Reunind trei sute zece epigrame, compuse de o strălucită pleiadă de patruzeci și șase de poeți greci clasici și postclasici deopotrivă, a V-a carte a Antologiei Palatine (AP) poate fi descrisă cel mai bine drept „pestriță“. Ca atare, lexicul poemelor erotice este „polimorf și eclectic“1. Procedeele retorico-stilistice, numeroase, la rândul lor, sunt de fiecare dată adaptate contextului poetic: mâhnirea celui înșelat de iubită se exprimă prin ironie și autoironie, resemnarea îl face adeseori pe poet să recurgă la expresii gnomice, iar împlinirea prin iubire poate fi sugerată prin aluzii ludice ș.a.m.d.
Putem fi încredințați de faptul că, citind poemele palatine, ne delectăm cu cea mai înaltă expresie poetică a elenității de odinioară, așa cum înaintașii noștri învățați au ales să ni le transmită până astăzi. Dacă ar fi fost judecate altminteri, acestea s-ar fi pierdut negreșit, fără a apuca să mai vadă lumina tiparului traduse în românește.
Dintre feluritele exerciții de stil pe care poeții Antologiei Palatine le înfățișează cititorului, am ales să ne oprim, de data aceasta, asupra unei impresionante împletiri de metafore marinărești care i se datorează lui Meleagros din Gadara (sec. I a. Chr.) și care ne-a pus la grea încercare în efortul de traducere în limba română.
Epigrama 204 este una dintre cele mai lungi poeme ale cărții a V-a din Antologia Palatină. Scrisă în cinci distihuri, poezia este închinată hetairei Timarion, al cărei nume frapează prin faptul că este un diminutiv derivat de la substantivul τιμή „cinstire, valoare, preț“, ceea ce sporește ironia, căci, în fapt, întreaga epigramă are conotații satirice, iar compilatorul poemelor Antologiei (sau lematistul) nu a omis în lemă să avertizeze cititorul asupra facturii poeziei: „un poem batjocοritor“ (τωθαστικόν).
| Μελέαγρος ὁ Γαδαρεύςεἰς Τιμάριον ἑταίραν τωθαστικόν Οὐκέτι Τιμάριον, τὸ πρὶν γλαφυροῖο κέλητοςπῆγμα, φέρει πλωτὸν Κύπριδος εἰρεσίην·ἀλλ᾽ ἐπὶ μὲν νώτοισι μετάφρενον, ὡς κέρας ἱστῷ,κυρτοῦται, πολιὸς δ᾽ ἐκλέλυται πρότονος,ἱστία δ᾽ αἰωρητὰ χαλᾷ σπαδονίσματα μαστῶν,ἐκ δὲ σάλου στρεπτὰς γαστρὸς ἔχει ῥυτίδας,νέρθε δὲ πάνθ᾽ ὑπέραντλα νεώς, κοίλῃ δὲ θάλασσαπλημμύρει, γόνασιν δ᾽ ἔντρομός ἐστι σάλος.δύστανος τίς ζωὸς ἔτ᾽ ὢν δ᾽ Ἀχερουσίδα λίμνηνπλεύσετ᾽ ἄνωθ᾽ ἐπιβὰς γραὸς ἐπ᾽ εἰκοσόρου;2 | Meléagros din GádaraDespre hetaira Timárion, un poem batjocοritor Odinioară-o carenă lucioasă, Timárion, astăzinu mai plutește defel cu ai Cyprídei vâslași.Spatele-i e-ncovoiat, cum e vela ce stă pe catarge,încărunțite de vremi azi sunt parâmele ei.Sânii îi are lăsați: parcă-s pânze ce-atârnă, și-un pântecdoldora de-ncrețituri: zbuciumul e vinovat!Luntrea, din jos, e scăldată de ape, iar marea-i scufundăstiva, genunchii ei slabi tremură-n freamătul viu.Ce amărât muritor ar străbate mâlosul Achéronîntr-o galeră-coșciug, veche, cu zeci de vâslași?3 |
Poetul nu a ales întâmplător diminutivul Timarion, căci, se știe, diminutivele (ca și augmentativele) au o dimensiune semantică importantă, prin care codifică emoțiile, mai ales pe cele negative4, după cum vom vedea în rândurile de mai jos.
