großeltern Herrn Knobloch mehrere Wochen, bis er sich erholt hatte und seine Flucht nach Aachen fortsetzen konnte, wo er auch glücklich angekommen ist.

Hast du auch heute noch eine besondere Beziehung zu deinem Kindheitsort Salcâmi?

Nein, leider nicht. Als ich erwachsen war und mich dafür intensiver zu interessieren begann, da war es zu spät. Das Dorf Salcâmi, in dem ich geboren bin, war schon geschleift, dem Erdboden gleich gemacht. Ich schrieb mal in einem Gedicht: Wo keine Zeugen mehr sind, da ist nichts geschehen! Ich hätte höchstens nach Friedrich Hölderlins Ruf „Ins Offene“ reisen können, denn es gab nichts mehr zu sehen. Der Ort unserer Demütigung und Gefangenschaft („D.O. – Domiciliu Obligatoriu“, auf deutsch Zwangsaufenthalt, stand in den Ausweisen meiner Eltern) hatte sich in Luft aufgelöst. Er ist für mich verloren, für immer verloren, ein „unbekanntes“ Stück meines Lebens, ein offener Landstrich aus vergessenen und aus fremden Bildern. Es sollte für mich der erste bedeutende Verlust in einer Kette von Verlusten werden, denn auch das Banater Grenzdorf Albrechtsflor, aus dem meine Eltern stammen und wo ich nach der Rückkehr vom Bărăgan wunderschöne Jahre der Kindheit verbrachte, besteht – wegen der Auswanderung der Schwaben nach Deutschland – heute nur noch aus einem Drittel der ehemaligen 333 Häuser. Auch hier sind Teile meiner Biographie verschwunden, haben sich in Staub aufgelöst, obwohl mein Elternhaus in einer von der Kirche abzweigenden Seitenstraße, Hausnummer 24, noch steht. Nachdem meine Eltern und die Großmutter unser 1962 umgebautes Haus wegen mir und meinem Exil im März 1987 verlassen mussten, ich wollte sie nicht alleine in Rumänien zurücklassen, war zeitweise der Miliz-Posten in dem Haus untergebracht, danach die Krankenstation, schließlich sind die Ärztin und ihre Mutter dort eingezogen. Die ursprünglich gegenüber dem Gebäudetrakt gelegenen Wirtschaftsgebäude gibt es allerdings nicht mehr, auch nicht mehr die schönen Reben-Spaliere und den Weingarten meines Vaters. Auch der Weinkeller – meine Großmutter hatte ein Wirtshaus mit Tanzsaal, Galerie und Kegelbahn und so weiter – ist in einem jämmerlichen Zustand.

Wurdest du als Jugendlicher von Deinen Eltern aufs Gymnasium nach Hermannstadt geschickt? Was war das für ein Gefühl, plötzlich in einer großen Stadt zu wohnen und zu lernen? Habt ihr dort Verwandte gehabt?

Nein, wir hatten keine Verwandten in Siebenbürgen. Im Alter von 14 Jahren schickten mich meine Eltern von Albrechtsflor im Banat in das 600 Kilometer entfernte Hermannstadt in die Schule, und zwar ins pädagogische Gymnasium. Meine Eltern wollten, dass ich Grundschullehrer werde und an einer deutschen Schule unterrichte. Mein Vater hielt viel von der Kultur der Siebenbürger Sachsen. Die Sachsen sind studierte Leute und schätzen Bücher, während bei uns im Banat die Intelligenz in Hektar gemessen wird, scherzte er gelegentlich.


Wann durften deine Eltern wieder in das Dorf Albrechtsflor zurückkehren? Haben sie ihr Haus zurückbekommen?

Im Herbst 1955 durften meine Eltern zurückkehren. Das Haus, in dem wir wohnten, gehörte ja meiner Großmutter, und die war nicht deportiert, auch wusste sie es als Gastwirtin zu verhindern, dass ihr Kolonisten zwangsweise ins Haus gesetzt wurden. Daher konnten wir zurück in unser Haus einziehen. Das war für mich als Kind recht spannend, denn alle Hochzeiten fanden ja bei uns im Haus, im Gasthof meiner Oma, statt und es gab oft Musik, auch herrliche Torten, Dobosch, Grillagetorte mit gebranntem Zucker und gerösteten Mandeln, Baumstamm, Nuss- und Kirschtorten und viel leckeres Kleingebäck, vor allem die exzellenten Ischler und Salzkipfel hatten es mir angetan. Bei uns im Haus war immer was los! Am spannendsten kamen mir als Kind die Hochzeiten der „Zigeuner“, wie sie sich selber nannten, also der Sinti und Roma vor. Die verliefen besonders laut und dynamisch. Ich mochte auch die exotischen, weiten und bunten Röcke der Zigeunerinnen. Oft aber wurde nachts gerauft, Wein und Schnaps flossen in Strömen, die Messer saßen locker, und so passierte es etliche Male, dass sie im Streit den Kessel mit dem Paprikasch, eine Art Gulasch, umwarfen. Danach ging die Feier fröhlich weiter, es wurde getanzt und gesungen, so als wäre nichts geschehen. Wir Kinder standen hinter den Pfeilern und sahen dem Treiben der Erwachsenen mit Herzklopfen zu.


Gab es eine Lehrkraft, die dich dazu angeregt hat, die Literatur und/oder das Schreiben zu lieben?

Ja, am Pädagogischen Gymnasium in Hermannstadt traf ich eine wunderbare Lehrerin, die mich ins Herz geschlossen hatte, die Schriftstellerin Bettina Schuller. Sie unterrichtete Psychologie und Pädagogik an unserer Schule, war sehr klug und belesen und man konnte mit ihr wunderbar diskutieren. Ich mochte sie sehr, auch ihren hochgebildeten Mann, Walter Schuller, er unterrichtete Geschichte am „Päda“ und war ein Gelehrter und „Gentleman“, das war sein Spitzname unter den Schülern. Bettina Schuller ermunterte mich dazu, vor der Klasse Vorträge über die Alten Griechen und die Polis zu halten. Ich erinnerte mich lebhaft daran, wie ich mich fleißig dokumentierte und Beifall einheimste. Die beiden Schullers waren zusammen mit unserem Musiklehrer Michael Nikolaus und dem Philosophielehrer Samuel Beer, meine bevorzugten Lehrer. Ich wollte einmal so gebildet sein wie Bettina und Walter Schuller, aber ich fürchte, ich habe das nicht geschafft.


Wie kam es dazu, dass du in der Presse arbeiten konntest?

