traducere din limba franceză de Alexandru Skultéty
O figură luminoasă între poeții reuniți la frumosul Festival internațional de Poezie din Larnaka – ediția a V-a –, Danielle Morichon iubește poezia, arta, cultura cu asupra de măsură. Când vorbești cu ea, este cuprinsă de un entuziasm pe care nu cred că și l-a pierdut din vremea studenției, atunci când cu toții credeam că vom schimba lumea cu gândirea și simțirea noastră, că vom împinge, aidoma lui Sisif, fără a fi pedepsiți, pământul întreg spre ceruri și ne va fi recunoscută iscusința, măiestria și inteligența. Se poate spune despre Danielle Morichon că este o adevărată degustătoare a artelor, fie dacă este vorba de literatură, de poezie, de sculptură, găsindu-și și generozitatea de a contribui la organizarea Festivalului de pe malurile Mării Levantine, odinioară având privilegiul de a fi fost gazda pașilor plini de frumusețe a Zeiței Afrodita. (Peter Sragher)
Înainte de a veni, m-am întrebat: care va fi punctul nostru comun de referință când ne vom fi întrunit într-o adunare atât de diversă, într-un loc atât de universal-simbolic precum țărmul unei insule? Va fi limba? Nu, chiar dacă vom folosi lingua franca – engleza. Limbajul? Cu siguranță – deoarece, când are loc traducerea, împărtășim sistemul de cuvinte și sunete. Dar limbajul este o facultate, nu e cunoaștere. În ce mă privește, nu plasez poezia în rândul capacităților de cunoaștere, precum gândirea, ci printre formele de cunoaștere, și anume actele de conștiință pe care gândirea însăși ni le oferă. Așadar, dacă nici limbajul, nici vorbirea, nici gândirea nu constituie punctul nostru comun de referință, atunci ce ne-a inspirat să aflăm fericirea pe acest țărm al Ciprului?
Nu cred să greșesc spunând că am venit cu toții mânați de simțământul poetic, chiar înainte de a ne fi gândit în ce limbă îl vom experimenta. Sentimentul poetic este una dintre noțiunile cele mai dificil de definit, căci poezia este, în primul rând, o practică literară și nu are nicio legătură cu realitatea din jurul nostru; pentru ca aceasta să califice un obiect, obiectul însuși trebuie să răspundă virtual descrierii poetice. Vreau să spun că, dacă atribui unui lucru, oricare ar fi acesta, adjectivul poetic, subînțeleg că acest lucru posedă valoare poetică și că e similar cu ceea ce ar putea spune un poet despre el. Așadar, pot vorbi despre poezia țărmurilor Ciprului prin metonimie. Totuși, încărcați de sentimentul poetic, care este inseparabil de căutarea poetică – căci sentimentul este uneori expectativ și caută să se fixeze asupra unui obiect –, eram gata să împărtășim o experiență poetică ce ținea de-acum chiar de locul întâlnirii noastre, Larnaca, oraș cu nume străvechi, situat pe un țărm al Ciprului. Așteptam să auzim acolo cuvinte, în orice limbă ar fi fost ele, care să ne ascută percepțiile și să ne stimuleze imaginația. Eram în așteptare să găsim acolo puțin din ceea ce ne lipsește în locul unde ne aflăm de obicei. Și, prudenți poate, știam deja că ceea ce urma să căutăm vom găsi acolo unde nimeni altcineva nu l-ar găsi și poate chiar unde nu ni se oferea.
