interviu realizat de Peter Sragher
Peter Sragher: Cum a început dragostea ta pentru cuvinte și când ai înțeles că ele au suflet?
Lyudmyla Diadcenko: Acum este greu să-mi amintesc exact, dar încă din copilărie cuvântul mă fascina. Mi-am întrebat părinții de ce zăpada se numește „zăpadă“ și cine a decis că așa trebuie să se numească; se poate să fie numită altcumva, se va schimba ceva atunci? De fapt (după cum îmi dau seama acum), aceste întrebări budiste-zen probabil i-au pus în dificultate pe părinții mei și nu au putut să-mi răspundă la ele.
În copilărie, am auzit multe cântece populare și povești de la bătrânele din vecini, care au supraviețuit în urma a două războaie, a două perioade de foamete (Holodomor). Iar când am învățat să citesc, nu știu de ce am citit mai întâi poezii. Îmi amintesc că, în adolescență, când îi citeam pe poeții din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mereu simțeam o nemulțumire: nu-mi plăcea nimic (ba un vers pe undeva, ba niște cuvinte separate îmi zgâriau urechea). Se pare că tocmai din cauza acestei nemulțumiri am început să scriu singură. Și nu pot spune că am scăpat acum de această nemulțumire. Sper că acest sentiment va continua să mă bântuie, pentru că, atâta timp cât cauți ceva, îți dezvolți sistemul lingvistic și scrisul.
P. S.: Ai avut vreun profesor care te-a încurajat să scrii poezie?
L. D.: Nu, nu a fost nimeni care să mă inspire în mod special să scriu. Însă au existat cei care au făcut ca acest sentiment să prindă contur. Mă refer la scriitori universali, iar Oscar Wilde a devenit primul meu profesor. Lumea artistică a operelor sale este o lume a Artei și a Frumuseții. Doctrina lui artistică și creativitatea lui m-au influențat foarte mult. A fost principalul spațiu în care mă refugiam din realitatea deloc artistică a anilor ’90. Iar teza lui care spune că arta este protestul nostru spiritual împotriva vieții de zi cu zi s-a potrivit pe deplin cu viața mea. Literatura ca formă de critică a vieții și ca una dintre manifestările Frumuseții începea să mă fascineze din ce în ce mai mult. Frumusețea este ca o stare de spirit: are multiple semnificații și multiple fațete. Și nu poți vedea nimic pe deplin până nu înveți să vezi Frumusețea.
În plus, m-a impresionat tăria de caracter a lui Wilde, adevărul din viața lui și poziția acestuia: nu cunosc alt artist asemenea lui care să fie tras la răspundere pentru curajul de a fi el însuși, să plătească pentru asta și să rămână fidel sieși. El a fost atât de important pentru mine, încât m-am dus special la Paris să depun flori pe mormântul lui din Cimitirul Père-Lachaise. După cum am înțeles mai târziu, s-a întâmplat exact de ziua lui (deși nu a fost nimic planificat). Misticism
P. S.: Ce înseamnă poezia pentru tine?
L. D.: Poezia drept componentă a artei reprezintă pentru mine întreaga mea viață. Cred că forma poetică este, de fapt, caracterul poetului însuși, iar poemul este rezultatul „jocului“ poetului cu existența.
Wilde spunea că arta ar trebui să înceapă în ziua în care te naști și să se termine în ziua în care mori, referindu-se la faptul că arta nu trebuie să se limiteze la lucrările autorului, căci atunci când artistul creează o realitate artistică, el trebuie să încerce să o potrivească cu propria sa viață. Eu îl voi parafraza, spunând că poezia ar trebui să înceapă în ziua în care te naști și să nu se termine în ziua în care mori.
P. S.: Ce simți când îți apare o carte și când îți sunt tipărite pe hârtie gândurile și sentimentele?
L. D.: Este o întrebare foarte interesantă. Am observat că percepția unui text poetic este complet diferită atunci când apare sub diferite forme: când îl auzi, când îl citești undeva tipărit, când îl citești pe internet și când îl citești într-o carte. Se pare că tocmai într-o carte se pot vedea cel mai bine punctele slabe ale unei poezii. Poezia este potrivită pentru toate formele anterioare de prezentare despre care am vorbit, dar într-o carte ea are clar o parte sensibilă. Și invers: se întâmplă ca o poezie puternică să fie greu de perceput când e citită cu voce tare. Cred că acest lucru este evident pentru ochiul critic al autorilor cu experiență. De aceea, când vreau să cunosc opera unui anume poet, trebuie să-i iau toate cărțile la rând și să le citesc în întregime. Abia atunci pot avea o imagine completă, nedistorsionată.