Ich war als Lehrer an die Grundschule des Gymnasiums in die Kleinstadt Busiasch, nahe Temeswar, zugeteilt. Dort lernte ich den Laienmaler Adalbert Weigang kennen. Über ihn schrieb ich ein Porträt und trug es zur „Neuen Banater Zeitung“ in Temeswar. Es wurde zu meiner großen Freude veröffentlicht, in der NBZ am 5. Oktober 1976. Und als ich, mich für Literatur interessierend, in den Literaturkreis „Adam Müller-Guttenbrunn“ der Schriftstellervereinigung begab, stellte mich der damalige Feuilletonchef Eduard Schneider, bei dem ich mein Weigang-Porträt abgegeben hatte, dem NBZ-Chefredakteur Nikolaus Berwanger vor. Und Berwanger fragte mich ganz direkt: Junger Mann, Sie können schreiben, wollen Sie zur Zeitung kommen? Ich antwortete, Ja, gerne! Dann kommen Sie am Montag, um 8 Uhr zu mir ins Büro, sagte Berwanger. Ich entgegnete: Aber Genosse Berwanger ich muss ja am Montag nach Busiasch in die Schule. Berwanger legte mir die Hand auf die Schulter: Wollen Sie zur Zeitung kommen oder nicht, alles andere überlassen Sie mir. Also ging ich couragiert am Montag zu Berwanger in die Redaktion. Nach einem kurzen Gespräch mit ihm, bekam ich meinen Schreibtisch zugewiesen und die Lokalchefin Maria Stein als Betreuerin und Vorgesetzte an die Seite. Das war’s! Ein Jahr später, 1978, aber erließ der rumänische Diktator Nicolae Ceaușescu ein Dekret: alle, die nicht seit 20 Jahren bei einer Zeitung arbeiten oder jene, die keine journalistische Ausbildung haben, müssen umgehend die Zeitungsredaktionen verlassen. Was für ein Schock für mich! Ich dachte, jetzt ist alles aus. Ins Unterrichtswesen konnte ich nicht mehr zurück, da ich keine Abschlussprüfung hatte und quer ausgestiegen war. Also, kleiner Mann, was nun? Und wieder half mir Nikolaus Berwanger: Wir machen dich einfach Parteimitglied. Die wollen zwar keine Intellektuellen mehr in der Arbeiter- und Bauernpartei, aber ich kenne den Temeswarer Bürgermeister Bălan sehr gut, ein feiner Kerl, mit dem kann man reden, ermutigte mich Berwanger. Und tatsächlich, im Eilverfahren und ohne Ein- und Widersprüche wurde ich in die Partei aufgenommen, denn das war damals die Grundbedingung, zu den Prüfungen an der Journalistik-Fakultät überhaupt zugelassen zu werden, die von der Universität Bukarest der Akademie „Ștefan Gheorghiu“ zugeordnet worden war. Das weiträumige Gelände und die Administration waren danach gemeinsam, aber Lehrkräfte und Unterkünfte der Journalistik-Fakultät und der Partei-Kaderschmiede blieben räumlich und unterrichtsmäßig strikt getrennt. So entstand 1978 ein sehr spannender Sonder-Jahrgang nur aus Journalisten und Schriftstellern. Dort war ich Kollege unter anderem mit dem schon berühmten Dichtergenie Mircea Dinescu und eng befreundet mit dem sehr begabten, viel zu früh verstorbenen Prosaautor Ion Bledea aus Sathmar (Satu Mare), der für seinen Band mit Kurzgeschichten „Vânătoare de cai“ („Pferdejagd“) mit dem Preis des Schriftstellerverbandes ausgezeichnet worden war, sowie mit dem Schriftsteller Claus Stephani, damals Redakteur der Literaturzeitschrift „Neue Literatur“, zu der ich 1984 beruflich wechselte. Ich habe von 1978 bis 1983 zehn Semester Journalistik studieren müssen und mit einer Diplomarbeit über die Literaturzeitschrift „Banater Schrifttum“ und die journalistischen Genres abgeschlossen. Den Titel der Diplomarbeit habe ich noch umbenennen müssen. Wir einigten uns schließlich auf: „Die Zeitschrift ,Banater Schrifttum‘ (1949-1955) – Spiegel der Bemühungen zur Herausbildung eines sozialistischen Bewusstsein“.

Horst Samson bedankt sich für den Literaturpreis „Adam Müller-Guttenbrunn” der Schriftstellervereinigung Temeswar, der ihm 1982 verliehen wurde. V.l.n.r.: Eduard Schneider, Helmuth Frauendorfer, William Totok, Reporter Franz Binder von Radio Temeswar, Preisträger Horst Samson, Richard Wagner, Nikolaus Berwanger  (Foto: Privatarchiv) / Horst Samson mulțumește pentru acordarea premiului literar ”Adam Müller-Guttenbrunn” în anul 1982. De la stânga la dreapta: Eduard Schneider, Helmuth Frauendorfer, William Totok, jurnalistul Franz Binder von Radio Temeswar, Preisträger Horst Samson, Richard Wagner, Nikolaus Berwanger;


Die Aktionsgruppe Banat dessen Mitglied du nicht warst hat offen gesagt, dass sie an die marxistische Ideologie glaubte, aber die Art und Weise wie sie in Wirklichkeit umgesetzt wurde, entsprach nicht der Theorie. Was war deine Einstellung dazu?

Ich war ja in Siebenbürgen, als die „Aktionsgruppe Banat“ (AGB) sich 1972 in Temeswar formierte. Sie löste sich 1975 auf. Allerdings traf ich mich mit den Hauptakteuren der aufgelösten „Aktionsgruppe Banat“ dann 1976 im „Adam Müller-Guttenbrunn“-Literaturkreis (AMG), dessen Sekretär ich ab 1981 war. Herta Müller, die Literatur-Nobelpreisträgerin des Jahres 2009, die zwar in Temeswar studiert hatte, war – wie ich, Balthasar Waitz und Helmuth Frauendorfer – ebenfalls nicht Mitglied in der „Aktionsgruppe Banat“, allerdings schloss sie sich dann auch dem AMG an, daher zählt man uns zu den sogenannten „näheren Freunden der Aktionsgruppe Banat“.

Wahr ist, um auf deine Frage zurück zu kommen, wir waren alle links orientiert, hätten das Ceaușescu-Regime am liebsten noch links überholt. Was wir jedoch für uns als links definiert hatten, dass passte nicht zu den politischen Richtlinien und Marschrichtungen des sich zwar links gerierenden, aber längst hemmungslos in die Diktatur und den Persönlichkeitskult abgerutschten Regimes des Nicolae Ceaușescu, der kommunistischen „Eiche von Scornicești“. Und so kam es, wie es kommen musste, die Kollision mit der Macht war nicht zu vermeiden.


Wie hast du die Entscheidung getroffen, Rumänien zu verlassen?