Încurajată de cele pe care tocmai le-am spus, mă întreb dacă această poezie a locului este în întregime conținută în limbaj sau dacă nu cumva este tangibilă dincolo de cuvinte, adică în afara literaturii și a operei în sine. În sentimentul poetic, estetica își are locul, strict vorbind, doar ca modalitate de referință secundar. Într-adevăr, aș putea să vă citez poeți care încearcă cu înverșunare să scape de acest lucru, cultivând o percepție dez-estetizată a lumii. Această poezie ar fi, așadar, în lucruri sau în privire. Dar cum ar putea fi în lucruri, dacă esența este incomunicabilă, dacă rămâne un în-sine? Să fie oare în privire? Da, cu siguranță, dar a vedea lucrurile înseamnă a avea o viziune? Oare poetul face ochii mari dinaintea unui extaz sau a unei grozăvii ale cărei cauze îi sunt intrinsec lăuntrice? De-ar fi așa, n-ar fi oare lucrurile și poetul condamnați să se iscodească reciproc de la distanță și să se înțeleagă greșit? Este adevărat, puterea subiectului asupra obiectului său este aproape absolută, până într-atât, încât îl duce la cele mai mari erori de judecată. Totuși, nu – în ce mă privește susțin că există în lucruri o poezie pe care privirea poetului o captează și n-o inventează; și că tocmai pentru că poetul e sensibil la ea, îi poate împărtăși accesul la ea prin cuvinte. Căci, în cele din urmă, asta e ceea ce avem în comun; și nu, în mod opac și semiconștient, un „sentiment poetic“, ci tocmai sentimentul poeziei lucrurilor. Lumea ne oferă ceva „poetic“ de îndată ce ne îndreptăm privirea asupra ei, ceva care există în afara privirii noastre și pe care privirea îl trezește în noi. Și mă grăbesc să ofer, la rându-mi, un elogiu al lucrurilor. Nu, lucrurile nu sunt obiecte prizoniere ale subiectului, privirea poetului nu induce pura transformare sau transfigurare a lumii: citește în ea ceva ce este deja acolo, într-o anumită formă. Și asta, doar asta, ne arată că trebuie să dăm obiectului locul cuvenit în percepția noastră, trebuie să-l repunem în centrul percepției noastre și să nu-l copleșim cu propriile noastre emoții, ale căror cauze sunt străine de existența sa. Nu este aceasta, de altminteri, una dintre marile erori comise de civilizații – fie ea, de altfel, chiar eroare necesară – de a nu accepta lucrurile decât după ce au fost numite și desemnate printr-o – și pentru o – anumită funcție? Să privim în jurul nostru: există lucruri, oare nu le recunoaștem în funcție de utilitatea lor? Dar să ascultăm vântul, copacul, clocotul apei, să simțim stânca, să respirăm marea, mireasma unei plante: în pofida rolului pe care li-l atribuim în civilizațiile noastre materiale, nu au ele oare asupra noastră un efect a cărui origine este legată de umanitatea noastră concretă? Și, pe de altă parte, nu suntem oare pe cale să le și pierdem, pentru că le-am înconjurat cu simboluri? Pentru că le-am crezut similare?
Le-am înconjurat de abstracțiune, deoarece, cu cât ne apropiem de abstracțiune, cu atât credem că ne apropiem de intangibile și nemuritoare esențe. Dar n-am reușit decât să ajungem să le anihilăm ca obiecte ale minții, făcându-le, în același timp, să dispară concret ca prezențe. Și totuși, în mod ciudat, paradoxal, continuăm să le recunoaștem mereu o poezie primordială, care generează în noi sentimentul pe care-l numim poetic, cel care ne reunește aici și de pe urma căruia profită creația poetului.
Această poezie primordială, la care suntem atât de sensibili ca ființe vii, este cea a fenomenului. Și vă rog să notați cuvântul „sensibil“ – n-am spus că lucrurile ne sunt inteligibile. Nu vom avea niciodată acces la esențe, dar vom avea acces la aparență și, în lipsă de altceva, o vom sublima în artă. Căci lucrurile au o poezie care ține de modul în care apar privirii noastre în combinații multiple și noi, pe care le percepem ca pe o lume a formelor, susceptibile, la rându-le, să fie reproduse în limbaj.
Am spus mai devreme că plasez poezia printre formele de cunoaștere, și anume actele de conștiință, pe care ni le oferă chiar gândirea. Odată percepute, lucrurile ne construiesc cunoașterea, pur și simplu pentru că fără lucruri, care sunt altele decât noi înșine, nu ne-am cunoaște pe noi înșine. Ele sunt privirii noastre acea situare față în față (le vis-à-vis), fixată pe ele pentru a menține conștiința unității noastre. Iată un alt motiv pentru care trebuie să redăm obiectului locul său în percepția noastră: lucrul este o realitate fără virtualitate, lucrul angrenează și confirmă conștiința noastră. Acest aspect este cu atât mai prețios astăzi, deoarece anumite situații din civilizația noastră, chiar și anumite împrejurări, estompează limita dintre realitate și conștiință.
Dar iată ce trebuie avut în vedere. După ce v-am spus că lucrurile au o poezie care le este proprie, deoarece sunt forme pe care le putem reproduce în limbajul nostru, după ce am afirmat că lucrurile mențin o relație fundamentală cu umanitatea și unitatea noastră, mă pregătesc acum să vă spun contrariul. Dacă poezia lucrurilor duce la conștiință, conștiința poate și ea să poetizeze lucrurile; după ce le separă, poezia lucrurilor poate reuni poetul și lumea. Pe aceasta, Kenneth White a numit-o geopoetică atunci când a teoretizat fundamentele relației dintre om și pământ, reunind noțiunile de eros–logos–cosmos. Dar reunirea omului și a lumii are loc și printr-un act pe care cu toții îl săvârșim foarte frecvent și pe care doamna Baldine Saint-Girons l-a numit act estetic. Vă voi da un exemplu concret despre ce vrea ea să spună, dar îngăduiți-mi mai întâi să-l descriu.
