După ce, cu prilejul unei ședințe a Societății de Studii Clasice, am ascultat cu mare atenție și deosebit interes considerațiile Profesorului Liviu Franga privitoare la traducerea Antologiei Palatine. Cartea I. Poemele creștine, l-am rugat să ne ofere ampla prezentare a volumului tradus, de fapt o ediție critică – pentru publicare în Revista de traduceri literare. Într-un preambul, odată cu trimiterea materialului, domnul Profesor ne spune că a modificat și „îmbogățit cu noi detalii prezentarea de atunci, pe care am transformat-o într-un mic studiu“. De asemenea, ne-a dezvăluit și o altă intenție: „Va fi, totodată, un îndemn, colegial și prietenesc, către toți membrii echipei proiectului palatin – cum l-am numit – de a continua neabătut pe drumul pe care au pornit (și l-au pornit), cu entuziasm și egal curaj. E un proiect care face deplină și binemeritată cinste culturii române, indiferent de mòdele și de trendurile, efemere, ca tot ceea ce ține de accidental și superficial, care animă (și subminează, totodată) preocupările intelectualilor români literați și umaniști din această epocă, fără îndoială tulbure și tulburată totodată.“ (Fitralit)
* * *
Voi începe cuvântul meu de prezentare, în linii foarte mari, dar și de însoțire – spre Dumneavoastră, toți iubitorii cărții alese – a poemelor epigramatice creștine, care alcătuiesc, în universala tradiție editorială, conținutul primei cărți a Antologiei Palatine, cu câteva sumare gânduri despre construcția generală a acestui monument literar. Cu totul semnificativ este începutul ei, așadar cartea inițială. Voi continua cu și voi încheia printr-un cuvânt, de asemenea fugitiv, despre traducere.
1. Întreaga arhitectură poetică a Antologiei Palatine, având la bază celula infinit repetabilă, cu mici variații ca dimensiuni și tonalitate, a epigramei debutează printr-un mod de rostire sacru, tocmai datorită conținutului întru totul spiritualizat al primei cărți, în ordinea editorială tradițională. Ce semnificație are acest fapt?
Înainte de a-și întoarce privirea către lumea vizibilului și a contingentului, cititorul timpurilor succesive în care s-a plămădit vasta culegere de epigrame – un corpus impresionant – este chemat, printr-un simbolic gest de pietate, să-și ridice ochii dinspre acest contingent efemer spre înălțimile hieratice și hierofane ale cerului: într-acolo, de unde a pornit construirea, pe temeiuri cu totul noi, a unei lumi diferite, după ce Creatorul a zidit-o pe cea inițială, pur materială. Această carte de început a Antologiei dezvăluie lumea unei singure persoane, Fiul Creatorului sau Fiul pur și simplu. Cel prin a cărui moarte sacrificială, la treizeci și trei de ani, s-a schimbat, până în cele mai adânci profunzimi, firea și felul de a fi al lumii de dinainte. Și, totodată, cel care a reclădit, vizionar, absolut nouă din temelii, lumea care avea să urmeze lumii vechi, deja trecute.
Într-un singur cuvânt. Ne apare mai mult decât semnificativ, ne apare de-a dreptul simbolic modul cum se deschide înspre cititorul oricărui timp (nu doar spre acela al scrierii ei) opera palatină în ansamblu. Ea adună, în prima carte, așa cum bine știm, o sută douăzeci și trei de texte poetice aproape în totalitate de mici dimensiuni. Dar de o invers proporțională, ca vastitate, adâncime morală.
2. Ca și în cazul volumului precedent apărut, închinat epigramelor iubirii, care alcătuiesc a cincea carte a Antologiei Palatine, și noua apariție editorială din acest an reprezintă opera unui mic colectiv, alcătuit acum din Simona Nicolae, inițiatoarea proiectului palatin – să-i spunem așa –, traducător, editor și coordonator al întregului volum și al întregului proiect, apoi Ștefan Zară, Ștefan Lungu, Sebastian Clinciu și Ecaterina Clinciu, aceștia din urmă doar parțial coautori ai traducerii Cărții a V-a a Antologiei Palatine, deja apărută cu nu multă vreme în urmă (în 2023).