Dar când este publicată cartea mea, acesta este deja un proces tehnic pentru mine. Adică înainte de a depune manuscrisul la editură (ceea ce este un proces lung pentru mine), mi-am lămurit toate relațiile cu poeziile și chiar mi-am luat rămas-bun de la ele. Parcă nu mai sunt deloc ale mele, nu mai sunt ascunse, nu mai sunt intime, în sensul privat al cuvântului. Acum există doar componenta tehnică: publicarea cărții. Și pot fi de acord cu regizorul olandez Jos Stelling: când apare munca mea (în cazul meu, o carte), deja mă gândesc la următoarea: la conceptul ei, la evitarea autoplagiatului (deși este imposibil), la planuri etc. Așadar, am următorul sentiment când apare o nouă carte de-a mea: asta nu e suficient, e nevoie de mai bine, e nevoie de mai mult.
P. S.: Există vreun poet care te-a inspirat?
L. D.: Fără îndoială, există mai mulți poeți: Robert Frost, Thomas Eliot, Guillaume Apollinaire, Federico García Lorca, Arthur Rimbaud, William Butler Yeats și poetul ucrainean Taras Fedyuk. Când citești poeziile lor geniale, aceastea îți înalță și propriul tău spirit. Și parcă ai vrea să atingi un Spirit comun cu ei.
P. S.: Cum te-a transformat, ca om, poezia și scrierea poeziei?
L. D.: Nu știu. Cred că am început să apreciez mai mult Frumusețea în toate manifestările ei, de asemenea am început să prețuiesc toate manifestările Senzoriale în viață: de la întâlniri și comunicare cu oameni apropiați din punct de vedere spiritual, până la comunicarea cu natura și arta.
P. S.: Ce rol joacă festivalurile de poezie în viața ta de poetă, cum ar fi Festivalul de poezie „Metafora“ din Sofia, la care am participat amândoi?
L. D.: Este a doua cea mai mare bucurie pentru mine după ce scriu o poezie foarte bună. De ce? Datorită comunicării cu colegii de breaslă. Cred că toată lumea a simțit în timpul pandemiei cât de important este să fii în preajma unor oameni ca tine, să petreceți timp împreună, cât de prețioasă este comunicarea… Nimic nu poate înlocui asta. Pentru mine, fiecare festival de poezie este o altă mică viață care nu se va mai repeta niciodată și datorită căreia îți găsești prieteni noi. De exemplu, la Festivalul Internațional de Poezie „Metaforele Sofiei“, spre deosebire de alți participanți, am fost „penalizată“ și nu am scris poezii pe tema dată, despre Sofia, însă în timpul lecturilor, când îi ascultam pe colegii poeți în limbile lor, am scris o poezie. Acest lucru cumva m-a marcat foarte tare. A însemnat mult pentru mine, deoarece de la începutul invaziei militare pe scară largă a Rusiei pe teritoriul Patriei mele, nu am scris nimic.
P. S.: Ce simți când vezi că o parte din țara ta este furată?
L. D.: Durere și dezgust. Durere insuportabilă pentru ucrainenii care mor, care suferă, durere pentru pământul meu care s-a oprit în gâtul vecinilor ruși, durere care se manifestă la nivelul fizic al corpului, adică după începerea războiului corpul meu a început să-și trăiască propria viață și să-mi facă surprize la care nici nu mă așteptam. Și dezgust față de ocupanți. Anume dezgust, pentru că ura este un sentiment prea puternic și ei nu merită sentimente puternice.
