Facebook Soundcloud Youtube
Acasă Blog

Imnul tinereții eterne sau Muzica poeziei

De
Liviu Franga
-
0
Himera văzduhului,192 ,© MNAR
Liviu Franga și Gânditorul de la Hamangia la Bibloteca de Litere a Universității din București – foto – Peter Sragher

Originalul inițial în latină și traducerea în limba română, ca și um amplu comentariu, realizate de către Ioan-Aurel Pop la linkul: https://www.fitralit.ro/28-02-2025-17123/, de fapt următorul articol din acest număr al revistei noastre. Iată aici și o interpretare a lui Liviu Franga a semnificației acestei poezii atât de frumoase, devenite cântec, care demonstrează că putem spune cu mâna pe inimă, într-un nou adagiu latin, ut poesis musica! (Fitralit)

***

Câți dintre noi nu am fost, cel puțin de câteva ori, participanții direcți ai unei ceremonii la sfârșitul căreia, odată ajunși absolvenți, nu am rostit, măcar mișcându-ne doar buzele într-o imitare stângace a cuvintelor latinești, câteva versuri ale mobilizatorului cântec?

Este un adevăr și incontestabil, și crud. Astăzi, latinește se știe foarte puțin – și aproximativ. Exceptându-i pe specialiștii devotați, sunt din ce în ce mai puțini cunoscătorii, fie și la un nivel rudimentar, ai acestei limbi-matrice, din care s-a desprins una dintre cel mai bine reprezentate familii etnolingvistice de pe glob, cea a limbilor și popoarelor romanice. Marele public, cel puțin din țara noastră, a cunoscut, în ultima jumătate de veac, cu totul superficial ori aleatoriu frumusețea matematică, geometrică a acestei limbi. Numeroasele așa-zise „reforme“ educaționale, multiple ca poziționare ideologică și derulate în cascade ritmice începând cu anii ’70 ai secolului trecut, în plină eră socialistă multilateral dezvoltată, și până în pragul actualei revizuiri curriculare, preconizate de ambițiile educaționale ale ultimei echipe ministeriale, au lovit, toate, în această limbă și au transformat-o în cenușăreasa, inutilă și desuetă, a limbilor studiate în gimnaziul și liceul românesc de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

Astfel încât nu mai miră pe nimeni că, astăzi, dacă suntem martorii, direct participanți, ai unei ceremonii de absolvire a unei promoții de studii ori, la celălalt capăt, de deschidere a unui an sau ciclu de studii, vedem cum tinerii implicați abia își mișcă buzele, încercând să imite cuvintele pe care le aud cântate, sau, pur și simplu, se lasă, muți, în seama benzii muzicale și a fluxului sonor, mulțumindu-se, împreună cu restul publicului, doar să asculte ce se cântă, ca la un spectacol, ca la un concert.

Dar să lăsăm latina în pace (requiescat in pace, nu-i așa?…, „odihnească-se-n pace“…), dacă tot e, cum se crede și se zice, o limbă moartă – deși, curios, nu are niciun act de deces –, și să ne îndreptăm atenția către primirea de care s-au bucurat în limba română preacelebrele versuri.

Tocmai din acest motiv, pentru că au fost bine cunoscute generațiilor studențești și, în general, celor foarte tinere, ieșite de pe băncile școlii, versurile acestui imn al tinerilor studioși, născut pe plaiuri germane în haină latină, nu s-au bucurat de o tălmăcire corespunzătoare, adică artistică, echivalentă estetic, în limba noastră. Toată lumea cunoaște începutul în română al acestui imn: „Să ne bucurăm, așadar“ (Gaudeamus, igitur), dar ignoră, de cele mai multe ori, continuarea, reprezentată de cel de-al doilea vers: „cât timp suntem tineri“ (iuvenes dum sumus) și, respectiv, de următoarele. La fel de puțini, dacă nu și mai puțini, știu că titlul original al cântecului nu îl reprezintă primul vers (care l-a făcut celebru), ci enunțul neutru, non-predicativ și non-emoțional, De breuitate uitae „Despre scurtimea vieții“: enunț care, întâmplător sau nu, coincide exact cu titlul unui faimos dialog al filosofului latin Marcus Annaeus Seneca, la care, în mod evident, imnul face aluzie și pe care îl dezvoltă, ca mesaj general, în toate cele șapte strofe ulterioare.

Un imn adevărat, cum este acest Gaudeamus, imnul studențimii universale și atemporale, precum și al tuturor celor care, indiferent de vârstă, încep sau încheie un stagiu de studii ori îl aniversează, este un imn al tinereții eterne. Îl pot intona toți, fără deosebire de culoarea părului, pentru că toți cei care îl simt și îl intonează, trăind sentimentul bucuriei reîntâlnirii cu școala și cu amintirile ei, sunt, rămân și vor rămâne, pentru totdeauna, tineri. Este tinerețea sufletului, nu a vârstei, este tinerețea afectivă și a spiritului cea care îi animă și îi ține tineri, indiferent de cumulul anilor.

Studentenlieder.Aus den hinterlassenen Papieren des unglücklichen Philosophen Florido genannt, gesammelt und verbessert von C.W.K., Halle, 1781 / Cântece studențești. Din documentele rămase de pe urma filosofului nenorocos pe nume Florido, adunate și îmbunătățite de Christian Wilhelm Kindleben, Halle, 1781, Wikipedia Commons. În acest volum de la sfârșitul secolului XVIII se găsește poezia ”De brevitate vitae”; este vorba de a treia variantă în limba latină a imnului studenților – cum ne place să-l numim – și prima care apare tipărită într-un volum. Aceasta este și forma de astăzi a poeziei în limba latină, iar în carte putter găsi și varianta în limba germană. (Fitralit)

Abia acum, prin măiastra echivalare în limba română – datorată inspirației autentic poetice a lui Ioan-Aurel Pop – a imnului latin al tinereții, acesta își capătă dreptul de cetate în cuprinsul culturii literelor române.

Ca un adevărat imn, textul tradus în limba noastră corespunde perfect, de la nivel de strofă și vers până la cel al cuvintelor și chiar al silabelor versurilor, originalului latin, care datează din partea finală a Evului Mediu (1287). Fiecare vers latin își are drept corespondent câte un singur vers în varianta românească (și nu mai multe sau deloc), ceea ce înseamnă o echivalență biunivocă, de tip 1:1, iar, procentual, de echivalență 100% a originalului regăsit în traducere. O autentică performanță, pe care doar profesioniștii traducerii literare, după mult exercițiu și cu îndelungată experiență, o pot atinge. Iar faptul că fiecare vers latin își regăsește numărul egal de silabe în versul românesc corespunzător (e. g. Gau-de-a-mus i-gi-tur [7 silabe] , / iu-ve-nes dum su-mus [6 silabe]: „Să ne bu-cu-răm cu toți [7 silabe], / Juni cât stăm de-a rân-dul“ [6 silabe]) ne dezvăluie esența artei traducerii lui Ioan-Aurel Pop, care este pur imnică, și deci muzicală. Versiunea românească, în consecință, poate fi intonată muzical exact ca originalul, de care nu se deosebește, în planul armoniei sonore, prin nimic: merită să încercați acest exercițiu, cântând imnul tinereții eterne nu în originalul latin, ci în limba română, în traducerea lui Ioan-Aurel Pop. Nu vă va frapa decât deosebirea de limbă. Muzical, imnul este același.

Cine este interesat de planul semantic, va descoperi uimitoare filoane poetice originale, altfel spus echivalențe doar sugerate de textul latin, dar exploatate de vâna autentic creatoare a traducătorului. Ne vom mulțumi, în încheierea acestor însemnări, să semnalăm atari cuiburi de poeticitate cititorului, fără a mai compara cu semantismul corespunzător al originalului, pe care autorul tălmăcirii îl revalorizează poetic, revelându-i, redimensionându-i sau nuanțându-i valențele latente. Iată câteva exemple: „după via tinerețe, / după greaua bătrânețe, / ne are pământul“; „Unde sunt cei care-au fost / Pe acest pământ? / Mergeți pe la cei avuți, / Treceți și la cei micuți, / Oare unde sunt?“ (sugerez autorului păstrarea formei de indicativ prezent sînt – moștenită de română din conjunctivul prezent latin sint –, chiar dacă acest sînt pare a contraveni normelor academice în vigoare, în această privință incorecte, întrucât numai așa poate face rimă cu pământ, ceea ce și intenționează, de fapt, traducătorul); „Țara noastră să trăiască, / Cei care domnesc; / Locul nostru viețuiască, / Mecenații să-l sporească: / Ei ne ocrotesc.“ Cititorul va fi remarcat prezența rimei în traducere (am semnalat-o deja), ceea ce corespunde unui original care o cunoaște, dar o practică în mod intermitent (e. g.: sumus–humus, iuventutem–senectutem, superos–inferos, finietur–parcetur, velociter–atrociter, virgines–mulieres).