Es war keine leichte, auch keine ganz freiwillige Entscheidung, da meine Eltern nicht noch einmal von vorne anfangen wollten. Ihre Vision war es, in Albrechtsflor ihr Lebensende zu verbringen. Und ich brüstete mich gelegentlich großspurig damit, dass ich der Letzte sein würde, der im Banat „das Licht ausdreht“. Es sollte ganz anders kommen. Nach der sogenannten Protestaktion „Brief an die Macht“ (1984) unterzeichnet von mir, außerdem noch von Helmuth Frauendorfer, Johann Lippet, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner und Balthasar Waitz, war ich bei der Vorladung durch den Propagandasekretär des kommunistischen Kreisparteikomitees, Eugen Florescu, und den Geheimdienstchef Cristescu der Wortführer der Gruppe und trug gegen den Willen der Nomenklatura ein am Vorabend der Begegnung von mir formuliertes und umfassendes Programm an Forderungen vor. Dabei kam es zum offenen Eklat, wir wurden mit 15 Jahren Gefängnis bedroht und im lauten Streit Hals über Kopf rausgeschmissen. Im gleichen Jahr sorgten wir für einen Schlag ins Kontor und lösten, weil man uns verboten hatte, den linken Schriftsteller Günter Herburger aus der Bundesrepublik Deutschland in den AMG-Kreis einzuladen, den Literaturkreis auf, den man für minderheitspolitische Propaganda im Ausland missbrauchen wollte. Danach erhielt ich Veröffentlichungsverbot, wurde im März 1986 mit dem Tode bedroht, was unser Familienleben dramatisch veränderte. Als ich mit meinen Eltern sprach und sie davon in Kenntnis setzte, dass wir auswandern müssten und ich sie auf gar keinen Fall alleine in Rumänien zurücklassen könne, weinte meine Mutter und mein Vater verlor sich zeitweise im Alkohol. Ein Jahr später, am 6. März 1987, saß ich eine kalte Nacht lang mit meiner Frau Edda, unserem Sohn Elvis, mit meinen Eltern, meiner halbblinden Großmutter und einigen Freunden, die uns begleitet hatten, zwischen vier Koffern und zwei Reisetaschen im Wartesaal des Grenzbahnhofes Curtici und wartete auf den Schnellzug im Morgengrauen nach Westen. Am gleichen Abend erblickten wir das bunte Lichtermeer von Nürnberg. Mit jener Nacht in Curtici endet mein Gedichtband „La Victoire. Poem“ (2003 erschienen), in dem die Zeit in Rumänien, vom Ende des Zweiten Weltkrieges bis zum März 1987 poetisch exemplarisch gespiegelt ist.

Der Dichter Horst Samson – Zeichnung von Theodor Vasilache  / Poetul Horst Samson – Desen de Theodor Vasilache;

Du bist in der Bundesrepublik Deutschland angekommen. Was war dein erster Eindruck? Wie hast du dich in der neuen Heimat eingelebt?

Erst als der Schnellzug die Grenze nach Ungarn passiert hatte, atmete ich auf. Ich lebte! Und ich hatte meine Liebsten bei mir im Zugabteil. In der Bundesrepublik Deutschland erwartete man uns nicht mit Rosen. In Nürnberg verhörte mich zuerst die CIA, und zwar vier Tage lang musste ich bei denen antreten, bis ich endlich, nach Protest am vierten Tag, den Stempel bekam, dass meine Einreise weiter gehen kann. Meine Eltern hatten Angst, sie befürchteten schon, dass es neue Schwierigkeiten gäbe, denn bei den anderen Aussiedlern gingen alle Einbürgerungsschritte merklich flotter voran. Nach der CIA kam ich zum Büro des Bundesnachrichtendienstes. Die beiden Beamten dort waren jung und höflich und wussten alles über mich. Nach einer guten halben Stunde, war das Gespräch beendet und ich hatte den nächsten Stempel auf meiner Einreisekarteikarte. Freundlich luden sie mich noch ein, sie doch später, wenn ich mal Wurzeln gefasst habe, in Pullach, beim Sitz des Bundesnachrichtendienstes, zu „besuchen“. Fröhlich dankend und die Türklinke schon in der Hand antwortete ich: „Definitiv für alle Zeiten abgelehnt!“ Sie lächelten verschmitzt, wie ich fand! Wir verließen das Registrierungslager in Nürnberg und man brachte uns im Bus über Rastatt nach Heidelberg, wo wir bleiben wollten. Es folgten die Monate der Formalitäten und Akten, wir lebten in jener Zeit mit zwei polnischen Familien im Lager in Heidelberg-Kirchheim in einer Dreizimmerwohnung, in jedem Zimmer eine andere Familie, die Küche benutzten wir gemeinsam. Doch allmählich nahte Licht am Ende des Tunnels. Ich fand eine Stelle als Redakteur der „Leonberger Kreiszeitung“, wurde dort nach drei Monaten Probezeit zum Stellvertretenden Redaktionsleiter befördert. 1990 übernahm ich die Chefredaktion der Zeitungsgruppe „Bad Vilbeler Anzeiger“, der 1851 gegründet wurde und eine der ältesten, noch existierenden Zeitungen Deutschlands war, sodann wurde ich Redaktionsleiter der „Frankfurter Neuen Presse“ bei der „Frankfurter Societät“, die damals noch zur FAZit-Gruppe gehörte. Mit 63 Jahren ging ich in Rente und konnte mich endlich mit ganzer Kraft der Dichtkunst und meinen mit Notizen und Gedichten gefüllten Schubladen widmen.

Welche Beziehung hattest du zu anderen deutschsprachigen Schriftstellern aus Rumänien, die im Exil in der BRD lebten?

Die Beziehungen waren, zum Beispiel mit Richard Wagner, bereits ab 1984, also noch in Rumänien, in die Brüche gegangen. Ich fühlte mich verraten, weil sich meine Freunde, heimlich über Ernst Wichner als Vermittler, der seit 1975 in Westberlin wohnte, 1986 zu ihrem Schutz in den Berliner Schriftstellerverband aufnehmen ließen, ohne mir davon ein Wort zu sagen. Ich erfuhr es nachts, aus dem Radiosender „Deutsche Welle“ und war entsetzt. Damals hatte ich erstmals wirklich Angst. Bis dahin dachte ich, ich wäre nicht alleine, sondern in einer Gruppe, und da könne mir nicht so einfach etwas passieren. Die Enttäuschung bei mir war riesig und ich weinte in jener Nacht. Dennoch blieb ich befreundet mit William Totok, wir trafen uns fast täglich in der „Konditorei Violeta“ am Temeswarer Corso zum Espresso, auch mit Johann Lippet und Balthasar Waitz blieb die Freundschaft intakt. In Deutschland ging ich meiner beruflichen Arbeit als Journalist nach, ein stressiger Beruf, und war über Jahre hin isoliert, wurde zu wichtigen Begegnungen, wie zum Beispiel der Tagung in Marburg 1989 verblüffenderweise gar nicht eingeladen, obwohl ich mich damals literarisch auf einem Gipfel befand. Es war ein äußerst erfolgreiches literarisches Jahr, ich war nämlich nominiert für den „Leonce-und-Lena“-Preis in Darmstadt, für den „Kranichsteiner Literaturpreis“, war Jahres-Stipendiat der „Deutschen Akademie für Sprache und Dichtung“. Für die Tagung über rumäniendeutsche Literatur in Marburg aber war ich quasi nicht gut genug. Welche Perfidie! Ich war zutiefst enttäuscht, verstand damals die rumäniendeutsche Welt in Deutschland und vor allem die ehemaligen Freunde nicht mehr. Meine Isolation war und blieb mir damals ein Rätsel, sie war jedoch – was ich damals weder wusste, noch ahnte – eine Nachwehe der sehr erfolgreichen Diversionsarbeit der Securitate. Das erfuhr ich erst viel später, 2009, als ich meine Akte zur informativen Verfolgung in Bukarest einsehen konnte. Die Securitate hatte überall in meinem Umfeld und im Umfeld meiner Frau verbreitet, auch unter den Literatur-Freunden, dass ich nur deswegen so couragiert und offen kritisch über die politisch und soziale katastrophale Situation im Lande rede, weil ich andere provozieren wolle, um sie danach anzuschwärzen, weil ich ein informeller Mitarbeiter der Securitate wäre. Als ich 2009 bei der CNSAS (Nationalrat für die Studierung des Securitatearchivs) in Bukarest in Vorbereitung des „Münchner Symposiums“, organisiert vom „Institut für Kultur und Geschichte Südosteuropas“ (IKGS) an der Ludwig-Maximilian Universität München über die rumäniendeutschen Schriftsteller und die Securitate in meiner Akte las, wurde mir schlecht. Ich hatte plötzlich Kopfschmerzen und Brechreiz und dachte, ich kippe vom Stuhl. Beinahe 1000 Seiten Verrat durchblätterte ich und wusste nicht, wie mir geschah. Es war der Horror. Doch jetzt wusste ich wenigstens Bescheid, konnte mir manches erklären, was mir ohne diese Akten nie in den Sinn gekommen wäre. Und in jener Akte zur Informativen Verfolgung hatte ein General mit dickem rotem Stift in die obere Ecke eines Berichtes notiert: Samson ist ein feindliches Element und ein westdeutscher Spion, gegen den mit allen Mittel, über die wir verfügen, vorgegangen werden muss. Ich habe über diese Episode geschrieben und es 2012, in meinem Festvortrag anlässlich der 40. Jahrfeier der Gründung der „Aktionsgruppe Banat“ an der West-Universität in Temeswar öffentlich behandelt. Heute sind wir nahezu alle wieder näher zusammengerückt, außer Herta, die ist – wie mir scheint – inzwischen zu groß für so eine kleine Literatur wie die rumäniendeutsche, die man vor dem Berliner Mauerfall und dem Zerfall des Ostblocks oft als „Fünfte deutsche Literatur“ bezeichnet hat, neben den Literaturen der BRD, DDR, Österreichs und der Schweiz.

