Traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari
Considerat capodopera lui Mario Vargas Llosa, romanul Războiul sfîrșitului lumii, apărut în anul 1981, la deplina maturitate a scriitorului, ne aduce într-o mică localitate din Brazilia sfârșitului de secol XIX, unde, plecând de la realitățile de acolo creează o poveste impresionantă și profundă, tăiată dintr-o realitate dură, pe care marele romancier o înfățișează fără niciun fel de card. Despre scrierea sa, Llosa spunea, printre altele: ”De la scenariul cinematografic pe care l-am schițat ca embrion al întregii lucrări și până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate și mai exaltante aventuri literare”. Am ales un foarte scurt fragment din romanul de largă respirație nu numai pentru a dovedi măiestria multiplu recunoscută a prozatorului peruan – încununat cu Premiul Nobel, dar și, cu toate că nu era francez, ales membru al Academiei Franceze –, ci și pentru a prezenta un eșantion din extraordinarul talent de traducător literar al lui Mihai Cantuniari – plecat dintre noi cu câteva luni în urmă. Traducătorul reușește nu numai să traducă într-o limbă română frumoasă – pe care cititorul o degustă ca un vin învechit în baricuri de stelar ales, – dar totodată are măiestria și inteligența emoțională să păstreze spiritul unic al povestitorului sau – cum a tradus odinioară cu mare inspirație title unuia dintre romanele sale alt hispanist de marcă, Coman Lupu – mai degrabă a povestașului atât de înzestrat care a fost Mario Vargas Llosa.
Am folosit traducerea originală a romanului. Am cumpărat roman chiar în anul apariției, 1986, de la ”Librăria Cartea românească” din mâinile librarului-prozator Mircea Nedelciu. Cum veți constatata, pe atunci se folosea vechea ortografie, pe care am păstrat-o.(Peter Sragher)
* * *
– Cine a învins în luptă? Bărbatul tău, sau țicnitul?
– S-au omorât unul pe altul, abia îngăimă.
– E mai bine pentru tine comentă Pajeú, zîmbind. Acum poți să-ți cauți alt bărbat, la Belo Monte.
Piticul se afla lîngă ea, gîfîind și el șuierător. Atunci zări Canudos. Se întindea chiar în fața lor, de-a lungul și de-a latul, scuturat de explozii, pălălăi, trîmbe de fum presărate ici și colo, sub un cer ce contrazicea toată vînzoleala aceea, atît era de senin, de azuriu, luminat de soare. Ochii i se umplură de lacrimi și o străbătu un fior de ură împotriva orașului aceluia și a oamenilor acelora care se omorau între ei și pe străduțele lui ca niște vizuini. Nefericirea ei pornise de aici: ca să ajungă la Canudos venise străinul în casa lor și așa începu șirul de nenorociri care o lăsaseră fără nimeni și nimic pe lume, rătăcită în plin război. Dori din adîncul sufletului săvîrșirea unei minuni, dori să nu se fi întîmplat nimic din toate acelea, iar ea și Rufino să se trezească din nou, ca înainte, la Queimadas.
– Nu plînge, fată , îi spuse metisul. Nu știi? Morții o să se întoarcă la viață. N-ai auzit? Există învierea cărnii.
Vorbea domol, de parcă el și oamenii lui nu s-ar fi răfuit pînă atunci cu soldații. Ea își zvîntă lacrimile cu palma și aruncă o privire de recunoaștere în jur. Erau într-o viroagă între măguri, aproape ca un tunel. La stânga, un acoperiș de pietre și de stânci pleșuve îi ascundea priveliștea muntelui, iar la dreapta, ceva mai golașă, caatinga cobora până se pierdea într-o întindere pietroasă care, dincolo de un rîu cu albia largă, ducea la vălmășagul de căsuțe cu țigle roșcate și fațadele strîmbe. Pajeú îi vîrî ceva în mînă și ea, fără se se uite ce era, duse mîncarea la gură. Devoră fructul cu miez moale și acrișor. Oamenii cu șube din ierburi se risipiră, lipindu-se de hățișuri, scufundîndu-se în ascunzători săpate în pămînt. Din nou mînuța grăsulie o căută pe a ei. Simți o pornire de milă și duioșie pentru prezența aceea familiară. ”Intrați aici”, porunci Pajeú, înlăturînd niște crengi. Cînd se ghemuiră în fundul puțului, le explică, arătînd în sus, spre stînci. ”Acolo sunt cîinii.” În gropniță mai era un yagunz, un bărbat fără dinți, care se strînse ca să le facă loc. Avea o arbaletă și o tolbă plină cu săgeți.