Președintele de azi al Academiei Române dovedește, din nou, că, reputat istoric fiind, stăpânește, exact ca un traducător înzestrat cu har și cunoaștere, tot arsenalul artei și științei aceluia. Merită să fie preluată muzical traducerea sa și difuzată simultan cu strofele originalului, pe care îl redă nu doar cu fidelitate și cu priceperea cuvântului rostit, ci și cu grația și armonia muzicii poeziei.

Liviu Franga, Un Paraklausíthyron modern

De
Liviu Franga
-
0
Monemvasia – localitatea natală a lui Yannis Ritsos - văzută dinspre Citadeală, foto - Joachim Hensel-Losch, Wikipedia Commons.
Liviu Franga
Liviu Franga

1. Printre foarte multele strategii scenice, cu mare priză la publicul ahtiat după intrigi bogate, desfășurate prin intermediul celor mai savuroase peripeții curgând și decurgând în cavalcadă, ale teatrului comic antic, vechi grecesc și latin deopotrivă, în compoziții dramatice care au străbătut mileniile și au devenit surse ale teatrului modern, una atrage în mod deosebit atenția.

Incapabil să-și ducă, în modul cel mai profitabil, la îndeplinire dorința arzătoare de a trăi pe viață (sau măcar în cea mai frumoasă parte a ei) alături de și împreună cu iubita aflată sub tutela unor părinți obtuzi ori, cel mai adesea, în stăpânirea unui negustor de sclave mânuitor de impresionante sume de bani, un tânăr îndrăgostit, disperat de situație (pentru că, de regulă, este lipsit de bani și, din cauza aceasta, se află la cheremul tatălui său bătrân, dar bogat și, de cele mai multe ori, chiar și la vârsta lui, mare amator de chilipiruri feminine), apelează la ajutorul unui sclav, de obicei cu mult prea ingenios pentru o astfel de condiție socială. În numele tânărului său stăpân, sclavul, lovit neîndoios de geniul escrocheriilor, reușește să dea, în final, lovitura de grație personajelor hapsâne din jur, fie negociind până la gratuitate prețul eliberării fetei și reușind-o, în cele din urmă, printr-un arsenal întreg de înșelătorii, fie chiar uzând de o incredibilă forță a curajului și răpind-o brusc pe frumoasa, dar oropsita iubită.

Între etapele intermediare ale reușitei finale se numără una foarte interesantă, care trădează tocmai situația disperată a tânărului îndrăgostit, cel care întâmpină din partea tuturor, ființe și obiecte deopotrivă – cu singulara excepție a propriului sclav – refuzuri și obstacole de-a valma. În momentul culminant al disperării comice, tânărul, care hotărăște că nu mai există pentru el nicio ieșire, afară de a-și lua adio de la viață, se înarmează, ca o ultimă încercare, cu bruma de curaj rămasă și se duce la locuința iubitei, ferecată de drugii și zăvoarele porții. Acolo, dă drumul unui cântec de jale, a cărui lamentație aduce de-a dreptul a bocet, își varsă înaintea porții închise tot năduful și imploră – ca pe niște zei materiali – țâțânii și drugii și zăvoarele porții să le fie milă de el și de cumplita lui soartă și, printr-o minune, să sară și astfel poarta să se deschidă, lăsându-l pe profund nefericitul îndrăgostit să intre acolo unde doarme, senină, poate însă așteptându-l chiar și în somn, multiubita lui.

În comedia greco-latină a Antichității clasice, această strategie scenică poartă un nume special, pur grecesc (procedeul fiind preluat ca atare și dus la perfecțiune de corifeul teatrului latin, Titus Maccius Plautus), și anume παρακλαυσίθυρον [scil. μέλος), paraklausíthyron (melos) „[cântec de] jale/lamentație/lacrimi în fața unei porți închise“, elementele formative ale substantivului grecesc (la origine, cu funcție adjectivală și substantivizat ulterior) fiind edificatoare în privința sensului: căci la bază se află prepoziția, devenită prefix, παρά- (para-), sudată cu radicalul verbului κλαίω [klaiō] „a plânge“ și formând împreună verbul παρακλαίω [paraklaiō] „a (de)plânge/jeli (pe) lângă“, totul asociindu-se cu radicalul substantivului-pivot θύρα „ușă“, „poartă“.

2. Acest întreg mecanism al tehnicii dramatice exclusiv comice, dus la perfecțiune de comediografii latini după modelul predecesorilor și contemporanilor lor, poeții comici din a doua și a treia vârstă a comediei grecești antice (așa-numita comedie medie, respectiv nouă, νέα [nea]), ne-a apărut în memorie când am început să traducem în latină poemul al treilea (numerotat cu cifre romane) din ciclul intitulat Εαρίνη συμφωνία, Simfonia primăverii (sau Simfonia de primăvară, în tălmăcirea lui Tudor Dinu), celebră suită lirică, publicată în anul 1938, aparținând uneia dintre marile voci ale poeziei elenității moderne, Yannis Ritsos (1909–1990). 

Deși provenit dintr-o familie bogată la origini, „o veche familie boierească“, viitorul poet nu reușise, din cauza vitregiei vremurilor, a „falimentului familiei“ și a sănătății cu totul precare, să urmeze o instituție de învățământ superior, astfel încât, la cei douăzeci și nouă de ani, împliniți în cel al publicării volumului amintit, cunoștințele de natură teoretico- și istorico-literară ale poetului putem fi siguri că nu ajunseseră până la astfel de detalii conexe, foarte tehnice, de altfel, chiar și pentru un filolog clasic profesionist. În consecință, asocierea pe care am descoperit-o, în relecturi succesive ale textului ritsosian, sunt convins că nu i-a apărut și poetului neogrec, nici măcar intuitiv, ca posibilă. Deși, dacă avem în vedere relativ scurta carieră teatrală a lui Ritsos – angajat temporar, ca actor, la diverse teatre, dar și în companii și trupe private, și apoi chiar la Opera Națională, ca balerin –, o atare ipoteză a contactului poetului cu textele celebre ale autorilor dramatici antici sau ale altora, din literatura universală, nu este aprioric exclusă. În mod semnificativ, de altfel, chiar în anul publicării Simfoniei primăverii (1938), Ritsos devine angajat, prin transfer, al Teatrului Regal.

Am pornit interpretarea noastră comparată de la un termen-cheie din textul celui de-al treilea poem. Este cel de „poartă“ (ngr. θύρα) – aici, „a luminii“ (του φωτός) –, poartă pe care vocea auctorială o așteaptă să se deschidă. Termenul de care ne ocupăm apare plasat în cea de-a cincea unitate (pseudo-)strofică a poemului (care conține nouă astfel de unități), într-o frază de dimensiuni reduse (alcătuită din doar două propoziții) și reprezentând un enunț interogativ, o întrebare directă. Ritsos (se) întreabă nu când se va deschide, pentru el, acea „poartă a luminii“, ci cum se va petrece acest lucru: „Cum se poate deschide / această poartă a luminii / pentru mine […].“

Dimitrie Paciurea, Himeră, bronz, 1925, © Muzeul Național de Artă a României

3. Așadar, exact ca în comedia greco-latină antică, și într-un text poetic modern, de o cu totul altă factură însă – și anume, una lirică –, îndrăgostitul stă în fața unei porți închise. În ambele cazuri, el cerșește iubire, iubirea celei de care este îndrăgostit: deloc întâmplător, iubito este lexemul-refren care deschide textul ritsosian (strofa întâi, al doilea cuvânt al poemului), care îl închide (ultima strofă, primul cuvânt al ei) și, în sfârșit, care, prin poziția sa relativ mediană (strofa a patra, primul ei cuvânt), consolidează poziția de cheie de boltă a lexemului în întreaga arhitectură poematică. În ambele situații, antică și modernă, iubita se află într-un dincolo (de) interzis ca acces: „și tot stau / în fața ușii tale“.