Du schreibst weiter, bist ein bekannter deutscher Dichter. Welche Beziehung hast du zur Unendlichkeit?

Unendlich groß und endlich kurz! Das Exil ist, wie Emil Cioran es in seinem Buch „Dasein als Versuchung“ meinte: eine Schule des Taumels, die mich gelehrt hat, im Unsichtbaren Wurzeln zu schlagen und wie ein Baum kerzengerade dem Licht zuzuwachsen und in mir selber auch Fuß zu fassen. Ich blieb aufrecht, stehe in der Vertikalen und ich gehe bis heute genau wie Horst Samson. Ja, ich bin ich und ich bin stolz, dass ich mich stets so verhalten habe, dass ich in den Augen der Securitate nicht einmal würdig war, gefragt zu werden, ob ich nicht doch mit ihnen kooperieren würde. Ich habe mich nicht brechen lassen, auch in Deutschland nicht, bin nie zu Kreuze gekrochen.

Ich habe mit Gott – falls es ihn (noch immer) gibt – gebrochen, denn er ist unbarmherzig. Er hat versagt, von Anfang an. Die Schaffung des Menschen ist ihm tüchtig missraten. Das Paradies erwies sich als erkenntnisfeindliche Schlangengrube, das Dasein als quälerische Versuchung. Doch der Himmel ist leer, so leer wie eine leere Konservendose. Der Mensch aber betet Gott immer noch ehrfürchtig an, fleht um Gnade, um Vergebung und Nachsicht, aber Gott ist gnadenlos, arrogant und großspurig, er ist herrschsüchtig, indifferent und rücksichtslos, er knechtet die Menschen, verspricht ihnen ein inexistentes Himmelreich, überlässt sie aber auf der Erde Kriegen, Mord und Totschlag, Naturkatastrophen, Ausbeutung und Armut. Gott ist längst geblendet von der Sonne über ihm, er interessiert sich nicht mehr für sein Werk – weder für die Welt, die Natur, noch für den Himmel, die Kirchen und die Menschen, schon gar nicht für die ihnen aufgebürdeten Jämmerlichkeiten, Gebrechen, Gier, Unerbittlichkeiten, Egomanie und Selbstsucht. Was meine Dichtkunst betrifft, so bin ich überzeugt, dass ich wichtige Gedichtbände veröffentlicht habe, die literaturkritisch auch sehr schön gewürdigt wurden. „Sein Name ist in der Lyrikszene weniger klingend als etwa diejenigen seiner Landsleute Franz Hodjak, Herta Müller oder Richard Wagner, aber mit seinem neuesten Gedichtband ,La Victoire. Poem‘ wird er zweifellos in die Geschichte eingehen als einer, der zuhanden der Nachgeborenen ein bedeutendes Zeitdokument abgeliefert hat, dazu ein ganz großes Stück Weltliteratur und – was nach diesen ersten zwei Attributen nicht selbstverständlich ist – einen Aufsehen erregenden Beitrag zur zeitgenössischen Lyrik“, schrieb der Schweizer Kritiker und Schriftsteller Erwin Messmer bereits 2004 in der Literaturzeitschrift „Orte“, 27. Jg., Nr. 134, über meine Dichtkunst. Seither ist viel Wasser die Donau runter ins Schwarze Meer geflossen, ich habe eine Reihe gewichtige und existentiell grundierte Gedichtbände veröffentlicht, wie „Kein Schweigen bleibt ungehört“, „Das Imaginäre und unsere Anwesenheit darin“, „Das Meer im Rausch“, „In der Sprache brennt noch Licht“ oder „Der Tod ist noch am Leben“. Sie sind die Zeugen dafür, dass ich meine Zeit auf Erden genutzt und der an und für sich sinnlosen Existenz Sinn abgetrotzt habe. Ich habe mich nach Kräften bemüht, nicht nur dahin zu leben, geblendet am Ende wie Samson aus dem biblischen Buch der Richter, sondern stets versucht, dieses Dasein bewusst reflektierend zu leben, seine Schönheit als Dichtung und Wahrheit in der Sprache zu destillieren, von Heidegger wissend: „Das ‚Wesen‘ des Daseins liegt in seiner Existenz.“

Horst Samson leitete 27 Jahre lang die Zeitungsgruppe ”Bad Vilbeler Anzeiger”, der 1852 gegründet wurde / Horst Samson a condus 27 de ani grupul de publicații “Bad Vilbeler Anzeiger“, care a fost întemeiat în 1852 – Foto Hans Hirschmann;

Horst Samson, Am învățat să cresc ca un copac drept ca lumnânarea spre lumină

interviu de Peter Sragher

traducere în limba română de Radu-Mihai Alexe

Peter Sragher: Cum a fost să te naști în Câmpia Bărăganului? Într-o regiune pe care Panait Istrati a făcut-o atât de renumită? Ai simțit frustrarea părinților tăi în copilărie?