Aproximativ douăzeci dintre epigramele cărții a V-a cultivă motivul trecerii timpului, al iubirii veștejite (cf. și ep. V 21, 76, 103, 204, 271, 273, 298 etc.), iar poemul 204 al lui Meleagros din Gadara face parte dintre ele: Timarion este înfățișată prin antiteze care evidențiază chipul ei de tinerețe, plin de strălucire, în raport cu cel de senectute, apăsat de povara vremii: „Odinioară-o carenă lucioasă, Timárion, astăzi / nu mai plutește defel cu ai Cyprídei vâslași“.
Încă din primul distih uimește vocabularul folosit în creionarea portretului hetairei, asemuite unei corăbii, iar continuarea lecturii surprinde cititorul prin sporirea lexicului preluat din domeniul maritim: spatele curtezanei este încovoiat precum vela umflată de vânt (v. 3); pletele ei, ca niște parâme, au încărunțit (v. 4); sânii îi atârnă ca niște pânze (v. 5); pântecele îi este încrețit de zbuciumul nesfârșit (v. 6); genunchii slabi îi tremură în apele care îi îneacă trupul de la brâu în jos (vv. 7–8).
Întregul poem este o metaforă a hetairei ajunse la bătrânețe, care nu mai este în stare să iubească. Patroană a erosului, zeița Aphrodita este invocată în sintagma „vâslașii Cypridei“ (Κύπριδος εἰρεσίην) cu epitetul ei poetic, Cypris, frecvent folosit în Antologie, de vreme ce „miezul tematic al cărții a V-a a Antologiei stă sub semnul Aphroditei și al fiului ei, Eros“5. „Vâslașii“ îi întruchipează pe căutătorii de iubire, care nu se mai pot bucura de favorurile veștedei Timarion. Subtilitatea lui Meleagros se vădește în alegerea iscusită a cuvintelor: structura τὸ κέλητος πῆγμα – pe care noi am redat-o, mai simplu, în românește, prin „carenă“ – înseamnă mot-à-mot, în contextul acestui poem, „învelișul exterior/carcasa unei corăbii ușoare“. Desigur, în limba greacă, ca și în română, expresia se interpretează metonimic. Așadar, atunci când, în română, de pildă, spunem „carenă“, ne referim, prin sinecdocă, la „corabie“. Totuși, nu în aceasta se ascunde ingeniozitatea poetului, ci în jocul de cuvinte pe care îl creează prin folosirea cuvântului polisemantic κέλητος (κέλης la nominativ), având și un înțeles erotic conotativ (desemnând o figura Veneris) dezvoltat chiar din sensul prim al termenului. Iată cum îl definesc dicționarele6: κέλης, ητος: 1. (adj.) de curse (împreună cu ἵππος, „cal de curse“). 2. (subst.) navă mică, ușoară. 3. (sens obscen) postură ecvestră“. Este limpede că, deși contextul nemijlocit cere înțelesul al doilea, acela de „navă mică, ușoară“, totuși sensul al treilea al lui κέλης se actualizează, fără îndoială, în subtext, fiind o ambiguitate căutată, deloc întâmplătoare.