– Ce-o să se întâmple? șușoti Piticul.
– Taci, spuse yagunzul. N-ai auzit? Ereticii sunt chiar deasupra.
Jurema iscodi printre crengi. Detunăturile continuau, răzlețe, și zărea ca mai înainte norișorii și flăcările incendiilor, dar din ascunzătoare nu mai putea vedea figurile acelea mici în uniformă, care trecuseră deja rîul și dispăruseră în Canudos. ”Liniște”, spuse yagunzul și pentru a doua oară în ziua aceea soldații apărură de niciunde. De data asta erau călăreți, în șiruri de câte doi, aplecați peste coama cailor brumării, negri, șargi, bălțați, care nechezau; la o distanță incredibil de mică, animalele se desprindeau parcă din peretele stîncos din stînga ei și se năpusteau în galop spre rîu. Păreau gata să se prăvălească pe povîrnișul aproape vertical, și totuși își păstrau echilibrul, iar ea vedea caii trecînd năvalnic, folosindu-se de picioarele dindărăt ca de niște frîne. Amețise de atîtea chipuri de călăreți, de săbiile ridicate cu care ofițerii arătau înainte, când caatinga se încreți deodată și se porni să spumege. Împăduriții țîșneau de-a valma din gropi, din desișuri, de pretutindeni, își descărcau puștile sau, ca yagunzul care stătuse cu ei și acu se repezise pe coastă în jos, îi năpădeau de săgeți care zburau cu un sunet șuierător, ca de cobre. Auzi, foarte limpede, glasul lui Pajeú. ”Trageți în cai, în cei care au macete”. Nu-i mai putea vedea pe călăreți, dar și-i putea închipui bălăcind-se în rîu – peste focurile de armă și dangătul îndepărtat al clopoțelelor auzea nechezături – și primind în spate, fără să știe de unde, săgețile și gloanțele pe care le slobozeau yagunzii răspîndiți în jurul ei. Unii, stînd în picioare, sprijineau carabina sau arbaleta de crengile copăceilor mandacarús. Metisul fără nas nu trăgea. Cu gesturi largi din mîini își mișca împăduriții la dreapta și în jos. Atunci cineva îi strivi burta. Piticul abia o mai lăsa să respire. Îl simțea tremurînd. Îl zgîlțîi cu mîinile: ”Gata, au plecat, s-au dus, uită-te!” Dar cînd ea însăși privi din nou zări alt călăreț, pe un cal alb care cobora pe stînci cu coama în vînt. Micuțul ofițer ținea hățurile cu o mînă și cu cealaltă își fulgera sabia. Era atît de aproape, încît îi văzu fața încruntată, ochii scăpărători, și într-o clipă îl văzu chircindu-se. Fața i se stinse deodată. Pajeú îl țintea din nou și ea gîndi că tot el trăsese. Văzu cum calul alb se împleticea, cum se rotea într-una din acele piruete cu care văcarii smulgeau aplauze lal rodeo și cum, cu călărețul prăvălit pe grumaz, pornea înapoi spre creste, în timp ce Pajeú îl ochea din nou și, fără îndoială, mai trăgea o dată.
– Să fugim, să fugim, am nimerit în toiul luptei, scînci Piticul, îndesîndu-se cu deznădejde în ea.
Jurema țipă la el: ”Taci, tîmpiturile, lașule!” Piticul amuți, se desprinse de femeie și o privi speriat, cerșindu-i din ochi iertare. Vacarmul exploziilor, al împușcăturilor, al goarnelor, al clopotelor continua, pe când oamenii în șube de ierburi se făceau nevăzuți, fugind sau tîrîndu-se pe colnicul împădurit ce cobora domol și se pierdea, dincolo de rîu, în Canudos. Îl căută pe Pajeú, dar metisul dispăruse și el. Rămăseseră singuri. Ce să facă? Să stea acolo? Să-i urmeze pe yagunzi? Să caute vreo potecă și să se îndepărteze de Canudos? Simți oboseala, sfîrșeala din mușchi și din oase, de parcă organismul ei întreg s-ar fi împotrivit cu înverșunare chiar și numai ideii de a se mișca din loc. Se sprijini de peretele umed al puțului și închise ochii. Pluti, se adînci în somn.
*Mario Vargas Llosa, Războiul sfîrșitului lumii, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Cartea românească, 1986. Am folosit traducerea originală a romanului pe care am cumpărat-o de la Librăria Cartea românească din mâinile librarului-prozator Mircea Nedelciu, iar cartea a apărut chiar acum 40 de ani. Cum ați constatat, se folosea vechea ortografie.