Actul estetic se află în raport cu alteritatea despre care vă vorbeam mai devreme. El este transformarea pe care sensibilitatea omenească o face din prezența neîntreruptă a lucrurilor care-i sunt situate față în față (le vis-à-vis). Pentru Baldine Saint-Girons, contactul cu lucrurile determină memoria, iar clipa devine un loc de recunoaștere obiectivă și subiectivă; el dă naștere nevoii de a exprima și de a produce un act lingvistic, filosofic sau artistic. Dar în actul estetic, încă o dată, estetica, în calitate de percepere a frumosului, are doar puțin de-a face cu acesta: se bazează pe un sentiment pe care l-am putea numi „armonie“ în sensul primar de „rânduire“, apropiat de uniunea eros–logos–cosmos despre care vorbește Kenneth White. Realul unei senzații trece prin cuvinte, trezește memoria, stimulează imaginația și înviorează recunoașterea și dorința de exprimare. Actul estetic, spune doamna filosof, traversează lucrurile și le transformă, transformându-l simultan pe cel care-l săvârșește[1]. Aș putea da exemplu de act estetic pe acela care ne face să ne lăsăm purtați, grație unui moment de provocare a lucrurilor, de senzațiile lumii, în care vom regăsi evocate armonios toate referințele individuale și colective ale bagajului nostru cognitiv. Pășesc pe un drum, piciorul meu se împiedică de o pietricică și zgomotul răsună, vibrația trezește în memoria mea cuvântul „scrupul“, apoi cuvântul Stolperstein, lacrimile Niobei căzând pe marmura muntelui Sipylus, fachirul și piatra filosofală ale lui Rabindranath Tagore[2].
Un fachir pornește în căutarea pietrei filosofale,
cea care preface plumbul în aur.
O ia pe căile tuturor exilurilor,
trecând dintr-un loc în altul, pentru a găsi această piatră,
una dintre acele prezențe abia zărite din care poezia își trage scânteierea.
Pentru a-și simplifica misiunea, și-a petrecut în jurul taliei o centură de cupru și,
cum își vede el de drum, de fiecare dată când zărește o piatră care ar putea fi cea pe care o caută,
o apucă și o freacă de burtă: vai, nu se-ntâmplă nimic.
Zilele trec, și anii.
El face mereu același gest, într-un fel tot mai mecanic:
de fiecare dată când găsește o piatră care ar putea fi cea pe care o caută,
o ia, o freacă de centură, apoi o aruncă și-și vede de drum.
Căci la ce bun?
În cele din urmă, disperă.
Apoi, într-o zi, din întâmplare, își privește centura.
Ea strălucește, scânteiază, arde.
În ce clipă a suferit cuprul metamorfoza?
Și el însuși unde, așadar, și când a dat peste piatră?
Nu știe și probabil că nu va ști nicicând.
Așa stau lucrurile.
Să recitim împreună acest vers: „una dintre acele prezențe abia zărite din care poezia își trage scânteierea“. Nu auziți ecoul a ceea ce tocmai am discutat? Și nu reflectă această alegorie a lui Rabindranath Tagore raționamentul filosofului italian Giambattista Vico, care scria: „Oamenii simt mai întâi fără să remarce, apoi, cu sufletul tulburat și agitat, remarcă și, în cele din urmă, cugetă cu mintea limpede“[3]?
Și unul, și celălalt, în locuri opuse în timp și spațiu, ne arată cum să cultivăm actul estetic și cum, datorită lui, suntem purtați spre creația poetică, filosofică și chiar științifică.
Chiar citindu-vă acest poem, am poetizat realul prin referințe, am arătat universalitatea sentimentului poetic, am subliniat existența acestor universalii de imaginație despre care vorbea și filosoful italian, dar mai pot, mișcată de nevoia de a-mi exprima emoția, să fiu pusă în fața a două acțiuni.
După ce voi fi auzit sunetul pietrei, după ce voi fi reflectat la piatră, după ce voi fi urmărit în memorie ramificațiile culturale ale pietrei, poetul din mine va scrie un poem; traducătorul, la rândul său, va traduce poemul. Traducerea este un act estetic perfect, căci traducătorul creează și el, plecând de la o emoție produsă de cuvinte exterioare unui gând, dar și unei culturi. Dar și el este permeabil poeziei lucrurilor; și el cultivă revenirea la viață prin memorie și extinderea ei prin imaginație. Căci ceea ce face traducerea cu putință nu este denotativul, cuvântul lipsit de încărcătura sa sensibilă, ci conotativul existențial a două identități în același timp. Și tocmai aceasta e clipa în care poezia lucrurilor nu va fi, ea singură, suficientă pentru traducător și în care el va fi tentat să determine intervenția poeziei cuvintelor în actul său estetic.