Comparația se oprește însă aici. Deosebirile dintre textul procedeului antic și parafraza sa modernă adâncesc contrastul situațional, anulând similitudinile.

În primul rând, registrul poetic este fundamental diferit.

Într-un text dramatic antic de esență comică, așa cum este, de pildă, celebrul Pseudolus plautin (poate cea mai savuroasă și mustos comică creație a Antichității latine), spectatorii știu că lamentația tânărului îndrăgostit și nefericit Calidorus este, prin natura însăși a comediei, de neluat în serios, căci altfel rolul de salvator al sclavului genial, supranumit „Păcăliciul“ (Pseudolus, antroponim-poreclă provenit din unirea comică a radicalului verbului v. gr. ψεύδω „a înșela“ cu productivul sufix latin diminutival –l-), nu s-ar mai putea transpune în practică și s-ar anula. În schimb, în poemul lui Ritsos, condiția vocii care spune eu – vocea auctorială – este total diferită, atingând vibrații tragice: „Sfios stau afară în frig / și privesc ferestrele mari […]“. Mâinile celui îndrăgostit, aflat dincoace de „poarta luminii“, „privesc […] îndurerate“ spre chipul nevăzut al iubitei și „șovăie […] întunecate“, orbecăind în lipsa luminii. Ele, mâinile, se poartă „ca doi copii orfani“, care, înfometați („fără pâine“), ațipesc „tremurând în zăpadă“. Sinecdoca mâinilor (pars pro toto, totum pro parte, în definiția latină a sinecdocii, așadar mâinile în locul îndrăgostitului) sporește tragismul condiției celui care iubește fără să fie iubit, fără speranța de a fi primit vreodată înăuntru, dincolo de „poarta [închisă, n. n. a] luminii“, dincolo de „ferestrele mari“, de „trandafirii luminați“ care se întrevăd în interior, dincolo de „cristalele“ care strălucesc.

În al doilea rând, perspectiva unei deschideri rămâne incertă.

Iubita ar putea totuși răspunde cântecului sfios al mâinilor și căutărilor lor, iar „poarta luminii“ s-ar putea totuși deschide. Vocea iubitei s-ar împleti cu glasul celui care o cheamă, precum „pe o coardă de argint / […] un strop de rouă“. Ar fi „două glasuri grave“, care s-ar întâlni și încrucișa ca „două lumi“ venind din direcții contrare. Totul s-ar putea întâmpla, dacă iubita, auzind cântecul de dincolo, l-ar chema, la rândul ei, pe cel ce o cheamă. În acest al moment al expansiunii lirice, incertitudinea tragică atinge paroxismul. Îndrăgostitul refuză deschiderea ușii și chemarea iubitei: „Nu mă chema încă.“ Să fie, poate, pentru că este prea devreme? Sau pentru că este prea târziu? Vocea auctorială nu ne spune nimic în această privință. Este un ceas al incertitudinii absolute, iubirea poate să învingă timpul, să dureze, să stea, cum spune poetul („va sta“), dar poate și să dispară, să se stingă, să cadă („va cădea“). De aceea, îndrăgostitul preferă să rămână și să plutească într-o astfel de incertitudine, prelungind  misterul, dar și farmecul indicibil al acelor „ceasuri tulburi“: „Hai să prelungim / aceste ceasuri tulburi […]“

Dacă textul ritsosian începuse cu un imperativ al disperării („Privește, iubito, / cum te privesc / mâinile mele îndurerate“), el se încheie interogativ-dubitativ. Dincolo de sau – cum spune poetul – „în spatele“ acelei „revărsări de lumină“ care se întrevede trecând de „această poartă a luminii“, nu se știe sigur ce se poate afla: „ce se pregătește pentru noi“ rămâne apanajul necunoscutului, al incertului și dubitabilului, pentru că toate acestea se petrec numai „sub privirile zeilor“, iar voința lor și cunoașterea voinței divine rămâne o mare necunoscută. Sau, în formularea lirică interogativă a lui Ritsos: „Iubito, / ce se pregătește pentru noi […]?“

4. Finalul poemului lui Yannis Ritsos rămâne astfel complet deschis.

Întrebarea destinată iubitei se poate la fel de bine îndrepta către cititorul poemului, foarte ușor modificată: ce ni se pregătește? 

Și în textul poematic de față, și în alte texte, relativ contemporane (pentru că aparțin aceleiași prime vârste a postmodernității), precum celebra compoziție dramatică a lui Samuel Beckett En attendant Godot (redactată ulterior în raport cu publicarea volumului de poeme al lui Ritsos, fiind reprezentată în anul 1953), în sfârșit și în acele texte care alcătuiesc etimonul cultural antic al unor astfel de creații (interferente tematic, chiar dacă aparținând unor genuri literare autonome), ceea ce contează este motivul așteptării. Fie că e vorba de îndrăgostiți, ca în comedia latină și în poemul ritsosian, fie că e vorba de prieteni ori necunoscuți, ca în tragicomedia lui Beckett. Cu toții așteaptă: înaintea unei porți, înaintea unei uși, pe stradă ori, vag, pe un drum de țară, lângă un copac.

Așteaptă înaintea unei porți închise, văzute sau nevăzute.

Ultimele douăzeci și patru de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis în tălmăcire imaginată de Liviu Franga / Τα τελευταία 24 ποιήματα τουΚωνσταντίνου Π.Καβάφηκατά τη φανταστική ερμηνεία τουΛίβιου Φράνγκα

De
Liviu Franga
-
0
Konstantinos Kavafis cu baston și pălărie în mână – foto de Fettel and Bernard, 1896, Alexandria, Egipt (Wikipedia Commons)

traducere în greacă de Edith Uncu
Μετάφραση στα ελληνικά, Edith Uncu

Pe Liviu Franga îl știam îndeobște datorită preocupărilor universitare – latină și greacă – și de critică literară. L-am descoperit ulterior ca poet de limbă română și franceză. Iată însă că îl redescopăr astăzi ca autor al unei întreprinderi de anvergură, care dă seama atât de un curaj poetic aparte, cât și de o eleganță lirică surprinzătoare: imaginarea unor poeme posibile ale lui Konstantinos Kavafis amintind de Vasile Voiculescu ce a călcat pe urmele lui Shakespeare, atunci când a scris Ultimele sonete ale lui Shakespeare (traducere imaginară). Liviu Franga se dovedește a fi un poet în adevărata putere a cuvântului. Să nu uităm că a fost coordonatorul unei opere absolut remarcabile, Constantine P. Cavafy, The Poetical Alphabet, o ediție cu traduceri ale poemelor kavafice în 11 limbi, apărută în condiții grafice minunate, unde el a tradus cele 24 de poeme din neogreacă în latină! Ne mărturisește Liviu Franga într-o misivă: ”Este pentru prima oară cînd mă pot bucura de publicarea unor versuri de-ale mele traduse (nu auto-traduse, cum a fost cazul Îngerului orb, unde, de fapt, nu le-am retradus în franceză, după ce le-am scris în română, ci le-am scris, toate poemele, direct în franceză).” Întreprinderea este însă una cu totul deosebită prin care Liviu Franga va scrie nu mai puțin de 24 de poeme în care tronează personalitatea lui Konstantinos Kavafis, din care a încredințat Fitralit un număr de 6, traduse în neogreacă de doamna Edith Uncu. Și mărturisirea poetului continuă: ”În cazul celor 6 poeme kavafice – pe care le-am scris rar, unele la mari intervale de timp, vreme de aproximativ un an și jumătate încoace, și pe care le-a tradus, integral, D-na Uncu -, le-am lăsat autenticului specialist, care este dînsa, să le tălmăcească. Și a făcut-o, cred eu, într-un chip admirabil.” Și avem de a face cu o dublă ”tălmăcire” în textele pe care vi le prezentăm în acest articol: pe de o parte, cea poetică a lui Liviu Franga, iar pe de altă parte, cea propriu-zisă, din română în greacă a lui Edith Uncu. Așa că acum vom vedea cum Liviu Franga reia literă cu literă alfabetului grec și îi dedică fiecăreia dintre litere un poem deasupra căruia se simte plutind aura marelui poet grec. (Peter Sragher)

Ultimele douăzeci și patru de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis
în tălmăcire imaginată de Liviu Franga

A

MÁAT
La căpătâiul plăpândului Caesarion
– doarme liniștit și, din când în când,
pleoapele i se zbat –,
stă treaz Larul lui,
cu aripile întinse îl acoperă.