Deși aici și acum nu este vorba despre volumul de debut al proiectului palatin, nu putem ocoli, dimpotrivă, suntem moralmente obligați să readucem în proaspătă amintire faptul că acel volum inițial a fost, la vremea lui, premiat de Filiala București–Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor și nominalizat la Premiile Naționale ale aceleiași Uniuni în anul 2024. Proiectul a debutat, așadar, dextro pede! Dorim și suntem convinși că acest bun auspiciu va fi, în mod firesc, de bun augur pentru întregul edificiu epigramatic palatin, atrăgând, cu totul meritat, de la un volum la altul, noi și valoroase premii.
3. Traducerea primei cărți palatine – carte care este, după cum am subliniat deja, situată într-un registru foarte diferit al conținutului față de Cartea a V-a și care deține un inventar deosebit de complex al panopliei stilistice, aflat în strânsă corelație cu universul ideatic și spiritual – uimește, din nou, prin prospețime și autenticitate. Vreau să spun prin firesc, prin naturalețe. Trăsături esențiale, trăsături ce reprezintă apanajul doar al marilor reușite în arta universală a traducerii. Iar aceste trăsături devin o țintă supremă și, să spun așa, totodată, un secret „tehnologic“ variabil de la un original la altul, imposibil de transpus în „rețete“ oricând și oriunde valabile. Parcurgând, în continuitate și integralitate sau selectiv, ansamblul cărții micilor poeme creștine, ai impresia că ele au fost compuse direct în limba română, dacă textul originalului grecesc, situat în pagină înaintea variantei în limba română și în paralel cu ea, precum și mulțimea impresionantă de note și comentarii nu ți-ar dezvălui că ai de-a face, de fapt, doar cu o traducere.
4. De aceea – dacă mi se permite o paranteză… editorială –, ca și atunci când am avut în vedere Cartea a V-a, a epigramelor erotice, și în cazul Cărții I a Antologiei Palatine susțin din nou și mă pronunț asupra necesității ca amândouă cărțile palatine să fie retipărite într-un singur volum – poate, cu sprijinul aceleiași sau al unei alte edituri –, dar fără originalul grecesc.
O astfel de ediție, alcătuită numai din ,,oglinda“ reprezentată de traducere, ar contrapune și mai izbitor, și mai relevant lumea erosului pur păgân, din Cartea a V-a, spiritualității creștinismului abia ivit în lume, în prima. Ambele traduceri, a Cărții a V-a și a Cărții I, însoțite de note minimal selectate după principiul explicitării stricte a contextului istorico-ideatic, vor fi suficiente, în opinia mea, pentru deplina desfătare a cititorului român de azi și de mâine și de pretutindeni.
5. Revin la Cartea I și la traducerea ei. Căci numai traducerea în sine a acestei cărți – să nu trecem repede peste ea: este prima, atât parțială, cât și integrală, din limba română! – și numai ea merită evidențiere și analiză separate, atente ambele, care să ne permită să pătrundem într-un laborator de plăsmuire de-a dreptul magică și de îmbinare și rost(u)ire fermecătoare a cuvintelor.
Nu doar că ai impresia, așa cum am observat deja, ca simplu cititor, că micile poeme au fost compuse direct în limba română, dar aproape poți fi convins că ele au fost traduse de un singur autor, în niciun caz de mai mulți: până-ntr-atât unitatea de expresie și tonalitatea unică și unitară de ansamblu ne apar aduse aproape de perfecțiune. Fiecare epigramă te îmbie să guști savoarea și parfumul cuvintelor din limba română, ale îmbinărilor și combinărilor lor, ale așezării cuvintelor în propoziții și fraze, ale turnării propozițiilor și frazelor în tiparele stihurilor, pe un ton când cumpănit, când entuziast, când alegru, când trist… Iar o aură de dulce vechime, nesecată în curgerea ei, te învăluie la tot pasul, cu discreție și ales cu bun gust. Iată doar câteva, inevitabil, puține exemple, pe care le-am desprins, la o primă lectură, aproape la întâmplare.
6. Într-o epigramă, cartea este alcătuită nu din pagini și foi, ci din selide (83, 2). Într-alta, faptele miraculoase săvârșite de Hristos nu sunt ,,răspândite” sau ,,împrăștiate” sau ,,strecurate”, ci prefirate, adică ,,răsfirate” (84, 2). ,,(A) arăta lămurit”, ,,(a) desluși” îmbracă haina vechiului cuvânt, slav ca origine, (a) sfeti (< v. sl. svĕtiti). La fel se întâmplă cu potențialele sinonime ,,puhoi“, ,,șuvoi“, ,,torent“, în sens propriu, referitor la revărsarea de ape, sinonime înlocuite de inspiratul traducător printr-un un alt împrumut slav, azi ieșit din uz și devenit arhaism: zăpor (118, 8). Dom (121, 2), cu sensul de ,,lăcaș“, este preluat direct din latina liturgică occidentală, unde, în confesiunea romano-catolică, are sensul de bază ,,catedrală“, ,,biserică principală“. În sfârșit – pentru a limita numărul exemplelor luate aleatoriu –, adjectivul la plural (feminin) mlădii (121, 2), ,,zvelte“, ,,suple“, ,,grațioase“, care se referă la brațele Sfintei Fecioare, în ipostaza de tânără mamă, apare, foarte potrivit ales în context, ca ingenioasă derivare regresivă de la forma curentă a adjectivului, aparținând, și ea, registrului poetic, ,,mlădios, -oasă“.
