Provocări stilistice și lexicale în traducerea epigramelor creștine din Antologia Palatină

0
124
Ștefan Lungu

Datorăm unei circumstanțe faptul că azi putem aduce în discuție epigramele creștine din Antologia Palatină: vizita lui Salmasius (Claude Saumaise, 1588–1653) la Biblioteca Palatină din Heidelberg din toamna lui 1606 până în primăvara lui 1608. Deși au existat până la el și alți filologi care au luat notă de existența manuscrisului din Biblioteca Palatină – vorbim de Marcus Musurus, Erasmus, Thomas Morus, John Clement și Henricus Stephanus –, Salmasius este primul care (în timp) își dă seama că are înaintea ochilor cu totul alt filon din Anthologia Graeca decât acela care descindea din Planudes. Mai mult, deși avea doar optsprezece ani, Salmasius dovedește maturitatea profesională de a transcrie (cu toate conjecturile aferente lipsei de experiență) bucăți din manuscris, pentru a-și pune descoperirea în circulație, inițiind o corespondență susținută cu doi mari filologi ai vremii lui: Isaac Casaubon (1559–1614) și Joseph Scaliger (1540–1609). Conjunctura politică nu-i va permite însă descoperitorului să realizeze, cum intenționa, ediția critică a Antologiei Palatine (o va face abia Friedrich Jacobs, odată cu ediția revizuită din 1813–1817). În ce privește conținutul, nu are de ce să ne mire faptul că nivelul artistic al epigramelor creștine din Antologia Palatină este atât de diferit: în fond, este o… antologie. Există destule epigrame votive care nu oferă traducătorului altă provocare decât cea metrică. Totuși, nici pe departe nu putem fi de acord cu considerațiile lui Scaliger, care, atunci când Salmasius începe să-i trimită epigramele creștine, le reduce exclusiv la valoarea lor istorică, taxându-le drept levidense negotium, cuiusmodi monachorum omnia „subțirele, ca toate preocupările călugărilor“.

Pentru a ilustra ceva din valoarea lor artistică, am selectat două epigrame: numărul 11 (anonimă) și numărul 19 (atribuită lui Claudianus).

Figuri de stil eminamente vizuale: mistica gestului din spatele chiasmului în epigrama 11 din cartea I

Vă invităm în cele ce urmează în laboratorul intern al traducerii1 unei epigrame de mare subtilitate, pentru a experimenta modul în care bucuria descoperirii se întâlnește cu dificultatea redării lucrului descoperit în traducerea metrică. Să progresăm pas cu pas.

Pasul 1. Propun, mai întâi, o traducere juxtaliniară, cât mai literală, neutră a textului grecesc, care să nu țină – deocamdată – seama de ritm și de figura de stil constitutivă:

τοῖς σοῖς θεράπουσιν ἡ θεράπαινα προσφέρω

slujitorilor tăi ofer eu, slujitoarea

σοφία τὸ δῶρον. χριστέ, προσδέχου τὰ σά,

Sophia, darul. Hristoase, primește ale tale

καὶ τῷ βασιλεῖ μου μισθὸν Ἰουστίνῳ δίδου,

și răsplată împăratului meu Iustin dăruiește

νίκας ἐπὶ νίκαις κατὰ νόσων καὶ βαρβάρων.

victorii după victorii împotriva bolilor și a barbarilor.