Când buzele efebului
(să aibă șaisprezece-șaptesprezece ani)
tremură,
uneori el pare că râde,
alteori pare că stă
să izbucnească în plâns.

În bezna răsturnată,
lama unui jungher
fulgeră la gâtul lui Caesarion.
Globii i se zvârcolesc sub pleoape,
când vârful îi înțeapă bărbia.

„Máat. Máat.“
Sub privirea însângerată a lunii,
Marele-Preot al Egiptului
desface fâșii din carnea efebului.

„Avorton rătăcit din sămânța Ptolemeilor,
tu grec abia dacă mai ești. Nu ești
nici pe de-a-ntregul roman, zice-se din coapsa
divinului Iulius. O corcitură ești.
De care râde neamul întreg
al faraonilor veșnici.
Rege al Regilor? O stârpitură.“

Zeița îl ascultă și îl ajută
pe Marele-Preot al Egiptului
să treacă nevăzut,
cu jungherul însângerat,
printre gărzile înarmate până în dinți.
Puse peste tot în palat
de regina-mamă, Cleopatra.

Máat, zeița Adevărului,
stinge lampa Larului adormit.


Τα τελευταία 24 ποιήματα του Κωνσταντίνου Π. Καβάφη
κατά τη φανταστική ερμηνεία του Λίβιου Φράνγκα

Μετάφραση στα ελληνικά, Edith Uncu



A

Μάατ


Στο προσκέφαλο του αιθέριου Καισαρίωνος  
– που ήρεμα κοιμάται και τα βλέφαρα
πότε πότε πτερουγίζουν –, 
στεκόταν ο Λαρήτης του άυπνος,
και τον εσκέπασε με απλωμένα τα φτερά. 

Κοίτα, τα χείλη του εφήβου
(ας είναι χρονών δεκαοχτώ-δεκαεφτά)
τρέμουν,
άλλοτε λες ότι σου χαμογελά,
άλλοτε λες και σε λίγο
θα ξεσπάσει σε  κλάμα.

Στο ξαπλωμένο χοντρό σκοτάδι,
του ξίφους το λεπίδι  
στο λαιμό του  Καισαρίωνος αστράφτει.
Σπαρταρούν κάτ’ απ΄ τα  βλέφαρα οι βολβοί,
τότε που το λαιμό τρυπά αιχμηρή.

«Μάατ. Μάατ.»
Κάτω απ΄ το ματωμένο βλέμμα της σελήνης,
ο Μεγάλος της Αιγύπτου Ιερεύς
λωρίδες-λωρίδες τη σάρκα του εφήβου γδέρνει.  

«Των Πτολεμαίων του σπέρματος έκτρωμα απολωλός,
Ούτε καν Έλληνας είσαι. Ούτε  
αμιγής Ρωμαίος,  δήθεν απ’ το μηρό 
του δῖου Ιουλίου. Μπάσταρδος.
Όλου του πλήθους  κοροΐδο
αιωνίων φαραώ.
Βασιλιάς των Βασιλέων; Έκτρωμα.»

Η Θεά ακούει και βοήθεια
δίνει στον Μεγάλο Ιερέα  
να περάσει άφαντος πέρα,
με το ξίφος ματωμένο, 
ανάμεσα στους πάνοπλους στρατιώτες.
Φρουρούς που τους έταξε παντού στο μέγαρο 
η Βασίλισσα Κλεοπάτρα, η μητέρα.

Η Μάατ, η θεά της αλήθειας,
σβήνει του κοιμισμένου Λαρήτη το λυχνάρι.


B


ÎNTR-UN COLȚ AL CAFENELEI


Nu. Adormit par doar acelora
care, abia intrați, de pe prag caută din ochi,
în cafeneaua plină, o masă liberă.

În ziarul pe care îl țin în mână
am încercat să văd dacă scrie ceva despre mine. (Cum mi s-a spus.)
Nu, n-am găsit nimic. L-am împăturit. Trebuie să plec.

Atunci, un tânăr imberb,
să tot aibă douăzeci,
poate douăzeci și șase de ani,
își croiește, la fel, cu un ziar în mână,
drum spre mine.

„Sînt libere locurile
de la masa dumneavoastră?“
L-am poftit să șadă.
„Știți că scrie aici în ziar despre dumneavoastră? Este
și o fotografie, după care v-am recunoscut. Poetul Kavafis.“
„Poetul Kavafis?“ m-am mirat puțin. „Poetul Kavafis?
Cine întreabă de poetul Kavafis?“

„Adolescenții-acuma versurile-i recită.“

„Se poate“, i-am spus. Apoi, m-am ridicat.
Cu ochii voștri arzători,
cu mintea voastră senzuală,
cu mușchii voștri robuști.

E altfel acum. Altfel.
Himerele lui nu mai sînt visele voastre.


B

Στο καφενεῖον στη γωνία


Μπα, αποκοιμισμένος  φαίνομαι μόνο σ’ εκείνους
που μπαίνοντας απ΄ το κατώφλι γυρεύουν με το βλέμμα,
Μέσ’ στο ασφυκτικό καφενείο ελεύθερα τραπέζια-μόνο ένα.

Στην εφημερίδα που στο χέρι μου κρατάω
Προσπαθώ να δω τι λένε για μένα. (Όπως μου είπαν.)
Όχι, τίποτα δε βρήκα στα γραμμένα. Τη δίπλωσα. Έπρεπε κι έφυγα.

Έναν άγενο νεαρό τότε είδα,
Είθε είκοσι ας ήταν,
Είθε είκοσι έξι,
Άνοιξε δρόμο προς εμένα
κρατώντας …την εφημερίδα.

«Διαθέσιμη η καρέκλα
στο τραπέζι σας;»  
Του’ γνεψα.
«Μάθατε ότι εδώ μέσα για σας γράφει; Και
από μια φωτογραφία σας αναγνώρισα. Για τον ποιητή Καβάφη.»
«Ο Καβάφης ο ποιητής;» λίγο ξαφνιασμένος ρώτησα. «Ο ποιητής Καβάφης;»
Ποιος ρωτάει για τον ποιητή Καβάφη;»  

«Έφηβοι τώρα τους δικούς του στίχους λένε.»

«Μάλλον», του απάντησα και αμέσως σηκώθηκα. 
Με τα μάτια σας φλογερά,
Με το ηδονοθηρικό μυαλό σας,
Με την σφιχτοδεμένη σάρκα σας.

Όχι, κάτι άλλο συμβαίνει τώρα. Διαφορετικό.
Οι οπτασίες του δεν είναι πια τα όνειρά σας.


Manuscris al lui Liviu Franga despre aventura sa poetică, unde ne mărturisește: ”Am ținut un jurnal al acelei călătorii la Alexandria, în Egipt, după cum, la vremea lui, o făcuse și Poetul, când plutise, de două ori, pe apele aceleiași unice Mări albastre, spre Grecia celor mai îndepărtați strămoși ai săi. Un jurnal scurt, doar al acestei călătorii a mea spre țara și orașul lui Kavafis. Și al întâlnirii cu el. Atunci, în acele clipe de înserare și înnoptare, Poetul parcă mi-a șoptit ceva. Poate mi s-a părut. Dar atunci mi-a răsărit ideea ultimelor poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis în tălmăcire imaginată…”

 Γ

ULTIMUL LAGID
             (FRAGMENT DE CRONICĂ)

— Te întreb, cum vom începe istoria contemporană,
pe care Regina Reginelor, Cleopatra,
ne-o cere de la începutul
domniei ei? Cea mai strălucită Regină,
fără îndoială, Regina noastră.

