Toate fotografiile aparțin autorului acestui articol.
Totul a început cu o întâlnire informală la elegantul Hotel Padeșul din Făget, în seara zilei de 9 mai 2024, a diriguitorilor mai multor reviste de cultură din țară și a unora dintre colaboratorii acestora. Amfitrion a fost poetul Vasile Dan, care păstorește Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România, precum și revista Arca din același oraș. Surpriza a fost că am fost întâmpinați și de primarul localității Săvârșin, aflat de mulți ani în fruntea localității regale.
A doua zi, am fost privilegiații ce-au fost găzduiți în ”Tea House” („Casa Ceaiului“) de pe domeniul regal de la Săvârșin, unde a avut loc Colocviul național al evistelor de cultură. La început, amfitrionul și organizatorul colocviului a propus un „decalog“ al felului în care trebuie să se prezinte o revistă literară: nu este o marfă, nu trăiește din vânzări, nu obține beneficii materiale și nu se adresează doar zonei geografice în care apare. În opinia sa, printre altele, revista de cultură trebuie să rămână tipărită pe hârtie și în viitor și să nu se supună tentației virtualului.
Gabriel Chifu, directorul executiv al României literare, a subliniat că menirea acestei reviste de tradiție a breslei scriitoricești este să țină în viață literatura, să prezinte cititorilor o literatură vie. Gabriel Chifu se opune criticii de întâmpinare de complezență; criticii literari trebuie să dea dovadă nu numai de calități intelectuale aparte, ci și de unele de natură morală. Valoarea literară nu trebuie tranzacționată – idee preluată și de Nicolae Prelipceanu, redactorul-șef al Vieții românești; acesta a arătat că, în domeniul criticii literare, nu trebuie promovate valorile unui grup, ci ale literaturii române în întregul ei.
Aurel Maria Baros, secretar de redacție al Luceafărului de dimineață, cu o substanțială prezență pe internet, și-a pus problema depășirii formatului pdf în spațiul virtual al revistei, pentru a oferi articole mai ample, mai bine ilustrate, care prea adesea sunt limitate în ediția pe hârtie.
Ovidiu Pecican, director la Steaua, s-a declarat, în ciuda revoluției declanșate de internet, adept al publicației pe hârtie; în ce privește conținutul, a pledat pentru păstrarea standardelor de calitate ale textelor publicate, promovarea „culturii înalte“ – care, în opinia noastră, rimează cu titlul revistei.
Ca editor al Revistei de traduceri literare (din octombrie 2015) a Filialei București–Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit), am subliniat că revista – singura de acest fel editată de o entitate a USR – a fost dintru început gândită și realizată în toate elementele sale componente pentru spațiul virtual. Am arătat că apariția virtuală constituie avantajul major al revistei: 1. un site dedicat al Fitralit (ceea ce înseamnă că nu suntem „bombardați“ de reclame), putând ilustra color orice articol și putând face modificări, corecturi, completări, etc. oricând, revista putând fi îmbogățită; 2. un cont gratuit dedicat al Fitralit pe YouTube (unde introducem înregistrările audio-video ale filialei, care apoi sunt integrate în articolele revistei noastre); 3. un cont dedicat al Fitralit pe soundcloud (unde se află înregistrările audio – în primul rând, cele realizate cu membrii noștri de Radio România și Radio România Cultural –, care apoi sunt integrate în revista noastră; contul a fost gratuit timp de 8 ani, iar din acest an plătim anual pentru a putea integra și mai multe interviuri).4. Conturi dedicate pe Facebook, Instagram și Pinterest, cu care facilităm accesul la revistă a unei generații tinere de traducători literari. Astfel, arhiva noastră nu conține numai de textele scrise, ci și înregistrările audio-video și audio (de la Colocviile de traduceri literare, de la Traducători literari-scriitori, de la Simpozioanele de traduceri literare pe care le organizăm, de la interviurile cu Radio România Actualități și Radio România Cultural). Prezența pe internet este și cea mai democratică formă de prezentare a unei reviste, deoarece este accesibilă oriunde în lume.
Se poate conchide că una este să adaptezi o revistă tipărită pe hârtie cerințelor internetului, și alta este să gândești dintru început o revistă exclusiv pentru apariție și utilizare virtuală.
Zsolt Karácsonyi, redactor-șef al revistei de limbă maghiară Helikon a vorbit despre revista pe care o păstorește și care a fost adaptată spațiului virtual. Am fost impresionat, pot spune, de realizarea grafică virtuală a acesteia: elegantă, frumoasă, ușor de găsit și citit. De la modul de prezentare virtual al aceastei reviste (desigur, Helikon își păstrează și apariția pe hârtie) ar putea să învețe fiecare dintre managerii revistelor USR dacă își propun să facă mai citite și interesante revistele lor, dar, în primul rând, mai accesibile, mai ales pentru tânăra generație, câștigându-se astfel prin virtual noi cititori. Domnul Karácsonyi a mers însă mai departe, spunându-ne cu mândrie că de curând a optimizat revista în format online și pentru telefoanele mobile, având în vedere că foarte mulți dintre abonații și cititorii revistei o accesează de pe telefoanele inteligente.