P. S.: Războiul din Ucraina ți-a schimbat sensibilitatea și felul în care scrii?
L. D.: Da. Le-a diminuat parțial. Când lumea din jurul tău este război (iar războiul înseamnă sânge, moarte, țipete, rachete, distrugere, lipsă de adăpost, orfani, văduve, pierdere, duhoarea cadavrelor, și nu doar un cuvânt), atunci toate imaginile și metaforele devin false. Și, într-o oarecare măsură, slabe. Deci nu e vorba că am devenit insensibilă, ci am devenit mai tăcută și mai retrasă. Deocamdată, sunt ca Sisif, care-și rostogolește piatra durerii, dar aceasta continuă să cadă și să te lovească. Dar există ceva de la care trece toată durerea: conștientizarea faptului că Adevărul și dreptatea vor învinge, chiar dacă nu repede.
Muchas gracias, señorita…
Людмила Дядченко, Поезія має початися в день твого народження і не закінчитися в день твоєї смерті
Peter Sragher: How has your love for words start and when did you understand that they have a soul?
Liudmyla Diadchenko. Зараз важко згадати точно, але ще малою слово мене дивувало. Я питала в батьків, чому сніг називається «сніг» і хто це вирішив, що він має так називатися; чи можна назвати його якось інакше, чи зміниться тоді щось? Насправді (як я тепер розумію) ці дзен-буддистські питання, мабуть, надокучали моїм батькам, на які вони не могли відповісти.
У дитинстві я слухала багато народних пісень та переказів від сусідських бабусь, які пережили дві війни, два голоди та голодомор. А коли навчилася читати, то читала чомусь насамперед вірші. Пам’ятаю, що вже в підлітковому віці, читаючи поетів 18-19 століття, мене не покидав неспокій: все не подобалося (десь рядок, десь окремі слова муляли вуха). Здається, саме через цю незадоволеність почала писати сама. І не скажу, що позбулася її, незадоволеності, тепер. Надіюся, мене мулятиме це відчуття й далі, адже доки ти щось шукаєш, поки розвиваєш мовну систему й пишеш.
Peter Sragher. Did you have a teacher that encouraged you to write poetry?
Liudmyla Diadchenko. Ні, того, конкретно завдяки кому почала писати, надихаючись, не було. Але з’явилися ті, завдяки кому оформилося це відчуття. Це були світові письменники й насамперед вчителем став для мене Оскар Уайльд. Художній світ його творів – це світ Мистецтва та Краси. Його художня доктрина та творчість неабияк вплинули на мене. Це був головний простір, куди я тікали від зовсім не художньої реальності 90-х років. Тобто, його теза, що мистецтво – наш духовний протест проти буденності, цілком підходила моєму життю. Література як критика життя та як один із виявів Краси дедалі більше захоплювала. Краса – як настрій: багатозначна та багатогранна. І ти ж не можеш повноцінно бачити нічого, доки не навчишся бачити Красу.
Крім того, міць характеру Уайльда, його життєва правда та позиція так само вразили мене: я не знаю іншого такого митця, який би відповів за сміливість бути собою, поплатився й лишився вірним собі. Він був настільки важливим для мене, що я спеціально поїхала в Париж, аби покласти квіти на його могилу на Пер Лашезі. Як згодом зрозуміла, це сталося саме в день його народження (хоча спеціально нічого не планувала). Містика
Peter Sragher. What does poetry mean for you?
Liudmyla Diadchenko. Поезія як складова мистецтва – для мене все моє життя. Думаю, поетична форма – це власне характер самого поета, а вірш – результат «гри» поета з буттям.
Уайльд говорив, що мистецтво має починатися в день твого народження і закінчуватися в день твоєї смерті, маючи на увазі, що мистецтво не повинне обмежуватися лише творами автора, що коли митець створює мистецьку реальність, то хай же пробує дорівнятися до неї і своїм власним життям. Я перефразовую його, вважаючи, що поезія має початися в день твого народження і не закінчитися в день твоєї смерті.
Peter Sragher. What is your feeling when a book of yours appears and your thoughts and sentiments are printed on paper?