Horst Samson: Fiind născut acolo, n-am realizat cât de frustrați au fost părinții mei, ci mi-am dat seama de asta de-abia mai târziu, din amintirile lor, când mi-au povestit cât de dureroasă a fost deportarea din 17 iunie 1951, cât de confuză a fost noaptea și cât de neliniștită era mama mea, ținându-l în brațe pe fratele meu Günther, pe atunci în vârstă de doar doi ani și jumătate, deoarece nu știa încotro vor fi trimiși. Mai mult de-atât, tatăl meu se certase vehement cu un ofițer care îi sculase familia din somn. Mama a trebuit să-l liniștească atât pe fratele meu, care plângea, cât și pe tatăl meu agitat. Atunci i-a fost foarte teamă că tatăl meu, care putea fi destul de impulsiv, „ar putea face o prostie“, deoarece ofițerul era înarmat și însoțit de un soldat, înarmat la rândul lui. Toți erau înspăimântați că vor fi iarăși deportați în Rusia. Amintirile mamei au fost deosebit de triste.

Dar deseori am auzit și povestiri frumoase. Cum s-a dus vestea prin satele românești din Bărăgan că cei deportați nu erau infractori și criminali, ci oameni harnici și civilizați, care și-au ridicat rapid adăposturile temporare și apoi și-au construit colibe, s-au organizat în mici comunități, s-au ajutat reciproc și au muncit cu hărnicie pe câmpurile de bumbac. Sau cum tatăl meu, ca dirijor al unei formații de muzică, numită la noi „Schrammel“, învăța cântece românești cu cei cinci colegi ai săi, și cât de mult îi plăcea să cânte romanțe românești – chiar și până la moartea sa, la Heidelberg –, iar mica lui formație era invitată să cânte la baluri și nunți în satele românești și cum, datorită acordeonului, a avansat, ajungând administratorul cantinei la stațiunea de creștere a cailor Herghelia Jegălia, deoarece meseria sa de bază era cea de negustor. Cea mai frumoasă poveste a fost cum bunica mea maternă, care era o hangiță energică, a reușit să mituiască mai mulți milițieni pentru a veni să ne viziteze în Bărăgan imediat după ce m-am născut, și unde mi-a adus mie, nepotului ei încă necunoscut, o triciletă, o rară „limuzină de lux“ și un trening negru cu o barză pe piept. Este fotografia mea preferată și totodată cea mai frumoasă din anii mei de tinerețe: eu și tricicleta mea în imensitatea Bărăganului, stând lângă un copac mic și subțire.

P. S.: A fost cineva din familia ta deportat după cel de-al Doilea Război Mondial?

La data de 9 mai 1945, tatăl meu a fost capturat de o patrulă rusă la Berlin și a fost deportat ca prizonier de război în regiunea Saratov din Uniunea Sovietică. A evadat de acolo cu Willi Knobloch din Aachen, un așa-numit camarad „din Reich“, cum se spunea pe-atunci, și care a venit din Germania cu soția și cei doi fii ai săi și ne-a vizitat la începutul anilor 1970 în Teremia Mică. Ne-a spus că a vrut doar să-și prezinte familia oamenilor care i-au salvat viața. Tatăl meu și domnul Knobloch au reușit să evadeze, iar când au ajuns în satul nostru, nu mai erau decât niște umbre a ceea ce fuseseră ei odată, pe jumătate morți de foame, într-o stare deplorabilă, plini de păduchi, de-a dreptul epuizați. Așa că bunicii mei l-au ascuns pe domnul Knobloch timp de câteva săptămâni, până când acesta și-a revenit și a putut să-și continue drumul spre Aachen, unde, în cele din urmă, a ajuns cu bine.

P. S.: Mai ai o relație specială cu locul copilăriei tale, Salcâmi?

Nu, din păcate, nu. Fiind deja adult, am început să mă interesez mai mult de această localitate, dar era prea târziu. Satul Salcâmi, locul unde m-am născut, fusese deja ras de pe fața pământului. Am scris cândva într-o poezie: Unde nu mai sunt martori, nu s-a întâmplat nimic! Tot ce puteam face era să călătoresc „în Nemărginire“, după îndemnul lui Friedrich Hölderlin, pentru că nu mai era nimic de văzut. Locul umilirii și întemnițării noastre (în buletinele de identitate ale părinților mei, era consemnat: D.O. „domiciliu obligatoriu“) dispăruse în neant. Este pierdut pentru mine, pierdut pentru totdeauna, o bucată „necunoscută“ din viața mea, o întindere de pământ infinită, cu imagini uitate și străine. Avea să fie pentru mine prima pierdere semnificativă dintr-un șir de pierderi, pentru că satul bănățean de graniță Teremia Mică, de unde proveneau părinții mei și unde, după întoarcerea din Bărăgan, mi-am petrecut cei mai minunați ani ai copilăriei, mai este format astăzi – din cauza emigrării șvabilor în Germania – doar din a treia parte din cele 333 de case de odinioară. Și de-aici au dispărut anumite elemente din viața mea, au dispărut pe vecie, deși casa părinților mei se află încă pe o stradă laterală pe lângă biserică, anume casa cu numărul 24. După ce părinții și bunica mea au fost nevoiți, din cauza mea și a exilului meu, din martie 1987, să-și părăsească ei casa , casa noastră, reconstruită în 1962 – n-am vrut să-i las singuri în România –, acolo s-a aflat temporar postul de miliție, apoi dispensarul, iar în cele din urmă s-a mutat acolo doctorița cu mama ei. Cu toate acestea, clădirile auxiliare situate la început vizavi de corpul clădirii nu mai există, după cum nici frumoasele rânduri de viță-de-vie și plantația viticolă a tatălui meu. Pivnița de vinuri – bunica mea avea un han cu sală de dans, galerie, popicărie și altele – este, și ea, într-o stare jalnică.

P. S.: Ca adolescent, ai fost trimis de părinți să faci liceul la Sibiu. Cum a fost să locuiești și să studiezi brusc într-un oraș mare? Ai avut rude acolo?

Nu, n-am avut rude în Transilvania. La vârsta de paisprezece ani, părinții m-au trimis din Teremia Mică, din Banat, la 600 de kilometri depărtare, la Liceul Pedagogic din Sibiu. Părinții mei și-au dorit să devin dascăl de școală primară și să predau la o școală germană. Tatăl meu avea o părere foarte bună despre cultura sașilor transilvăneni. „Sașii sunt oameni studioși și care prețuiesc cărțile, în timp ce la noi, în Banat, inteligența se măsoară în hectare“ – glumea el din când în când.

Horst Samson  und Herta Müller unter einer Decke bei der Feier 20 Jahre Literaturkreis “Columna“ in Tîrgu-Jiu (in der Mitte), links, eine Rumänischlehrerin und rechts Titu Rădoi, der Leiter des Literaturkreises, – persönliches Archiv – Horst Samson și Herta Müller sub o pătură la aniversarea a 20 de ani de la întemeierea Cercului literar ”Columna” în Tîrgu-Jiu (la mijloc), la stânga o profesoară de limba română, iar la dreapta, conducătorul Cercului literar, Titus Rădoi – arhivă personală

P. S.: Când li s-a permis părinților tăi să se întoarcă în satul Teremia Mică? Și-au primit casa înapoi?

Părinților mei li s-a îngăduit să se întoarcă în toamna anului 1955. Casa în care locuiam aparținea bunicii mele, ea n-a fost deportată. În plus, ca hangiță, știa exact ce trebuie făcut ca să nu-i fie aduși în casă coloniști. De aceea am putut să ne întoarcem în casa noastră.