Am auzit ulterior comentarii frustrate cum că maghiarii ar avea bani de la diferite fundații ale lor și că așa s-ar explica avântul calitativ pe care l-a luat acestă revistă (ca și cum apelarea la astfel de surse ar constitui un lucru de criticat sau un secret pentru alții). Ce anume îi oprește însă pe managerii publicațiilor prezente la Colocviu să gândească și elaboreze proiecte viabile, pentru a obține și ei – căci de aceea sunt manageri – bani,pentru a crea variante online a revistelor lor, frumoase cum este Helikon? Există AFCN, spre pildă, care susține proiecte de cultură bine structurate, și nu numai. Totul este să fii convins că spațiul virtual îți va aduce mai mulți cititori și să ai capacitatea managerială de a realiza un proiect câștigător.
Într-o notă pesimistă – subliniată de mai mulți critici literari și profesori universitari care urmăresc fenomenul literar –, Ștefan Melancu de la Apostrof a deplâns starea revistelor, ce reflectă starea literaturii înseși, care s-ar afla, în opinia domniei sale, într-o prelungită criză. În ce privește criticul literar, el își dorește ca acesta să fie călăuzit neîncetat de simțul valorii.
Mircea Mihăieș, redactor-șef al revistei Orizont, a caracterizat revista drept „o balenă între două mări, tot mai departe de cititori“ (nu știu dacă avea în gând romanul lui Herman Melville). Motivul trebuie căutat la cei care scriu în ziua de azi. El și-a exprimat dorința ca independența și dinamica în cultură să fie reflectate de criticul literar.
George Vulturescu a deplâns situația revistei Poesis, care se găsește într-o criză financiară; a arătat totodată că a organizat treizeci și cinci de ediții ale Festivalului Poesis, iar ca manager a reușit să găsească sponsori, să ofere premii consistente și să aducă mari scriitori în Satu Mare. A pledat pentru necesitatea de a nu se face rabat de la valoare, în ciuda faptului că nivelul de pregătire din școală creează un dezavantaj: tinerii citesc din ce în ce mai puțin. Există o concurență cu publicațiile online, multe dintre acestea fiind însă de slabă calitate.
Adrian Alui Gheorghe de la revista Conta a subliniat că nimeni nu poate debuta în literatură fără proba de foc a revistelor literare de valoare. Un lucru negativ este, în opinia domniei sale, faptul că cititorul devine leneș odată cu apariția a sute de romane rezumate, care sunt prezente pe internet. El a afirmat necesitatea primenirii revistelor, care trebuie să găsească o formulă pentru a atrage noi cititori.
Niciunul dintre cei care conduce reviste nu și-a pus problema dacă există o inflație de reviste literare și de cultură în peisajul românesc, având în vedere că adesea vezi unul și același scriitor colaborând la trei sau patru reviste (unii chiar la mai multe), ceea ce arată o mare propensiune spre publicistica literară și de cultură, așa, un fel de viitură scriitoricească ce nu poate să mai fie ținută în frâu, la fel cum inundațiile exced capacitățile omului de a le limita pagubele. Sunt și reviste în care unul și același scriitor are câte patru sau cinci contribuții. Atunci revista devine mai degrabă a lui, la care invită pe câte unul sau altul să mai scrie. Fără onorariu, de obicei, căci cultura cere sacrificii, dar scopul este nobil. Să nu uităm și un alt factor important : orgoliul local al unei Primării sau ale unui Consiliul Județean este stârnit : ”Cum ?!? N-avem și noi o revistă de cultură ?!?” Și, uite-așa, cum avem 41 de județe plus Capitala, care pe deasupra are și 6 sectoare, ne trezim că suntem una dintre țările cu cele mai multe reviste de cultură. Criticii literari și scriitorii deplâng că este o scădere abruptă a calității literaturii produse între fruntariile țării, și, totuși, piața este inundată de reviste de cultură. Probabil, în așteptare, de Godot oare ?, a marelui pește care va lua cu siguranță Nobelul și va trezi literatura română din adormire și marginalizarea la care este supusă orice cultură dintr-o limbă puțin cunoscută și vorbită în lume.
La final, domnul Ioan Vodicean – primarul independent al Săvârșinului – a conferit titlul de Cetățean de Onoare al comunei Săvârșin domnului I. Funeriu. În numele Casei Regale a României, dl. Primar a înmânat domnului Gabriel Chifu Diploma de Onoare pentru România literară – evidențiindu-se promovarea în paginile revistei a literaturii de calitate și apariția neîntreruptă de peste 55 de ani. O altă Diplomă de Onoare a fost înmânată domnului Vasile Dan – tot în numele Casei Regale a României – pentru revista Arca din Arad, subliniindu-se promovarea culturii de calitate în paginile acesteia.