Pasul 2. Aici e bucuria cea mai mare a întâlnirii dublu-avizate cu textul. Este nevoie de cunoștințe filologice, dar și de cunoștințe teologice specifice (mai precis, de tipic și liturgică) pentru a putea descoperi această gemă ascunsă în text și care – după știința noastră – a rămas ascunsă traducătorilor de până acum. Am sesizat două lucruri: unul interesant, și altul… fascinant. Interesant e faptul că textul face referire clară la punctul culminant al anaforalei liturghiei bizantine: înainte de epicleză (momentul consacrării), preotul oferă darurile – folosind chiar verbul προσφέρω! – cu cuvintele: „ale tale, dintru ale tale“: τὰ σὰ ἐκ τῶν σῶν.ii Pornind de aici, primele două versuri se construiesc pe un polyptoton (figură de stil care presupune păstrarea cuvintelor, cu schimbarea cazurilor) similar: τοῖς σοῖς … τὰ σὰ / „alor tăi… ale tale“. Împreună cu figura etymologica reprezentată de θεράπουσιν … θεράπαινα / „celor care slujesc… slujitoarea“, aceste două figuri de stil se constituie într-o a treia: un chiasm, adică o figură de stil eminamente vizuală, constând în dispunerea în formă de X a unor cuvinte-pereche. Această dispunere în formă de X devine imediat vizibilă dacă ne imaginăm câte o cezură, câte o respirație, la mijlocul fiecăruia din primele două versuri. Aspectul fascinant – adică gema textului – abia aici survine: chiasmul din epigramă reproduce… chiasmul din altar! Dispunerea în X a cuvintelor poeziei reproduce gestul preotului sau al diaconului care, chiar când rostește cuvintele τὰ σὰ ἐκ τῶν σῶν / „ale tale dintru ale tale“, ridică darurile cu mâinile încrucișate. Reproducem, pentru dovadă și acuratețe, chiar indicațiile din Liturghier, cu sublinierile relevante pentru chiasmul din epigramă: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate“. Când preotul zice aceasta, diaconul lasă ripida sau acoperământul pe sfânta masă și, punând mâinile în chipul crucii (mâna dreaptă peste cea stângă), ia Sfântul Disc cu mâna dreaptă, iar Sfântul Potir cu cea stângă și, înălțându-le puțin, le mișcă în semnul Sfintei Cruci deasupra Sfântului Antimis, la … Ție îți aducem…“iii

Pasul 3. E pasul cel mai dificil: traducerea metrică. Dacă cele mai multe epigrame din Antologia Palatină sunt scrise în distih elegiac (hexametru în primul vers, pentametru cu cezură fixă în versul al doilea), urmate imediat de epigramele compuse în homericul hexametru dactilic, tocmai această epigramă 11 din cartea I se numără printre excepții, fiind compusă în trimetru iambic, pe alocuri cu anapest în picioarele pareiv. Astfel, pentru a respecta în traducere schema metrică a originalului, epigrama ar putea fi redată astfel:

ai tăi slujitori primesc înapoi ce-ți dau în dar
prin mine, Sophia, care slujesc: ale tale-napoi,
Hristoase, primește. Dă-i lui Iustin, basileului meu,
o dublă izbândă: peste dușmani și peste boli.

Încă în lucru: traducerea mai lasă loc pentru rafinarea expresiei poetice. Dar sarcinile cele mai dificile au fost deja împlinite: redarea metrului original și redarea celor trei figuri de stil: polyptoton-ul „ai tăi… ale tale“, figura etymologica „slujitori… slujesc“ și dispunerea lor în traducere astfel, încât să alcătuiască un chiasm, ca în textul original.

Substituirea jargonului teologic cu vocabularul poetic: epigrama 19 din cartea I

O provocare aparte este traducerea epigramei 19, atribuită lui Claudianus (Κλαύδιανος), autor care figurează de cinci ori în Antologia Palatină. Dar se pare că autorul epigramelor creștine (două sub acest nume) ar fi trăit pe timpul lui Theodosios II (408–450) și nu este același cu autorul celorlalte trei poeme, mai renumitul Claudianus care a trăit pe vremea lui Honorius (393–423), cunoscut pentru poemul epic De raptu Proserpinaev. Redăm mai jos textul original și stadiul actual al traducerii metrice (hexametru dactilic):

ὦ, πυρὸς ἀενάοιο σοφὴν ὠδῖνα φυλάσσων,
ἐμβεβαὼς κόσμοιο παλινδίνητον ἀνάγκην,
χριστέ, θεορρήτοιο βίου φυσίζοε πηγή,
πατρὸς ἀσημάντοιο Θεοῦ πρωτόσπορε φωνή,