Spunând aceasta, ne întoarcem la poezie ca literatură. Să nu ne înșelăm; când un traducător alege cuvintele pentru armonia lor (s-o spunem așa, în lipsa unui termen mai bun) cu cuvintele străine, va cunoaște totdeauna un moment în care cuvântul tradus îi va părea mai puțin poetic decât cuvântul străin, sau invers. Și nu va fi vorba de registru literar, care este altă chestiune, ci de faptul că mai degrabă cuvintele au o nuanță aparte în universul nostru poetic personal, cel care a crescut odată cu noi: amintiți-vă de scriitoarea Colette, care nu obosea să tot repete cuvântul presbytère „presbiteriu“ cocoțat pe un perete și care refuza să învețe ce este cu adevărat un presbiteriu, sau de Marcel Pagnol, care adora cuvintele bourru „morocănos, hirsut, ursuz, posac“, fumée „fum; deșertăciune“ și, mai ales, manivelle „manivelă“. De câte ori poezia cuvintelor și tot bagajul ei intim ne-a indus raționamentul în eroare? Cuvintele nu le avem la dispoziție doar pentru a ne vorbi despre lucruri, elementele lor fonice și vizuale sunt uneori foarte puternic impregnate de hedonism și știm cât de puțin îi putem rezista.
Pentru a conchide, aș dori să vă ofer o scurtă explicație dată chiar despre lucruri și cuvinte. Este o lămurire privitoare la raportul fundamental pe care omul – dar în mod deosebit poetul, aș spune – îl întreține cu lucrurile lumii și cu evidențierea lor în limbă. În 1977, filosoful limbajului William Van Orman Quine a oferit următoarea reflecție:
Nu trebuie să ne mire dacă avem încredere mai mare în existența obiectelor fizice decât în cea a claselor, atributelor și lucrurilor similare. Una dintre cauzele acestei predilecții pentru obiectele fizice trebuie căutată în faptul că termenii folosiți pentru a le desemna aparțin unei faze mai primitive a formării limbajului nostru decât în cazul termenilor abstracți[4].
Cred cu adevărat că atingem aici ceva structural în natura umană, ceva ce depășește cu mult utilizarea limbajului, extinzându-se până la alegerile lui în dragoste și politică. Sensibilul și inteligibilul se află în competiție zilnică în spațiul nostru existențial. Doar în artă – și, în special, în poezie – putem, de fapt, reveni la o oarecare armonie. Regăsim stânca și clocotul apei, ne plac „manivela“ și „presbiteriul“. Și aceasta ne ajută să înțelegem de ce suntem, în cele din urmă, atât de mulțumiți să rostim aceste cuvinte fără afectare: „pe țărmul Ciprului“, pentru că le gustăm asemenea realității lor.
[1] Scienza nuova (1744), Axioma III.
[2] William Van Orman Quine, Le Mot et la chose, traducere în franceză de J. Dopp, P. Gauchet, Colecția „Champs Essais“, Éditions Flammarion, Paris, (1977) 2010, p. 324 (sublinierea D. M.).
[3] Baldine Saint-Girons, L’Acte esthétique, Éditions Klincksieck, Paris, 2008.
[4] Preluat din ediția Tantôt bémol, tantôt dièse. 108 poèmes et chants de Rabindranath Tagore, alese și traduse din bengali în franceză de Prithwindra Mukherjee, Bangladesh, Mofidul Hoque, Shahitya Prakash, 2013.
* Născută la Limoges, în Franța, este profesoară de literatură clasică, titulara unei diplome postuniversitare de studii aprofundate (DEA) în domeniul gramaticii comparate a limbilor clasice și a unui master de teoria traducerii neoelene. De asemenea, este traducătoare și editoare de texte. Colaborează cu institute de cercetare din Grecia și Cipru; este redactor-șef al revistei Études balkaniques–Cahiers Pierre Belon. Cercetările sale se concentrează pe traducerea textelor poetice. Pe lângă numeroase articole ale unor cercetători greci, a tradus poezii, piese de teatru și monografii istorice.
** Această conferință a avut loc duminică, 26 aprilie 2026, la Teatrul Municipal „Giorgos Lykourgos“ din Larnaca, Cipru în cadrul celei de-a 5-a ediții a Festivalului internațional de Poezie a orașului.