Pentru mine, copil fiind, era foarte interesant, pentru că toate nunțile aveau loc la noi în casă, în hanul bunicii mele, și deseori aveam parte de muzică, dar și de torturi minunate, tort doboș, tort grilaj cu zahăr ars și migdale prăjite, prăjitură trunchi-de-copac, torturi cu nuci sau cu cireșe și o mulțime de produse delicioase de patiserie, mai ales excelentul ișler și croasantele sărate, care-mi plăceau la nebunie. Întotdeauna se întâmpla ceva în casa noastră! În copilărie, nunțile „țiganilor“, cum își spuneau ei înșiși, adică ale persoanelor de etnie romă și sinti, mi s-au părut cele mai interesante. Erau evenimente deosebit de gălăgioase și de dinamice. Mi-au plăcut, de asemenea, fustele exotice, largi și colorate ale țigăncilor. Adeseori aveau loc noaptea bătăi, vinul și rachiul curgeau din belșug, cuțitele erau la îndemână, încât nu de puține ori răsturnau în timpul unor certuri cazanul cu papricaș, o mâncare asemănătoare gulașului. Apoi, sărbătoarea continua cu la fel de multă veselie, se dansa și se cânta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi, copiii, stăteam în spatele stâlpilor și priveam emoționați agitația adulților.

P. S.: A existat vreun cadru didactic care te-a inspirat să iubești literatura și/sau scrisul?

Da, la Liceul Pedagogic din Sibiu, am întâlnit o profesoară minunată care era foarte atașată de mine, e vorba de scriitoarea Bettina Schuller. Preda la școala noastră psihologie și pedagogie, era foarte inteligentă și citită, iar discuțiile cu ea erau minunate. Mi-a plăcut foarte mult de ea, la fel și de soțul ei, Walter Schuller, care avea un nivel foarte înalt de educație, preda istoria la „Peda“ și era un erudit și un ”gentleman“ – asta era porecla lui printre elevi. Bettina Schuller m-a încurajat să țin prelegeri în fața clasei despre grecii antici și polis-urile grecești. Mi-au rămas vii în minte modul sârguincios în care mă documentam și faptul că după prelegeri am fost răsplătit cu aplauze. Cei doi Schulleri, alături de profesorul nostru de muzică, Michael Nikolaus, și de profesorul de filozofie, Samuel Beer, au fost profesorii mei preferați. Am vrut să devin cândva la fel de educat ca Bettina și Walter Schuller, dar mă tem că n-am reușit.

P. S.: Cum ai ajuns să lucrezi în presă?

Am fost repartizat ca dascăl la școala primară de la gimnaziul din orășelul Buziaș, în apropiere de Timișoara. Acolo l-am cunoscut pe pictorul amator Adalbert Weigang. Am scris un articol despre el și l-am dus la ziarul de limbă germană Neue Banater Zeitung (NBZ) din Timișoara. Spre marea mea bucurie, articolul a fost publicat în NBZ la 5 octombrie 1976. Iar când, interesat de literatură, m-am dus la Cercul literar „Adam Müller-Guttenbrunn“ al Uniunii Scriitorilor, Eduard Schneider, pe atunci șeful secției de cultură, căruia îi dădusem materialul despre Weigang, mi-a făcut cunoștință cu redactorul-șef al NBZ, Nikolaus Berwanger. Și Berwanger m-a întrebat direct: „Tinere, dumneata știi să scrii. Vrei să vii la ziar?“ Am răspuns: „Da, cu plăcere!“„Atunci să vii la biroul meu luni, dimineața la 8“, a spus Berwanger. I-am răspuns: „Dar…, tovarășe Berwanger, luni trebuie să mă prezint la școală în Buziaș.“ Berwanger a pus mâna pe umărul meu: „Vrei să vii la ziar? Sau nu? Iar restul lasă în seama mea.“ Așa că luni mi-am făcut curaj și m-am dus la Berwanger, la redacție. După o scurtă discuție cu el, mi-a fost repartizat biroul, iar editoarea de știri locale Maria Stein a fost coordonatoarea și totodată șefa mea avea biroul alături. Asta a fost tot! Dar un an mai târziu, în 1978, dictatorul român Nicolae Ceaușescu a emis un decret: toți cei care n-au o vechime de douăzeci de ani la un ziar sau cei care nu au o pregătire jurnalistică trebuie să părăsească imediat redacțiile ziarelor. Ce șoc pentru mine! M-am gândit că acum totul s-a terminat. Nu mă puteam întoarce în învățământ, pentru că nu aveam examenul de definitivat și renunțasem la acea carieră. Acum, încotro? Și Nikolaus Berwanger m-a ajutat din nou: „Te facem membru de partid. Ăștia nu mai vor intelectuali în partidul muncitorilor și țăranilor, dar îl cunosc foarte bine pe primarul Timișoarei, Bălan, e un tip de treabă, cu care se poate vorbi“, m-a încurajat Berwanger. Și, într-adevăr, printr-o procedură rapidă și fără vreo obiecție sau contestație, am fost acceptat în partid, pentru că, pe atunci, asta era condiția de bază pentru admiterea la examenele de din cadrul Universitatea din București, la Facultatea de Jurnalism, care era  subordonată Academiei „Ștefan Gheorghiu“. Spațiile generoase și administrația au fost ulterior unite, dar personalul didactic și administrația Facultății de Jurnalism și ale școlii de pregătire a cadrelor de partid au rămas strict separate din punctul de vedere al spațiului și al predării. Astfel, în 1978, s-a format o clasă specială foarte interesantă, alcătuită numai din jurnaliști și scriitori. Acolo am fost coleg, printre alții, cu deja celebrul geniu poetic Mircea Dinescu și am devenit prieten apropiat cu deosebit de talentatul prozator Ion Bledea din Satu Mare, plecat dintre noi mult prea devreme, care primise premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de povestiri Vânătoare de cai, dar și cu scriitorul Claus Stephani, pe atunci redactor al revistei literare Neue Literatur, unde m-am mutat în 1984. Am studiat jurnalismul timp de zece semestre, între 1978 și 1983, și am absolvit cu o teză despre revista literară Banater Schrifttum și despre genurile jurnalistice. Am fost însă nevoit să redenumesc teza de licență. În cele din urmă, am ales titlul: Revista Banater Schrifttum (1949–1955), expresie a străduințelor pentru formarea conștiinței socialiste.

P. S.: Grupul de Acțiune Banat – din care nu făceai parte – spunea deschis că crede în ideologia marxistă, dar modul în care a fost pusă în practică în realitate nu corespundea teoriei. Care a fost atitudinea ta față de acest lucru?