7. Aducem spre mărturie câteva măiestrit tălmăcite epigrame din florilegiul creștin palatin, în realizarea fiecăruia dintre membrii echipei care au ridicat, putem spune de pe acum, un imperisabil monumentum aere perennius (ca să folosim celebra sintagmă horațiană) în cultura română de azi și pentru totdeauna.
Începem cu epigrama anonimă care poartă numărul 22 și este adresată Mântuitorului, redactată în hexametru dactilic:
„Verb prea-nțelept al cerescului Tată și domn peste lume,
care-ai cinstit cu-al tău chip seminția născută din tină,
dă-ne în dar al tău har și ne fii ocrotire ferice,
fiindcă spre tine se-nalță-n nădejde a noastră privire!”
(Ecaterina Clinciu și Sebastian Clinciu)
8. Continuăm cu o foarte concentrată epigramă, privitoare la Evanghelia lui Matei și la profilul moral al autorului ei, epigramă care poartă numărul 83 și este, de asemenea, anonimă, fiind redactată tot în hexametru, redus la un distih. Traducerea îi aparține lui Ștefan Zară:
„Despre minunea slăvită-n a Domnului nostru-ntrupare
scris-a-n selide Matei, părăsind locuința de vameș.“
Epigrama următoare, 84, de asemenea anonimă, schițează, tot doar în doi hexametri, profilul spiritual al celuilalt evanghelist, Luca, în tălmăcirea Simonei Nicolae, una concentrată, fidelă, dar expresivă, ca, de altfel, toate celelalte traduceri din volum:
„Faptele izbăvitoare, de veșnicul Christ împlinite,
Luca le-a pus deslușit, prefirate în pântecul cărții.“
9. Încheiem cu un veritabil poem epigramatic (purtând numărul 121 și aparținând lui Georgios Pisides, un „chartophylax apropiat al împăratului Heracleios, 610−641“, cum ni se spune în nota 1 la textul grecesc al epigramei anterioare). Acest poem aduce, în senar iambic, un vibrant elogiu liric Maicii Domnului, în cinstea puterii nebiruite a căreia s-a înălțat, „pe locul unui izvor miraculos“ (nota 4 la epigrama 121), faimoasa biserică din portul Blachernai (Vlaherne). Traducerea aparține lui Ștefan Lungu:
„A doua poartă-a Domnului se și cădea
a fi al Maicii dom, cum nașterea i-a fost.
Un chívot s-a ivit, mai sfânt ca cel dintâi,
dar nu cu tabla Legii-având înscris divin,
ci înlăuntru chiar pe Domnul încăpând.
Aici găsești izvor trupeștii curății
și sufleteasca-ți neștiință limpezești,
iar câte pătimiri acum te împresor,
atâtea haruri minunate-n dar primești.
Aici, Fecioara a înfrânt dușmani, dar ea
prin apă, nu prin vârf de lance, i-a răpus,
a lumii roată întorcând din nou astfél:
pe Christ născu, dar și pe barbari îi sminti.“
10. Lăsăm specialistului satisfacția de a descoperi în traducerea cărții inițiale a Antologiei versificația perfect corespunzătoare, fără abateri, originalului grecesc. Și în acest aspect – accentuez – rezidă geniul unei traduceri. Orice echivalare în și prin proză rămâne, totuși, doar o echivalare, mai mult sau mai puțin fidelă gramatical, a poeziei. Nu este o traducere literară. Poezia se traduce, la modul autentic literar, nu „poetic” – adică nu poetizând proza –, ci în poezie, prin poezie, ca poezie. Simplu spus: poezia se traduce prin poezie. Cu tot ceea ce implică această asumare totală. Iar momentul absolut și martorul adevărului în materie de traducere a poeziei rămâne, fără doar și poate, prezența versului.