— Vom începe cu nesăbuința fratelui.
Un tinerel, complet lipsit de viziune.
Asta va fi partea ta din cronică. A mea va fi
sfârșitul. Triumful Reginei în brațele lui Antonius.
Puternice. Ocrotitoare. Vânjoase.
  
După ore în șir scurse pe canalele Deltei,
după lungile zile de rătăcire pe mare,
plecată din insula Lesbos, din Mytilenae,
și, de acolo, înspre Ciprul neprimitor, ostil,
galera atinge rada portului Pelusium,
în plină Deltă.

Nu e nimeni care să-i spună lui Magnus
că Larii lui, marii lui Lari,
și-au ascuns între aripe fața?

„Pompeius către regele Ptolemeu, salutare.
Vei ști prin aceasta că vin la tine
după bătălia din Tesalia. Am nevoie
de înțelegerea ta și de întăriri.
Lagizilor le-am fost întotdeauna
prieten, sprijinitor și protector.“

Potheinos, ca primul între miniștri, se ridică
și îl îndeamnă pe Rege să nu-i acorde azil
lui Magnus. Dacă acesta avea să-l învingă,
luându-și revanșa, pe Caesar,
romanul perfid va putea să spună
că a fost o neînțelegere la mijloc,
că la Pharsalos el doar s-a retras,
în plină mișcare tactică.
Dacă însă Caesar urmează să-l zdrobească
pe Pompeius complet,
Egiptul ar putea să-și ia adio de la libertate.

Achillas, tânărul comandant al trupelor regale,
susține, pline de avânt, că un general roman,
nebiruit de trei decenii, ilustrul
curățitor al mării, învingătorul
lui Mithridates,
triumvirul de neclintit
și stăpânul Senatului și-al Poporului Roman,
nu poate fi trecut cu vederea
de o țară care s-a bucurat întotdeauna
de puternicul lui braț.

S-a ridicat cel din urmă Theodotos din Chios,
iscusitul dascăl de retorică,
susținătorul, pe rând, al cauzelor contrare,
uneori și în simultaneitate dialectică.
Nu este în interesul Regatului Lagid
să-l primească pe Magnus,
larg desfăcându-și brațele,
dar nici să-l respingă.
Îl acceptăm pe Pompeius,
ni-l facem dușman pe Caesar.
Îl respingem pe Pompeius,
Magnus își poate reface armata,
cu ajutorul parților,
îl poate pune pe fugă pe Caesar,
cu toți galii aflați în solda lui,
și poate da foc Alexandriei.

Nu e nimeni care să-i spună lui Magnus
că Larii lui, marii lui Lari,
și-au ascuns între aripe fața?

În momentul acesta, se ridică
tinerelul Lagid, ultimul.
(Nu mai avea răbdare.) „Așezați-vă“,
le-a spus tuturor (începuseră să vocifereze).
Există o singură cale. Azilul acceptat
și capul lui Pompeius.“


    Γ

Ο τελευταίος εκ των Λαγιδών
             (απόσπασμα ενός χρονικού)


— Σε ρωτώ πως θα ξεκινήσουμε τη σύγχρονη ιστορία,
που η Βασίλισσα των Βασιλισσών, η  Κλεοπάτρα,
μας ζητάει από τις αρχές
της βασιλείας της; Η λαμπρότατη Βασίλισσα,
αδιαμφισβήτητη Βασίλισσά μας.

— Θα ξεκινήσουμε με του αδελφού την αφροσύνη.
Ένας νιούτσικος, στερούμενος οράματος.
Αυτό θα είναι το δικό σου μέρος χρονικού. Το τέλος
δικό μου θα μείνει. Ο θρίαμβος της βασίλισσας στην Αντωνίου την αγκαλιά.
Με χέρια ρωμαλέα. Προστακτικά. Γερά. 
  
Πέρασε ώρες στου Δέλτα τα κανάλια,
περιπλάνηση στα κύματα, ταξίδια μακρινά,
με’ αφετηρία το νησί Λέσβου, τα Μυτιληνιά,
και, εκείθεν στ’ άξενη Κύπρο και επιθετική,
η τριήρης  το αγκυροβόλιο του Πηλουσίου πλευρίζει,
στα βάθη του Δέλτα αρμενίζει. 

Δεν είχε κανέναν να πει στον Μέγαν
Ότι οι Λάρητες, οι μεγάλες Λάρητές του,
Στα πτερά τους το πρόσωπο έκρυψαν;  

«Πομπήιος προς τον Πτολεμαίο βασιλιά χαιρετισμούς.
Εξού θα μάθεις ότι προς εσένα αναχώρησα
μετά τη μάχη των Φαρσάλων. Βοήθεια
και ενισχύσεις έχω ανάγκη.
Για τους Λαγίδες πάντα ήμουνα  
φίλος και στυλοβάτης και προστάτης.»

Ο Ποθεινός ο αντιβασιλέας μπροστά στο βασιλιά
σηκώνεται και λέει στον Μέγαν να μην δώσει  ασυλία
Κι εάν τον Καίσαρα θα τον νικήσει,
διψώντας για την εκδίκηση,
ο δόλιος Ρωμαίος θα μπορούσε να ρίξει
μια τυχόν παρερμήνευση,
ότι μόνο αποσύρθηκε στα Φάρσαλα,
στο μέσον επιθετικής τακτικής.
Εάν όμως ο Καίσαρ πρόκειται να συντρίψει
τον Πομπήιο ολοκληρωτικά, 
η Αίγυπτος θα αποχαιρετίσει για πάντα την ελευθεριά.

Ο Αχιλλάς, του στρατού ο αρχηγός, 
υποστηρίζει σφοδρά ότι ένας Ρωμαίος στρατηγός,
εδώ και τρεις δεκαετίες ακαταμάχητος,  δοξασμένος
θαλασσοκαθαριστής,
του Μιθριδάτη νικητής, 
τρίαρχος  ακλόνητος
άρχων της Συγκλήτου και της Ρώμης του Λαού
δεν μπορεί να παραλειφθεί
από τη χώρα που ανέκαθεν
τα στιβαρά του χέρια έχει απολαύσει.

Σηκώθηκε στο τέλος ο Θεόδοτος ο Χιώτης,
πολύπειρος  δάσκαλος ρητορικής,
των αντίθετων υποθέσεων υποστηρικτής,
ενίοτε με διαλεκτική σύμπτωση.
Το Βασίλειο των Πτολεμαίων δε συμφέρει
το Μέγαν να καλοδεχθεί
στην αγκαλιά τους ανοιχτή,
αλλ’ ούτε να τον απορρίψει.

Ευπρόσδεκτος ο Πομπήιος,
αλλά τον Καίσαρ θα τον κάμνουμε εχθρό.
Αν όμως απορρίψουμε τον πρώτο 
αυτός θα συγκεντρώσει τον στρατό,
με τη βοήθεια των Πάρθων
μπορεί τον Καίσαρ να διώξει
με όλους τους Γαλάτες στη δική του υπηρεσία,
και στην Αλεξάνδρεια να βάλει φωτιά.
 

Δεν είχε κανέναν να πει στον Μέγαν
Ότι οι Λάρητες, οι μεγάλες Λάρητές του,
Στα πτερά τους το πρόσωπο έκρυψαν;  

Εκείνη τη στιγμή σηκώθηκε
ο νεαρός  Λαγίδης, ο τελευταίος.
(χάνοντας την υπομονή του.) «Καθίστε»,
είπε σε όλους τους παρόντες (ξεσπούσαν σε φωνές).
«Υπάρχει μια μοναδική οδός. Της ασυλίας η αποδοχή
και του Πομπηίου η κεφαλή.»


Δ

     TORS


Întins la picioarele lui,
răsfrânt într-un ciob de fereastră,
țărmul mării se dezgolește
încet, flux, reflux,
ca torsul alb al unui efeb, seara,
caldă,
înaintea nopții.


Δ

     Κορμός


Ξαπλωμένο στα πόδια του,
καθρεφτισμένο σε θραύσματα γυαλιού,
το ακρογιάλι ξεγυμνώνεται
άμπωτη και πλημμυρίδα, αγάλια,
λευκός κορμός εφήβου όπως το βράδυ,
ζεστό,
μπροστά στης νύχτας τα μάτια.