Liudmyla Diadchenko. Ви знаєте, це дуже цікаве питання. Я помітила, що сприйняття поетичного тексту абсолютно різне в різних формах: коли ти його чуєш, коли ти його читаєш десь надрукованим, коли читаєш в інтернет-мережі й коли ти читаєш його в книзі. Здається, саме у книзі видно найкраще всі слабкі місця окремо взятого вірша. Він міг підходити для всіх попередніх форм презентації, про які я говорила, але у книзі він очевидно слабкий. І навпаки: трапляється, що сильний вірш важко сприймати на слух. Думаю, для критичного ока досвідчених авторів, це очевидно. Саме тому для мене ознайомитися з творчістю якогось поета означає взяти всі його книги і прочитати повністю. Ось тоді я бачу повну не спотворену картину.
Але коли моя книга публікується, то це вже технічний процес для мене. Тобто, до того, як віддати у видавництво рукопис (а це для мене довгий процес), я з’ясувала з віршами всі стосунки і навіть попрощалася. Вони вже ніби й не мої зовсім, не приховані, не інтимні в розумінні приватному. Тепер то лише технічна складова: поява книги. І я можу погодитися з нідерландським режисером Йос Стеллінгом: коли виходить моя робота (у моєму разі – книга), я вже думаю про іншу: її концепцію, уникання самоплагіату (хоч це й неможливо), плани тощо. Отож моє відчуття, коли публікується нова книга: цього мало, треба краще, треба ще.
Peter Sragher. Is there a poet that became your inspiration?
Liudmyla Diadchenko. Безперечно, їх кілька: Роберт Фрост, Томас Еліот, Гійом Аполлінер, Федеріко Гарсія Лорка, Артюр Рембо, Вільям Батлер Єйтс та український поет Тарас Федюк. Коли ти читаєш якісь їхні геніальні поезії, то це підносить і твій власний дух. І ніби хочеться на цій хвилі доторкнутися до якогось спільного Духу.
Peter Sragher. How did poetry and writing poetry transform you as a human being?
Liudmyla Diadchenko. Навіть не знаю. Думаю, я стала більш цінувати Красу в усіх її виявах, а також дорожити всіма проявами Чуттєвого в житті: від зустрічей та спілкування з духовно близькими людьми до спілкування з природою та мистецтвом.
Peter Sragher. What role do poetry festivals play – as the Metaphor Poetry Festival in Sofia we both attended – in your existance as a poet?
Liudmyla Diadchenko. Це друга найбільша радість після написання справді хорошого вірша. Чому? Саме через спілкування з колегами по перу. Думаю, всі відчули під час пандемії, як важливо бути поруч із такими, як ти, проводити разом час, яким безцінним є спілкування… Ніщо не може цього замінити. Кожний поетичний фестиваль для мене – це інше маленьке життя, яке ніколи не повториться, завдяки якому ти знаходиш нових друзів. Наприклад, на Міжнародному поетичному фестивалі «Метафори Софії» я, на відміну від інших учасників, «проштрафилася» й не писала віршів на задану тему, про Софію, проте на самих читаннях, коли я слухала звучання колег-поетів їхніми мовами, то написала вірш. Якось мене це сильно вразило. Це було неабияк важливо для мене, адже від початку повномасштабного воєнного вторгнення росії на територію моєї Батьківщини я нічого не писала.
Peter Sragher. What feeling do you have when you see that a part of your country is stolen?
Liudmyla Diadchenko. Біль та огиду. Нестерпний біль за українців, які гинуть, які страждають, біль за мою землю, яка стала поперек горла російським сусідам, біль, який вилазить боком на фізичному рівні тіла, тобто після початку війни організм почав жити своїм життям і викидати коники, яких ти навіть не очікував. А огида – до окупантів. Саме огида, бо ненависть – надто сильне почуття, а на сильні почуття вони не заслуговують.
Peter Sragher. Has the war in Ukraine changed your sensibility and the way you write?
Liudmyla Diadchenko. Так. Забрала частково. Коли світ навколо тебе – це війна (а війна – то кров, смерть, крик, ракети, руйнування, бездомність, сироти, вдови, втрати, сморід трупів, а не просто слово), то всі образи та метафори стають брехливі. І слабкі якоюсь мірою. Тож я не те, що стала черства, але я стала мовчазна й більш закрита. Поки що ти, як Сізіф, котиш свій камінь болю, проте він постійно падає і б’є тебе. Але є те, від чого всякий біль минає: розуміння, що Правда і справедливість все одно переможе, хай і не швидко.
Muchas gracias, señorita…