Eram în Transilvania când s-a format „Grupul de Acțiune Banat“ (GAB), la Timișoara, în 1972, dizolvat în 1975. Pe cei mai importanți protagoniști ai dizolvatului „Grup de Acțiune Banat“ i-am întâlnit în 1976, în cadrul Cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn“ (AMG), al cărui secretar am devenit din 1981. Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, care a studiat la Timișoara, n-a fost – la fel ca mine, Balthasar Waitz și Helmuth Frauendorfer – nici ea membră a GAB, dar apoi a aderat și ea la AMG, motiv pentru care ne numărăm printre așa-numiții „prieteni mai apropiați ai GAB“.

Ca să revin la întrebarea ta, din punct de vedere politic eram cu toții de stânga și ne-am fi dorit să depășim regimul Ceaușescu virând la stânga. Dar definiția noastră pentru o politică de stânga nu se potrivea cu orientările și direcțiile politice ale regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu, „Stejarul de la Scornicești“, care se transformaseră de mult, nestingherite, într-o dictatură și într-un cult al personalității. Și apoi totul a venit de la sine, coliziunea cu Puterea era inevitabilă.

P. S.: Cum ai luat decizia de a părăsi România?

N-a fost o decizie ușoară și nici una complet voluntară, deoarece părinții mei nu au vrut s-o ia de la capăt. Viziunea lor era să-și petreacă sfârșitul vieții în Teremia Mică. Și, din când în când, mă dădeam mare că voi fi ultimul care va „stinge lumina“ în Banat. Avea să se întâmple cu totul altfel. După așa-numita acțiune de protest „Scrisoare către Putere“ (1984) semnată de mine, dar și de Helmuth Frauendorfer, Johann Lippet, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner și Balthasar Waitz, la convocarea în fața secretarului cu propaganda al Comitetului Județean al partidului comunist, Eugen Florescu, și a șefului local al Securității,  Cristescu, am fost purtătorul de cuvânt al grupului și, împotriva voinței nomenclaturii, am prezentat un amplu program de revendicări formulat de mine în ajunul întâlnirii. S-a iscat un scandal public, am fost amenințați cu cincisprezece ani de închisoare și, în timpul certei zgomotoase, am fost pur și simplu dați afară. În același an, am fost autorii unei surprize neplăcute și, pentru că ni s-a interzis să-l invităm la Cercul AMG pe scriitorul de stânga Günter Herburger din Republica Federală Germania, am dizolvat cercul literar, pe care voiau să-l folosească în străinătate în mod abuziv pentru a face propagandă politică cu minoritatea germană. După aceea, mi s-a interzis să mai public, iar în martie 1986 am fost amenințat cu moartea, ceea ce a schimbat dramatic viața familiei noastre. Când am vorbit cu părinții mei și le-am spus că trebuie să emigrăm și că nu aveam de gând să-i las singuri în România, mama plângea, iar tata începuse să consume din ce în ce mai des alcool. Un an mai târziu, la 6 martie 1987, am stat într-o noapte rece alături de soția mea, Edda, fiul nostru, Elvis, părinții mei, bunica mea pe jumătate oarbă și câțiva prieteni care ne însoțeau, cu patru valize și două genți de voiaj, în sala de așteptare a gării de frontieră din Curtici, așteptând trenul rapid din zori spre Vest. În seara următoare, am văzut marea de lumini colorate ale orașului Nürnberg. Cu acea noapte petrecută la Curtici se încheie cartea mea de poezii La Victoire. Poem (apărută în 2003), în care este reflectată într-o formă poetică exemplară perioada de timp trăită în România de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până în martie 1987.

P. S.: Ai ajuns în Republica Federală Germania. Care a fost prima ta impresie? Cum te-ai acomodat în noua ta țară?

De-abia după ce trenul rapid a trecut granița spre Ungaria am răsuflat ușurat. Eram în viață! Și îi aveam pe cei dragi ai mei cu mine în compartimentul de tren. În Republica Federală Germania, n-am avut parte de o primire călduroasă. La Nürnberg, mai întâi m-a interogat serviciul secret american CIA. Patru zile la rând a trebuit să mă prezint la ei, până când, în cele din urmă, după ce am protestat într-a patra zi, am primit ștampila prin care accesul la procedura mea de azil putea continua. Părinții mei se temeau, le era frică de faptul că vor apărea noi dificultăți, pentru că, în cazul celorlalți solicitanți de azil, toate etapele de naturalizare au mers mult mai repede. După CIA, am fost chemat la biroul Serviciului Federal de Informații. Cei doi funcționari de acolo erau tineri și politicoși și știau totul despre mine. După mai bine de jumătate de oră, discuția s-a sfârșit și am primit următoarea ștampilă pe solicitarea mea de azil. M-au invitat cu amabilitate să-i „vizitez“ la Pullach, la sediul central al Serviciului Federal de Informații, dar mai târziu, după ce aveam să mă stabilesc definitiv. Le-am mulțumit vesel și, cu mâna pe clanța ușii, le-am răspuns: „Refuz categoric pentru totdeauna!“ Mi s-a părut că-mi zâmbeau malițios! Am părăsit tabăra de înregistrare din Nürnberg și am fost duși cu autobuzul, prin Rastatt, la Heidelberg, unde voiam să ne stabilim. Au urmat luni întregi de formalități și de dosare. În acea perioadă, am locuit împreună cu două familii de polonezi în lagărul din Heidelberg-Kirchheim, într-un apartament cu trei camere, fiecare familie în câte o cameră, iar bucătăria era la comun. Dar, treptat, a apărut și lumina de la capătul tunelului. Am găsit un loc de muncă: redactor la ziarul Leonberger Kreiszeitung, iar, după o perioadă de probă de trei luni, am fost promovat redactor-șef adjunct. În 1990, am preluat funcția de redactor-șef al grupului de ziare Bad Vilbeler Anzeiger, fondat în 1851 și unul dintre cele mai vechi ziare care mai există în Germania, apoi am devenit director editorial la Frankfurter Neue Presse din cadrul Editurii „Frankfurter Societät“, care, la acea vreme, aparținea încă de grupul FAZit. Am ieșit la pensie la șaizeci și trei de ani și am putut, în sfârșit, să-mi dedic toată energia poeziei și sertarelor mele burdușite de notițe și poezii.

Rumänisch-deutsche Lesung in Grosstopolowetz im Banat – Marin Sorescu widmet Horst Samson ein Buch mit einem von Sorescu gezeichneten Porträt / Lectură în română și germană la Topolovățul Mare în Banat – Marin Sorescu îi face cadou o carte cu dedicație lui Horst Samson, făcându-i portretul