Liviu Franga alături de Gânditorul de la Hamangia, de această dată celebrându-l pe Ovidius odată cu sosirea primăverii – foto Peter Sragher în Biblioteca Facultății de Litere a Universității din București

Ε

 UN ΒUCHET


Bătaie în ușă.
Și încă una.
În tăcerea odăii,
pășește doar luna.

Mă ridic să deschid.
Pe masă, albă,
foaia așteaptă
cuvintele-n salbă.

Bătaie în ușă.
Deschid. Se ascunde
un zâmbet stingher,
de două secunde.

—  Maria? Și bluza
crăpată puțin
descoperă pieptul
arcuit divin.

—  O caut pe Maria.
—  Alături încercați.
De unde ies și intră
mulți tineri încântați.

Cu degete două
pe la pălărie
se-ntoarce pe vârfuri:
— Domnu’ îi știe…

De sub roba neagră,
din degete fine,
buchetul de roze
se-ndreaptă spre mine.

— Probabil vă știe
Maria prea bine.
Buchetul acesta
pentru ea vine.

Biletul din ușă
însă mi-a spus
să bat doar alături.
Și noaptea s-a dus…

Vă rog un serviciu –
atâta aș vrea –:
buchetul acesta
s-ajungă la ea.

Doi ochi – iasomie –
și buze de nufăr
’mi zâmbiră tandru:
— Cât pot să mai sufăr?

— Oh, nu… Să-i spun
am vrut. – Doar o clipă!
Coborî fluturând
a robei aripă.

În camera goală
intrase doar luna.
Lucise o clipă.
Rămase minciuna.



   Ε

 Ανθοδέσμη


Στην πόρτα κάποιος χτυπά.
Κι ακόμα μια φορά. 
Στην καμάρα σιωπηρά
η Σελήνη νυχοπατά.

Σηκώνομαι ν’ανοίξω
στο τραπέζι λευκό
το φύλλο περιμένει
λέξεις-περιδέραιο.

Χτύπημα στην πόρτα.
Ανοίγω; ντροπαλό
κρυφοχαμόγελο 
άστραψ’ ένα λεπτό.

— Μαρία; Και η μπλούζα
μισανοιγμένη 
αφήνει ορατό 
το στήθος-θεϊκό.

— Ψάχνω την Μαρία.
— Δίπλα τι λέει;
Εκεί που μπαινοβγαίνουν
Ολόχαροι νέοι.


Με δύο δάχτυλα
κούνησε το καπέλο
στις μύτες γυρίζει
— Ο κύριος τους ξέρει…

Απ’ τη μαύρη τόγα  
με κρινοδάχτυλα
των ρόδων δέσμη
προς εμένα γερνά.

— Σάμπως σας γνωρίζει
η Μαρία καλά.
Για αυτήν είναι  
τα τριαντάφυλλα.

Το χαρτί στην πόρτα
μου ‘δειξε όμως
δίπλα να χτυπήσω
και πέρασε η νύχτα…

Κάνε μου τη χάρη
αυτό μόνο θέλω
αυτό το μπουκέτο
σ’εκείνη φερ’το.

Δύο μάτια – γιασεμί
και χείλη νούφαρα
γλυκοχαμόγελο
— Πόση καρτερία;

— Αχ, μπα… να της πω
Ήθελα. – Δύο στιγμές!
Κατέβαινε  και ανέμισε
της τόγας τις πτυχές


Στην άδεια κάμαρη
νυχοπάτησε το φεγγάρι.  
Φεγγοβόλησε μια στιγμή
Ψέμα έχει μείνει.


Z

                            EFEBII ALEXANDRIEI


În dreapta mea, stă întins Mikis. Câteva tuleie
răsărite pe buza de sus arată că poate
a trecut, abia dacă a trecut
de optsprezece sau nouăsprezece ani.

Alexis stă întins în stânga mea.
Pe cearșaful alb – câțiva stropi sângerii
ca niște steluțe fierbinți
pe un câmp de zăpadă. Dintre buze
îi iese un tub. Pare că îl sărută.

Infirmiera șterge cu un tampon de vată cu apă
rece pieptul pe care îl cred, cald încă, al lui Mikis.
Pe lângă alunițele lui cafenii
se scurg, ca două șiruri de lacrimi,
dârele dezinfectantului incolor.

Parcă îl văd pe Mikis în palestra de odinioară
a Alexandriei. Se unge cu ulei de nucă de cocos
pe tot corpul. Torsul lucește. Fesele
rotunde sînt niște capiteluri pentru două coloane
de marmură înfipte în nisip.

Alexis m-a servit, într-o seară, în tavernă,
cu porția mea preferată de souvlaki.
M-a întrebat: „Mai doriți ceva?“
„Da“, fu iute răspunsul. „Niște tzatziki foarte rece.“
Ieși să ne plimbăm puțin pe faleză?
Aș fi vrut să-l întreb. Dar am tăcut.

O simplă strângere apoi a mâinii. Două priviri,
topite într-una singură.
Mare de gheață pentru picioarele noastre
fierbinți.

Marea Alexandriei. Efebii ei din palestră
și de pe țărm
sînt bătuți de vântul pe care îl taie
cocorul alb și singur.


                  Z

                            Οι έφηβοι της Αλεξάνδρειας

Δεξιά μου ξαπλωμένος ο Μίκης. Τα πρώτα γένια
ξεπροβάλλοντας στο άνω χείλος δείχνουν
ότι μόλις έχει συμπληρωμένα
τα δεκαοχτώ- δεκαεννιά του.

Ο Αλέξης ξαπλωμένος στα αριστερά.
Στ’ άσπρα σεντόνια καυτερά
σταγόνες αίματος σαν αστέρια
σε μια χιονόλευκη πεδιάδα. Από τα χείλη του προβάλλει
ένας σωλήνας. Σαν να τον φιλήσει φαίνεται.

Τον πωματίζει με βαμβάκι η νοσοκόμα με κρύο
νερό και το στήθος το μαντεύω ακόμα ζεστό, του Μίκη,
δίπλα στις καφετιές ελιές του  
τρέχουν ίσια σαν δύο δάκρυα 
του άχρωμου απολυμαντικού τ’αυλάκια.

Λες και βλέπω τον Μίκη στις παλιές παλαίστρες 
της Αλεξάνδρειας. Χρίζεται με καρυδέλαιο
σ’ όλο το σώμα.  Ο κορμός αστράφτει. Σμιλεμένοι
οι γλουτοί του μοιάζουν με κιονόκρανα 
μαρμάρινες στήλες μπηγμένες στην άμμο.

Ο Αλέξης σε ένα βράδυ στην ταβέρνα καθώς με υπηρετούσε
με το αγαπημένο μου πιάτο, ένα σουβλάκι,
με ρωτούσε: «Κάτι άλλο;»
 «Ναι», ήρθε γρήγορα η απάντηση. «Λίγο τζατζίκι πολύ κρύο.»
Να κάνουμε μια βόλτα στην προκυμαία εμείς οι δύο;
Θα ήθελα να τον ρωτήσω. Αντ΄αυτού σώπασα.

Ένα απλό σφίξιμο των χεριών. Δύο βλέμματα,
ρευστοποιημένα σε ένα.
Παγοθάλασσα για τα πόδια μας 
καυτά.

Η θάλασσα της Αλεξάνδρειας. Οι έφηβοι της παλαίστρας
και της ακρογιαλιάς
ταραγμένοι από τον άνεμο που τον διαπερνά  
ο λευκός γερανιός της μοναξιάς.