11. În plus, dacă limba-țintă, cea în care se traduce, este, ca limba română (asemenea unor puține alte limbi romanice), capabilă să redea ritmic, respectiv metrico-prosodic, arhitectura savantă, contrapunctică, a originalului, atunci o astfel de traducere merită, fără niciun fel de rețineri, a fi elogiată.
Căci ritmul antic, fie că este hexametric, fie că este elegiac, iambic sau trohaic, anapestic sau în alte multiple combinații metrice, nu înseamnă nimic altceva decât chiar pulsul poeziei antice clasice. Pentru toți traducătorii, indiferent de limba-sursă și de limba-țintă, este o axiomă în domeniu că redarea, adică reproducerea corespunzătoare și exactă a ritmului în traducere, dacă nu vatămă naturalețea și firescul limbii-țintă, inclusiv și mai ales din punct de vedere gramatical, constituie cea mai greu de trecut piatră de încercare în arta traducerii, precum și măsura deplinei ei reușite.
12. Pentru a încheia cu un gust plăcut (pour la bonne bouche, cum spun francezii) și pentru a lăsa cititorului plăcerea și bucuria de a descoperi singur alte ,,frumuseți și prețuri noi” (Tudor Arghezi), aducem spre mărturie una dintre admirabil tălmăcitele epigrame din florilegiul creștin palatin, cea care poartă numărul 118 și aparține coordonatoarei volumului, profesoara Simona Nicolae:
Rugă
Stârnește-n noi diluviu greu de pătimiri
dușmanul crud, umflând talazul de calvar,
când tulbură, scufundă și inundă-n chin
ce-a sufletului navă poartă în hambar.
Senină pace, tu alini cumplitul val,
Christoase, -alungă púhavul păcat în hău,
și du-mă-n vânt ușor spre bunul tău liman,
dușmanul mi-l cufundă-n revărsat zăpor.
13. Ca să putem aprecia în ce măsură o traducere propriu-zisă, simplă, gramaticală, neelaborată, a unui text literar – și avem la îndemână chiar exemplul oferit de epigrama 118, imediat mai sus citată – devine o traducere literară, vă propun, în încheierea sumarelor noastre însemnări, să urmărim modul în care echivalarea strict gramaticală a textului original, la nivelul sensurilor de bază ale lexemelor componente și la acela al raporturilor morfosintactice fidel respectate, se convertește, grație opțiunilor remarcabil de ingenioase ale traducătorului, într-o autentică aventură de descoperire, în limba-țintă, împreună cu cititorul, a mecanismelor și resorturilor profunde ale poeticității revelate de textul-sursă.
În felul acesta, se dovedește încă o dată, printr-o exemplificare ușor de urmărit, că traducerea literară devine un act, o cale de cunoaștere și de revelație. Ea depășește, față de traducerea curentă, statutul de instrument obișnuit de comunicare interlingvistică și interculturală și atinge, astfel, nivelul, realmente performant, al creativității, al rivalizării depline cu potențialul literar al originalului.
14. Primele patru versuri ale epigramei grecești (dintr-un total de opt), într-o versiune strict gramaticală, oferă temeiurile unei interpretări figurate a secvenței inițiale – pe care o putem considera cea dintâi jumătate sau secțiune – a textului. Iată această versiune limitat gramaticală: „A adunat în noi un al treilea val de patimi dușmanul cel mai rău, învolburându-le cu tăria vântului întinderea, din clipa în care el răstoarnă și scufundă și inundă încărcătura vasului nostru sufletesc.“
Obsevăm că secvența inițială (în traducere, prima strofă, ceea ce reprezintă deja o interpretare a traducătorului, întrucât editarea originalului ne apare continuă, fără unități strofice) ilustrează, în termeni alegorici, exprimarea figurată a unui adevăr universal acceptat de credința creștină. Și anume, dușmanul ei cel mai rău și cel mai periculos, cel mai „crud“ (cum preferă Simona Nicolae să traducă epitetul κάκιστος din sintagma ἐχθρὸς κάκιστος) – i.e. diavolul, neexprimat ca atare, întrucât numele lui este un tabu lingvistic în universul pietății epigramatice creștine al Cărții I –, suflând cu putere, precum vântul asupra întinsului mării, adună și aruncă înspre noi cel de-al treilea val de patimi (τῶν παθῶν), val care, în convingerea greacă antică, este și cel mai puternic în orice furtună. Atât de puternic, încât al treilea val (τρικυμίαν) este capabil să răstoarne, să scufunde și chiar să inunde pentru totdeauna întreaga încărcătură a corabiei noastre sufletești.