P. S.: Ce relații ai avut cu alți scriitori de limbă germană din România care se exilaseră la rândul lor în RFG?

Relațiile cu Richard Wagner, de exemplu, se rupseseră încă din 1984, când eu mai eram în România. M-am simțit trădat, deoarece prietenii mei, în secret, pentru protecția lor și fără să-mi spună nimic despre asta, au fost admiși în 1986 în Asociația Scriitorilor din Berlin prin intermediul lui Ernest Wichner, care trăia încă din 1975 în Berlinul de Vest. Am aflat asta noaptea, de la postul de radio „Deutsche Welle“ și m-am cutremurat. Atunci mi-a fost pentru prima dată frică. Până atunci, crezusem că nu sunt singur, ci că fac parte dintr-un grup, și că nu mi se poate întâmpla ceva cu ușurință. Am fost foarte dezamăgit și am plâns în acea noapte. Cu toate astea, am rămas prieten cu William Totok, cu care m-am întâlnit aproape zilnic la Cofetăria „Violeta“ din centrul Timișoarei, să bem câte un espresso. Prietenia mea cu Johann Lippet și Balthasar Waitz a rămas intactă. În Germania, mi-am continuat activitatea profesională ca jurnalist, o profesie stresantă, și am fost izolat ani de zile. În mod surprinzător, nici măcar n-am fost invitat la întâlniri importante, cum ar fi Colocviul de la Marburg din 1989, deși eram în plină glorie literară la acea vreme. A fost un an literar de mare succes, căci am fost nominalizat la „Premiul pentru poezie Leonce și Lena“ din Darmstadt, la „Premiul pentru Literatură Kranichstein“ și am fost bursierul anului la „Academia Germană pentru Poezie și Limbă“. Dar pentru Colocviul literaturii române de limbă germană de la Marburg se pare că n-am fost suficient de bun. Ce fățărnicie! Am fost profund dezamăgit, nu mai înțelegeam lumea româno-germană din Germania și, mai ales, pe foștii mei prieteni. Izolarea mea a fost și a rămas un mister pentru mine la acea vreme, dar a fost – ceea ce nu știam și nici nu bănuiam pe-atunci – consecința activității de diversiune foarte reușită a Securității. Am aflat acest lucru abia mult mai târziu, în 2009, când am putut să-mi consult dosarul de urmărire informativă la București. Securitatea a răspândit în jurul meu și al soției mele, inclusiv printre prietenii mei literari, zvonul că eu vorbesc atât de curajos, de deschis și de critic despre situația catastrofală din punct de vedere politic și social din țară pentru că vreau să-i provoc pe alții, ca mai apoi să-i discreditez, deoarece sunt un colaborator activ al Securității. Când am citit despre scriitorii români de limbă germană și Securitate în dosarul meu de la CNSAS în 2009 – în timpul pregătirii „Simpozionului de la München“ organizat de „Institutul pentru Cultură și Istorie Germană a Europei de Sud-Est“ de la Universitatea Ludwig-Maximilian din München – mi s-a făcut rău. Brusc m-a luat durerea de cap, mi s-a făcut greață și am crezut că o să cad de pe scaun. Am răsfoit cele aproape 1.000 de pagini de trădare și n-am știut ce m-a lovit. A fost groaznic. Dar măcar acum știam și-mi puteam explica anumite lucruri, care, fără acel dosar, nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap. Iar în acel dosar de urmărire informativă, un general scrisese în colțul de sus al unui raport, cu un pix roșu și gros: „Samson este un element dușmănos și un spion vest-german, care trebuie eliminat prin toate mijloacele de care dispunem.“ Am scris despre acest episod și am făcut totul public în 2012, în discursul meu de deschidere de la Universitatea de Vest din Timișoara, cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de la înființarea „Grupului de Acțiune Banat“. În ziua de azi, aproape toți suntem din nou apropiați, cu excepția Hertei, care – așa mi se pare mie – este acum prea mare pentru o literatură atât de mică precum cea română de limbă germană, care, înainte de căderea Zidului Berlinului și de dezintegrarea fostului bloc estic, a fost adesea denumită „a cincea literatură germană“, alături de literaturile din RFG, RDG, Austria și Elveția.

P. S.: Continui să scrii, ești un cunoscut poet german. Care este relația ta cu infinitul?

E infinit de mare și mărginit de scurtă! Exilul este, așa cum spunea Emil Cioran în cartea sa Ispita de a exista, „o școală a delirului“, care m-a învățat să prind rădăcini în invizibil și, ca un copac, să cresc drept ca lumânarea spre lumină, dar și să mă înrădăcinez în mine însumi. Am rămas în picioare, în poziție verticală și merg până în ziua de azi la fel ca Horst Samson. Da, eu sunt eu și sunt mândru că m-am comportat întotdeauna așa, încât din punctul de vedere al Securității n-am fost nici măcar vrednic să mă întrebe dacă nu vreau să colaborez cu ei. N-am permis să fiu frânt, nici măcar în Germania, n-am permis să fiu vreodată umilit. M-am despărțit de Dumnezeu – dacă (mai) există –, fiindcă este nemilos. A eșuat, încă de la început. Crearea omului a fost un mare eșec. Paradisul s-a dovedit a fi un loc plin de pericole, ostil cunoașterii, iar existența, o tentație chinuitoare. Dar cerul este gol, la fel de gol ca o cutie de conserve goală. Cu toate acestea, omul încă se închină lui Dumnezeu cu smerenie, cere milă, iertare și indulgență, dar Dumnezeu este nemilos, arogant și pompos, este dominator, indiferent și necruțător, îi înrobește pe oameni, le promite o împărăție a cerurilor inexistentă, dar îi lasă pe pământ în voia războaielor, a crimelor și omorurilor, a dezastrelor naturale, a exploatării și a sărăciei. Dumnezeu a fost de mult orbit de soarele de deasupra Lui, nu mai este interesat de lucrarea Sa – nici de lume, de natură, nici de cer, de biserici și de oameni, și cu siguranță nici de mizeriile, infirmitățile, lăcomia, neînduplecarea, egolatria și egoismul care le sunt impuse. În ceea ce privește poezia mea, sunt convins că am publicat volume importante de poezie, care au fost apreciate în mod deosebit de criticii literari. „Numele său este mai puțin răsunător pe scena poeziei decât, să zicem, cele ale compatrioților săi Franz Hodjak, Herta Müller sau Richard Wagner, dar, cu ultimul său volum de poezie, La Victoire. Poem, el va rămâne, fără îndoială, în istorie drept cineva care a livrat un document contemporan semnificativ în beneficiul celor născuți mai târziu, precum și o capodoperă a literaturii universale și – ceea ce nu este de la sine înțeles după aceste prime două atribute – o contribuție senzațională la poezia contemporană“, scria în 2004 criticul și scriitorul elvețian Erwin Messmer despre poezia mea în revista literară Orte, anul XXVII, nr. 134. De atunci a curs multă apă pe Dunăre, iar eu am publicat o serie de volume de poezie cu greutate și temei existențial, precum Kein Schweigen bleibt ungehört („Nicio tăcere nu rămâne neauzită“), Das Imaginäre und unsere Anwesenheit darin („Imaginarul și prezența noastră în el“), Das Meer im Rausch („Marea în beție“), In der Sprache brennt noch Licht („În limbaj mai arde lumina“) sau Der Tod ist noch am Leben („Moartea e încă vie“). Ei sunt martorii faptului că mi-am folosit timpul petrecut pe Pământ și că am reușit să scot un sens dintr-o existență lipsită în sine de sens. M-am străduit nu doar să trăiesc, orbit la sfârșit, ca Samson din cartea biblică Judecători, ci am încercat mereu să trăiesc această existență într-un mod conștient și reflexiv, să-i distilez frumusețea ca poezie și adevărul în limbaj, știind de la Heidegger că: „Esența «ființării» este determinată de existența sa.“

Lasă un răspuns