Liviu Franga, Întâlnire cu Ovidius sau Cartea cititorului deschis

De
Liviu Franga
-
0
Epistole catre Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide, , coautor, prefață / Editor, Co-author and Forword – Ion Codrescu, prefață / Preface Cătălina Popescu, cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția, Editura Eikon, 2023

Lansarea acestui opus a fost o adevărată delectare a sfârșitului acestei ierni a anului 2024, căci locul magic a fost nu altul decât Biblioteca Facultății de Litere, un adevărat monument ridicat educației și culturii române, iar prezentarea cărții atât de bogate în semnificații, dar și atât de diversă în alcătuirea ei, căci de pe mai multe continente și în mai multe limbi s-au adunat voci care au celebrat acest poet de vârf al latinității, Ovidiu, o personalitate ce-a înnobilat țărmul Mării Negre cu gândurile și simțirea sa. Iar unul dintre ei, spiritus rector, a pictat toate stările și gândurile, trezite de marele poet, cu talent și dedicație, cartea fiind pe potriva spuselor din vremurile lui Ovidiu: ut pictura poesis. Atât de frumos este când un loc este spiritualizat pentru totdeauna cum a fost Tomisul. Pășind acolo pe țărmul mării, simți și acum suflarea uneori tristă, alteori fericită a marelui poet al Antichității. Așa că prin cuvânt și imagine a fost readus în ziua de azi pentru noi, prin noi. Și pentru mine, personal, a fost începutul unei aventuri – chiar în acea sală și în acea zi de martie –, și anume prin poemul care e dedicat lui, dar devine, încetul cu încetul poemul lui dedicat nouă, azi, acum. (Peter Sragher)

***

1. Nu departe de sfârșitul unei întâlniri, pe care probabil nicio altă gazdă, niciun alt locus amoenus nu ar fi putut-o face „mai plăcută“, amoenior conuentus, decât o face Biblioteca Literelor Facultății bucureștene care le poartă numele – pentru că este acel loc unic din inima Universității (care este inima Orașului însuși), unde oamenii din toate generațiile, dar, mai ales, cei mai tineri și cei mai dornici de studiu, se  c o n t o p e s c  cu cărțile, și cărțile se  t o p e s c  în oameni –, așadar, reluând ideea, nu departe de sfârșitul unei deja tradiționale întâlniri în Bibliotecă și cu prietenii ei, mi-a revenit deloc ușoara, dar privilegiata misiune de a vorbi despre o carte, în legătură cu care, de când a apărut și până acum, s-au discutat atâtea și atâtea lucruri, încât pare (sau mie, cel puțin, mi se pare) că s-a spus dacă nu totul, în orice caz tot ce este mai important, și că greu se mai poate nota ceva care să nu fi fost observat.

Mă gândesc că ultima carte apărută în România și închinată unui ilustru poet latin1 este o carte-unicat și dintr-un alt punct de vedere, mai puțin sau doar în treacăt supus atenției până acum.

2. Cândva, pe la mijlocul secolului nu de mult încheiat – mai exact, în anul 1962 –, își făcea apariția, în Italia, un studiu care de-a dreptul a revoluționat teoria și estetica receptării operei de artă – de la literatură la muzică și de la artele plastice la cele ale spectacolului –, prin conceptul fundamental nou pe care îl propunea. Autorul studiului – el însuși, un prestigios creator literar – era faimosul semiotician și estetician Umberto Eco, iar teoria sa dădea chiar titlul studiului: Opera aperta („Opera deschisă“).

Cu toții cunoaștem de multă vreme și cartea, și teoria operei deschise, ale cărei ecouri nu s-au stins nici până astăzi, pentru că ambele au pus fundamentul unei perene, mereu actuale, postmoderne hermeneutici a operei de artă, în sensul cel mai larg al sintagmei.

Dacă Eco vorbea despre – și demonstra – multiplicitatea inumerabilă, neinventariabilă a semnificațiilor și chiar a sensurilor operei, care rămâne permanent deschisă actului interpretativ, individual și, simultan, chiar sumativ-colectiv, o carte precum aceea nu doar dedicată, ci și adresată direct clasicului poet sulmonezo-tomitan reușește să atingă, așa cum văd eu lucrurile, un standard de performanță care vine exact din sensul opus.

3. Spre deosebire de opera discutată de Umberto Eco, anume aceea cu un singur (și cunoscut) autor, epistolarul ovidian conceput de Ion Codrescu aduce în fața cititorului treizeci de autori, expeditori a tot atâtea epistole, și un singur destinatar: romanul sau, luând în considerare reperele biografice majore, sulmonezul și totodată pontic-tomitanul Publius Ovidius Naso. O carte, așadar, cu treizeci de autori, doi prefațatori și doi editori ridică, altfel decât era preocupat Eco să vadă în studiul amintit, problema teoretică a cititorului (respectiv, abstract vorbind, a receptorului) operei deschise. Opera este deschisă și pentru că cititorul este deschis. Aș merge mai departe și aș spune că opera – nicio operă, de fapt – nu este și nu poate fi deschisă, dacă receptorul ei nu este deschis. Iar deschiderea cititorului (sau, inversând termenii, cititorul deschis) nu înseamnă altceva decât multiplicitatea lui. Multiplicității de sensuri ale operei deschise îi corespunde întru totul multiplicitatea hermeneutică a cititorului.

Rezumând, o p e r a  d e s c h i s ă  (opera aperta) presupune și implică un    c i t i t o r   d e s c h i s  (lector apertus, lettore aperto), iar  c i t i t o r u l  d e s c h i s  condiționează și asigură  d e s c h i d e r e a  o p e r e i.

Liviu Franga și Gânditorul de la Hamangia la prezentarea volumului sus-menționat la Bibloteca de Litere a Universității din București – foto – Peter Sragher

4. Cei treizeci de autori ai epistolarului – selectați de primul editor, inițiatorul și coordonatorul volumului, coautor el însuși: artistul, scriitorul și profesorul Ion Codrescu, tomitan și pontic prin excelență2 – reprezintă tot ațâția cititori ai operei lui Ovidius. Ei pot fi considerați, dacă putem spune așa, modele de cititori deschiși, din cel puțin trei motive.

Mai întâi, încă de la o simplă privire exterioară, constatăm că provin din țări și de pe continente diferite: cei mai mulți din Europa (Elveția, Franța, Marea Britanie, România, Spania, Suedia), patru din Statele Unite ale Americii, doi din Japonia, unul din Canada. De aici și diversitatea lingvistică, întrucât epistolele sînt editate în limba nativă a autorilor (însoțite de câte un rezumat anexat, în engleză).

Apoi, dacă avem în vedere forma conținutului epistolar, vom constata că ea este extrem de diversă:

– rememorări autobiografice (în contextul primelor întâlniri cu opera ovidiană și al impactului acesteia asupra destinului biografic al autorului epistolei);

– dezvăluiri din laboratorul propriei creații (în cazul artiștilor „impactați“ de poezia ovidiană și de destinul autorului ei);

– eseuri despre interferența și afinitățile artelor congruente tematic, având ca suport inspirația ovidiană;

– decriptări în universuri poetice paralele (aparent străine unei priviri comparative: poezia japoneză, de pildă, și poezia elegiacă a lui Ovidius);

– confesiuni spirituale, mărturisiri literare, introspecții psihologice, incursiuni ficționale prin intermediul unor eroine mitico-epice, precum Dido, regina Cartaginei, sau pur imaginare (Marcia, „fata din Dacia“, fosta „colegă, prietenă, iubită“ a Tomitanului). Și așa mai departe…

În sfârșit, epistolografii pot fi considerați autentice modele de cititori deschiși și pentru că orizontul lor ocupațional este mirobolant de diversificat. Ne-am aștepta ca majoritatea cititorilor lui Ovidius, care i-au și scris în acest volum, să fie profesori de literatură și limbă latină sau de limbi clasice în general, în temeiul premisei ipotetice că aceștia din urmă dețin incontestabilul avantaj de a se exprima din interiorul unei specializări consacrate profesional și, deloc neglijabilă, posibilitatea privilegiată de a fi citit opera ovidiană chiar în limba în care a fost scrisă la Pontul Euxin. Avem însă surpriza să constatăm că majoritatea o formează, de fapt, c e i l a l ț i, nespecialiștii. Dovadă, încă o dată, a deschiderii universale a cititorului ovidian, din perspectiva căruia traducerea (efectuată, desigur, de un specialist, de un clasicist, mai mult ori mai puțin literaturizată) este, în fond, echipolentă – dar nu echivalentă! – cu originalul.