Finalul poemului se află în antiteză cu incipitul: dacă, în tinerețe, hetaira era „o carenă lucioasă“ (τὸ πρὶν γλαφυροῖο κέλητος πῆγμα), acum, la bătrânețe, ea este „o galeră-coșciug, veche, cu zeci de vâslași“ (γραὸς ἐπ᾽ εἰκοσόρου). În traducerea acestei din urmă metafore (γραὸς ἐπ᾽ εἰκοσόρου), am urmărit să-i redăm atât înțelesul, cât și jocul de cuvinte pe care se întemeiază. Astfel, sintagma γραὸς ἐπ᾽ εἰκοσόρου înseamnă, literal, „bătrână cu douăzeci de vâslași“. Adjectivul εἰκόσορος e însă sugestiv. În fapt, acesta este un compus care are la bază numeralul εἴκοσι „douăzeci“ și verbul ἐρέσσειν „a vâsli“, de unde și sensul „cu douăzeci de vâslași“. Etimologia sa este deci clară. Credem totuși că Meleagros l-a ales dintr-un alt motiv, anume din cauza formei sale, căci a doua parte a termenului, σορός, înseamnă „coșciug“. Acest calambur, împreună cu metafora propriu-zisă, contribuie astfel la sporirea ironiei amare care învăluie deja portretul lui Timarion.
Așa o vede, iată, poetul Meleagros din Gadara pe hetaira peste care au trecut anii. Tonul său persiflant și disprețuitor poate fi anticipat, după cum spuneam, încă din lema epigramei, prin folosirea unui diminutiv, și se menține în întreg cuprinsul poeziei, fiind alimentat de o seamă de metafore, epitete și comparații marinărești, de calambururi și, în fine, de o interogație retorică, prin care poetul comunică direct cu cititorul, afurisind pe oricine ar alege să o iubească pe Timarion („Ce amărât muritor ar străbate mâlosul Achéron / într-o galeră-coșciug, veche, cu zeci de vâslași?“). Tot acest lexic maritim nu îi va fi nedumerit pe greci la fel ca pe noi, întrucât pentru ei marea era, la propriu, vitală, jucând un rol important în toate aspectele vieții lor de zi cu zi: în aprovizionare, transport, comerț, războaie, religie etc.7. Prin urmare, transpunerea iubirii într-un vocabular de acest fel nu trebuie să fi contrariat prea tare în vechime. Pentru noi însă, care nu suntem atât de familiarizați cu toate realitățile mării, traducerea poeziei lui Meleagros nu a fost ușoară, dar am încercat să redăm în românește, atât cât ne-a stat în putință, iscusința și maiestuozitatea stilistică a poetului, încredințându-ne că neajunsurile traducerii noastre vor fi corijate de cititorul interesat, care are la dispoziție, pe lângă traducere, și textul grecesc original.
1 Simona Nicolae & Margareta Sfirschi-Lăudat, AP, „Prolog“, p. 27.
2 Text grecesc stabilit de Simona Nicolae.
3 Traducere de Cristian Șimon.
4 Maïa Ponsonnet, „A preliminary typology of emotional connotations in morphological diminutives and augmentatives“, în Studies in Language, 42 (1), 2018, pp. 17–50.
5 Liviu Franga, AP, p. 259.
6 A. Bailly, s.v.
7 Cf. Marie-Claire Beaulieu, The Sea in the Greek Imagination, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2016.
Referințe
AP = Simona Nicolae (ediție critică și coordonarea volumului), Simona Nicolae, Cristian Șimon, Margareta Sfirschi-Lăudat, Sorana-Cristina Man (traducători), Liviu Franga (epilog), Antologia Palatină. Cartea a V-a. Poemele iubirii, Editura Universității din București, București, 2023.
Bailly, Anatole, Dictionnaire grec-français, Hachette, Paris, 1895.
Beaulieu, Marie-Claire, The Sea in the Greek Imagination, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2016.
Franga, Liviu, „Ultima perlă din colierul poetic al Antichității“, în AP, pp. 259–290.
Nicolae, Simona, Margareta Sfirschi-Lăudat, „Prolog“, în AP, pp. 13–39.
Ponsonnet, Maïa, „A preliminary typology of emotional connotations in morphological diminutives and augmentatives“, în Studies in Language, 42 (1), 2018, pp. 17–50.