ὃς μετὰ μητρῴων τοκετῶν ἐγκύμονα φόρτον
καὶ γόνον αὐτοτέλεστον ἀνυμφεύτων ὑμεναίων
στήσας Ἀσσυρίης γενεῆς ἑτερόφρονα λύσσαν,
ὄργια δ᾽ εἰδώλων κενεῶν ψευδώνυμα λύσας,
αἰθέρος ἀμφιβέβηκας ἐφ᾽ ἑπτάζωνον ὀχῆα,

ἀγγελικαῖς πτερύγεσσιν ἐν ἀρρήτοισι θαάσσων
ἵλαθι, παγγενέταο Θεοῦ πρεσβήιον ὄμμα,
φρουρὲ βίου, σῶτερ μερόπων, αἰῶνος ἀνάσσων.

Codex Palatinus Graecus 23. Manuscris din Bizanț din a doua parte a secolului 9 și prima jumătate a secolului 10. De la Biblioteca Universiății Heidelberg. Anthologia Graeca, aici interior copertă față. Digitalisat finanțat de Gesellschaft der Freunde Universität Heidelberg e. V., Wikipedia Commons.


Tu, ce veghezi a mereu revărsatei văpăi zămislire
preaînțeleaptă, iar soarta-n schimbare a lumii-asumând-o,
viu-făcătorul izvor al viéții curate, Hristoase,
înmugurirea din voce a Tatălui sfânt, negrăitul,

tu, care, după povara purtată de maica-ți în sânu-i,
și zămislirea de sine din pântecul fără de nuntă,
stavil-ai pus când stârni rătăciri a asirilor gintă
ne-ai liberat de-amăgirea misterelor și de zadarnici
idoli, și-apoi spre al șaptelea cerc în văzduh tu suit-ai

peste arípi desfăcute de îngeri șezând în urcare,
cată cu drag, ziditorule, primă privire divină,
paznicul vieții și mântuitor, al eonilor rege.

La nivel de vocabular, interesant e faptul că autorul evită metodic orice cuvânt care va fi avut cândva tangență cu registrul biblico-teologic. Deși, de exemplu, μονογενής („unul-născut“) e atestat încă de la Hesiod (Munci și zile, 376), întrucât figurează și în prologul ioaneic (Ioan 1,18) și era atât de prezent în disputele teologice din vremea redactării epigramei, încât doar câțiva ani mai târziu va pătrunde în cultul Marii Biserici direct prin autoritate imperială (Iustinian însuși fiind autorul imnului Unule-Născut, azi antifonul al doilea din liturghie)vi, Claudianus îl eludează complet, înlocuindu-l prin πρωτόσπορος. Cu sens primar de „primul semănat“, de unde „primul creat“, redarea adjectivului ne derutează la început, sugerând pista unui vestigiu al arianismului: s-a dovedit o pistă falsă, nesusținută de vreo atestare. La o privire mai atentă, πρωτόσπορος rezonează deplin cu optica paulină din I Cor. 15,20, unde Hristos e numit ἀπαρχὴ (τῶν κεκοιμένων) „pârga / întâiul rod (al celor adormiți)“. Nu ideile biblico-teologice pare să le respingă aici Claudianus, ci strict vocabularul. Pentru a-i păstra conotația vegetală și a reda întreaga complexitate a lui πρωτόσπορος în contextul versului al patrulea, am optat în traducerea metrică pentru: „înmugurirea din voce a Tatălui sfânt, negrăitul“.

Și mai interesante, atât sub aspect istoric, cât și lexical, sunt versurile cinci și șase. Am amintit că acest Claudianus trebuie să fi trăit pe vremea lui Theodosios II. Or, tocmai el este împăratul care a convocat Sinodul Ecumenic de la Efes (431), care a numit-o solemn pe Fecioara Maria Θεοτόκος („Născătoare-de-Dumnezeu“). Ce face Claudianus pentru a reda aceeași idee? O admirabilă acrobație, pentru a evita termenul teologico-politic: începe în versul cinci cu o concatenare de patru cuvinte care exprimă, fiecare… același lucru – nașterea. Și, ca și când nu ar fi fost suficient, mai adaugă un cuvânt care exprimă nașterea  în ceea ce la început pare să fie un rejet, dar constatăm repede că evoluează într-un ingambament în versul șase. Admitem că această amplă figura synonimica s-a lăsat cu greu redată cu fidelitate în română (dar s-a lăsat, până la urmă), vocabularul limbii noastre nefiind, parcă, la fel de deprins precum cel grecesc să desemneze nașterea printr-un joc atât de subtil de perspective oglindite. Până și Hugo Grotius simplifică, învins, redând atât pe τοκετός, cât și pe γόνος prin același partus:

qui post maternorum partuum grauidum onus
et partum a-se-perfectum sponso-carentium hymenaeorum

pentru ca mai apoi să renunțe direct la orice pretenție literară, optând pentru o traducere unu la unu, lizibilă doar pentru filologi și doar cu valoarea unui instrument de lucru, pentru verificare.vii 

Mai merită să menționăm că, pentru a cere protecția divină, autorul alege verbul ἵλημι „a fi favorabil“ (în text, în formă dorică), în locul lui ἐλεέωἐλεῶ „a avea milă, a milui“, folosit frecvent în cult și existent în Septuaginta (e. g. debutul Psalmului 50). La fel, din fidelitate față de principiile pragmaticii, pe ἵλημι l-am echivalat în contextul versului, propunând traducerea metrică a rugăciunii în raport cu destinatarul exprimat: „cată cu drag, ziditorule, primă privire divină“.

Prin evitarea deliberată și coerentă a oricărui cuvânt cu notă distinctivă bisericească, Claudianus pare să rezerve poeziei privilegiul unei expresii religioase libere de discursul politic al vremii. Ne străduim, pe cât se poate, să păstrăm în traducere acest specific al epigramei 19.

„Bijuterii și bagatele totodată“ – cum foarte nimerit găsesc că le-a numit Doamna Simona Nicolae (autoarea ediției critice și coordonatoarea întregii traduceri) –, epigramele din Antologia Palatină se lasă surprinse doar cu o dispoziție aparte din partea cititorului. Mai ales că, în epigramele creștine care formează cartea I, litera pare a fi mai curând un semn care deschide spre spiritul textului.


1 Cartea I este în curs de apariție.

i van MIERT, Dirk, „Joseph Scaliger, Claude Saumaise, Isaac Casaubon and the Discovery of the Palatine Anthology (1606)“, în Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, vol. 74 (2011), pp. 241–261.
ii Dumnezeiasca liturghie a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Gură de Aur (ediție bilingvă, cu originalul grecesc), editată de Chilia „Buna-Vestire“, Schitul „Sfântul Dimitrie“ – Lacu, Sfântul Munte Athos, 2012, p. 90.
iii Liturghier cuprinzând Vecernia, Utrenia, dumnezeieștile liturghii ale Sfinților: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Dialogul (a Darurilor mai înainte sfințite), rânduiala Sfintei Împărtășiri și alte rugăciuni de trebuință. Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
iv KOSTER, Willem Johann Wolff, Traité de métrique grecque suivi d’un Précis de métrique latine, ed. Sijthoff, Leyden, 1936,  pp. 75–76, cu detalii despre substituții la pp. 65–66.
Antologia Palatină, cartea a V-a: Poemele iubirii, ediție critică și coordonare volum Simona Nicolae, traducere și note Simona Nicolae, Cristian Șimon, Margareta Sfirschi-Lăudat, Sorana-Cristina Man, Editura Universității din București, București, 2022, p. 303.
vi ICĂ jr, diac. Ioan I., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului: integrala comentariilor liturgice bizantine, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 36.
vii Epigrammatum Anthologia Palatina cum Planudeis et appendice noua epigrammatum ueterum ex libris et marmoribus ductorum, annotatione inedita Boissonadii, Chardonis de La Rochette, Bothii, partim inedita Iacobsii, metrica uersione Hugonis Grotii, et apparatu critico, instruxit Fred. Dübner, volumen primum, editore Ambrosio Firmin Didot, MDCCCLXIV, p. 4.

Articolul precedentRevista de cultură tipărită și/sau virtuală?
Articolul următorMetafore marinărești în poemele erotice ale Antologiei Palatine

Lasă un răspuns