15. Cum a procedat traducătorul în această secvență inițială?
Verbului la timpul aorist al indicativului (ἤγειρεν) i-a conferit o valoare generică, atemporală, aceea a unui prezent durativ, gnomic sau sentențios, cu o notabilă modificare semantică: de la „(a) aduna“ la „(a) provoca, „(a) stârni“. Ideea de „al treilea val“ – reprezentând, sintactic, complementul de obiect direct al predicatului exprimat prin verbul ἤγειρεν –, idee conținută cu sens propriu de substantivul τρικυμίαν, a fost extinsă semantic la ideea de „potop“, „diluviu“, ultimul termen fiind preferat în traducere pentru valențele sale neologice novatoare, în detrimentul termenului biblic deja uzat și tocit („potop“).
Participiul aorist πνευματώσας al verbului πνευματόω-ῶ, cu sensul de „(a) agita cu ajutorul vântului“, apare tradus, în mod ingenios, prin gerunziul lui „(a) umfla“, în vreme ce substantivul (cu funcția sintactică de complement de obiect direct al participiului) τὸν σάλον, cu sensul de bază „agitația valurilor“, este transferat, printr-o din nou ingenioasă expansiune semantică, în zona psihicului: „talazul de calvar“. Observăm aici că ultimul termen al sintagmei metaforice („calvar“), absent în original, întregește în traducere, prin adăugire și completare, sensul figurat al substantivului σάλον (căci „agitația valurilor“ alude la agitația sufletului nostru, tulburat și chinuit de patimi). Iată cum un cuvânt, „calvar“, nou și inspirat introdus în raport cu inventarul lexical al textului grecesc, dezvoltă nucleul semantic propriu-zis al termenului din original (σάλον), rezultând de aici, în mod creativ, o puternic rezonantă sintagmă metaforică („talazul de calvar“, traducerea finală, perifrastică, a gr. σάλον).
16. Următoarele două versuri, alcătuind finalul primei secvențe (jumătăți) a epigramei, oglindesc fidel configurația sintactică din original.
Traducătorul păstrează succesiunea paratactică și coordonată copulativ a celor trei predicate aparținând celor trei subordonate circumstanțiale introduse prin adverbul ὅθεν, aglomerând, exact ca în original, nu mai puțin de trei verbe la prezentul indicativului: „tulbură, scufundă și inundă“. În plus, adverbul relativ ὅθεν își schimbă, în mod adecvat, sensul local („unde“, „de unde“, „din care loc“) într-unul temporal generic („atunci când“, „din momentul/clipa în care“), cu posibile sugestii iterative („ori de câte ori“) sau sensuri circumstanțiale figurate („din care cauză“, „fapt pentru care“).
Inovația constă și aici, în acest al treilea vers al epigramei, în introducerea unei sintagme („-n chin“), absentă în original. Această sintagmă transferă, din nou, în zona psihicului sensul foarte concret, tehnic, al verbului βρέχει – care înseamnă, propriu-zis, „(a) uda“, „(a) înmuia“, „(a) inunda“ – și anticipează, astfel, precizarea ulterioară, din versul al patrulea, a naturii „vasului“ care transportă o încărcătură grea: nu este vorba despre orice vas sau corabie, ci de „(vasul) sufletesc“ sau „(corabia) sufletească“ (ψυχικῆς τῆς ὁλκάδος), pe care cel mai înverșunat dușman al omului, diavolul (nenumit), îl/o poate răsturna și inunda, asemenea puterii celui de-al treilea val al furtunii patimilor (τῶν παθῶν), care distruge totul în cale.
17. Am lăsat la o parte atât restul epigramei 118, cât și foarte numeroase alte exemple care i se pot alătura. La nivelul, indiscutabil greu de atins, al patetismului liric deductibil din și perceptibil în versurile decriptate mai sus se înalță, fiecare în felul ei, efectiv toate contribuțiile traducționale ale celorlați membri ai echipei Simona Nicolae.
La început de drum – drumul unei greu egalabile cărți din spațiul simultan al spiritualității religioase și al artei literare a traducerii în limba română –, nu putem decât să ne bucurăm din toată inima și de această splendidă realizare, adresând proiectului integralei Antologiei Palatine calda urare de bun venit și trainică statornicire în cultura română, pe care autorii și realizatorii proiectului o slujesc cu tot atâta devotament, cu câtă pasiune.