Într-o rapidă enumerare, unul dintre cititorii autori este critic muzical; un altul este specialist în poezia haiku și autor de astfel de poeme (deși, ca formație inițială, este clasicist); foarte mulți cititori epistolografi sînt scriitori (cu diverse obiecte de creație și investigație: poeți, prozatori, dramaturgi, critici și istorici literari, eseiști, traducători, publiciști, jurnaliști – inclusiv reporteri în presa scrisă sau audiovizuală); nu puțini sînt artiști în sensul tradițional al termenului (pictori și artiști plastici, muzicieni și muzicologi, scenografi, regizori, fotografi), cărora li se alătură cercetători în domenii socio-umane complementare (antropologie, arheologie, mitologie, istoria artei și artă comparată), nu în ultimul rând formatori (educatori) culturali, inclusiv editori de carte. Și nu cred că am epuizat mica listă de mai sus, în interiorul căreia multe zone ocupațional-profesionale se suprapun sau sînt cotangente…

Putem spune, fără teama de a greși prea mult, că fiecare dintre cititorii respondenți îndemnului lui Ion Codrescu de a-i trimite câte o scrisoare lui Ovidius ponticul reprezintă o paradigmă în sine, este un univers-receptacol deschis către operă.

5. Există, totuși – ne putem întreba, credem că pe bună dreptate –, vreo trăsătură de unire în această multitudine de fascicole caracteristice, dar divergente, care definesc realitatea pe care am denumit-o conceptual cititorul deschis?

Răspunsul îl aflăm chiar în primul rând al Cuvântului-înainte semnat de Ion Codrescu. Toată această carte constituie un  e x e r c i ț i u  d e  a d m i r a ț i e, pe care cititorul de azi și dintotdeauna al creației poetice a Tomitanului, al poeziei latine și grecești împreună, al Antichității Clasice în general, o nutrește, în contact direct și nemijlocit cu opera. Dincolo de textele propriu-zise, în cuvintele și frazele care alcătuiesc fiecare epistolă a cărții, Ion Codrescu însuși ne oferă exemplul unei admirații grafice de excepție. Sînt, cum aminteam, în total treizeci și trei de gravuri care, presărate între fiecare dintre cele treizeci de texte, indică un subtil raport-corespondență: atât cu epistola pe care o urmează sau o introduce, cât și cu textul-arhetip, arhitextul care este poezia ovidiană pontică, ea însăși epistolară atât per excellentiam, cât și în exclusivitate.

Iar dacă am dori și noi, inspirați de cele treizeci de texte-scrisori, să așternem pe hârtie propriile noastre exerciții, gânduri și impresii de admirație, ingeniosul editor și artist a păstrat la sfârșitul volumului o filă albă și goală, tocmai în această ipoteză și eventualitate. Cititorul deschis este așteptat, oricând și de pretutindeni, să se dezvăluie pe sine însuși și să se consemneze.

Vă îndemn și pe dumneavoastră, stimați cititori ai acestor rânduri, să o faceți, cu toată încrederea în propriile forțe. Căci reciproca teoriei operei deschise – respectiv, cititorul deschis – este, în egală măsură, valabilă ca și teoria însăși a operei deschise. Epistole către Ovidiu ni se înfățișează, emblematic aș spune, ca o carte prin excelență a cititorului deschis.

1. Epistole către Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide, editor Ion Codrescu, cuvânt înainte / Foreword Ion Codrescu, prefață / Preface Cătălina Popescu, cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția, Eikon, București, 2023, 250 p. + 1 f.
2. Cel de-al doilea editor este Valentin Ajder, directorul prestigioasei Case Editoriale Eikon, cea care a girat tipărirea, în excelente condiții grafice, a acestui volum ce beneficiază din plin de inspirația debordantă, dar unitară ca viziune, tipare și atmosferă stilistică a lui Ion Codrescu, autorul celor treizeci și trei de gravuri alb-negru, legate, direct și indirect, de tematica generală a epistolarului: convorbiri, imaginate și imaginare, cu Ovidiu(s).

*  Epistole către Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide, editor, coautor, prefață / Editor, Co-author and Forword – Ion Codrescu, prefață / Preface Cătălina Popescu, cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția, Editura Eikon, 2023.

Când se ridică pădurea

De
Liviu Franga
-
2
Nicolae Manolescu

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu vecin cu o pădure. Născut în sânul orașului, ba chiar în cel al Capitalei, am purtat cu mine și păstrat mereu nostalgia spațiilor libere, a suprafețelor neocupate de mâna omenească și de lucrările ei: un câmp, un lac, un râu sau măcar un pârâu. Iar când mă întorceam din excursii montane (și, uneori, marine), cea mai mare nostalgie a mea nu era piscul muntelui, ci freamătul pădurii.

Și mi s-a dat să pot ieși, după rostogolirea deceniilor, din patul de fier al orașului. Atunci m-am repezit să-mi împlinesc, fie și după atâta timp, dorința cea veche împinsă aproape în uitare. Era un grup de case dintr-un cartier așezat la margine de pădure, undeva spre capătul dinspre miazăzi al secularilor, uitați de vremuri, Codri ai Vlăsiei din inima Bărăganului. Nemulțumită mi-a fost bucuria când am primit cheile casei. Unde e pădurea promisă de „dezvoltator“? Deși era la un drum de bicicletă distanță, abia dacă trecea, văzută de la fereastra etajului, de înălțimea unui stânjen de gard.

Aceasta s-a întâmplat în primul an de la mutare. Apoi, în alți câțiva ani, vreo doi-trei spre patru, nu s-a mai întâmplat nimic. Pădurea mea a rămas, văzută de la aceeași fereastră de etaj, la aceeași înălțime, cam totuna cu cea a unui gard împrejmuitor de proprietate, alb hotar și stavilă puternică de vânturi, animale ori feluriți vizitatori. Până într-o zi, când, căutând, cum făceam în fiecare dimineață, cu privirea pădurea de dincolo de albul gardului – era, ca azi, tot în luna de scurgere a iernii spre primăvară –, n-am mai găsit-o. Pădurea parcă fugise. Nu o luase din loc, ci o luase în sus, trecând undeva dincolo de vârfurile unui șir de brazi sădiți, mai departe de gardurile noastre, de o mână gospodărească pe strada principală a cartierului și atingând, cu țuguiurile lor, streșinile caselor.

M-am mirat tare de creșterea cea bruscă, de nerecunoscut, a pădurii și i-am împărtășit vecinului de alături mirarea mea. Cum a crescut așa pădurea, văzută de la aceeași depărtare și înălțime? De la cât un gard la cât un brad? Cum nu știi, am fost întrebat la rândul meu. Când se ridică pădurea, atinge și cerul.

Într-o foarte recentă intervenție, pricinuită de ultima dureroasă despărțire pe care a cunoscut-o, în acest abia început an, cultura literară română, profesorul Mircea Mihăieș, mentorul și diriguitorul Orizontului timișorean, compara plecarea din viață a celuilalt Profesor, Nicolae Manolescu, cu prăbușirea unui stăvilar. Foarte veridică această imagine, cu atât mai mult, cu cât autorul ei vorbește, în rândurile imediat următoare ale aceluiași paragraf inițial, de „apele învolburate“ (și grav distructive, îmi permit să adaug) ale imposturii, veleitarismului și non-valorilor –, de torentele care au „asediat“ barajul ridicat în calea înaintării lor și care, din păcate, vor continua să o facă: fiindcă, acum, acel stăvilar nu mai există.

Atât cât am fost în stare și am avut ocazia să îl cunosc, direct și indirect, pe Profesor, statura lui intelectuală m-a ajutat să-mi găsesc mai ușor și cu deplină siguranță drumul și reperele. Am urmat Literele clasice. Dar m-am hotărât cu greu să merg într-acolo, după ce m-am bucurat de efemerele, dar local-glorioasele reușite de pe la olimpiadele de limba și literatura română și, ca o încununare la sfârșitul liceului, de un premiu I național la un concurs de creație literară („Tinere condeie“). Întâlnisem, ca elev, numele Profesorului menționat printre autorii și referenții manualelor de limba și literatura română, dar, mai ales, în acei dezlănțuit de creativi ani ’70 ai liceului meu, în felurite reviste literare (prima citită cu pasiune era, obligatoriu, România literară, întotdeauna greu de găsit pe la chioșcurile din centrul orașului, de unde dispărea rapid în aceeași zi de joi a apariției ei săptămânale) și, mai ales, pe coperțile cărților care, prin viul lor, animau viața culturală a acelor ani și ajungeau să dispară la fel de repede din librării precum România literară de pe tarabele chioșcurilor. A fost o grea alegere pentru liceanul din mine între română și latină, mai ales că, fiind complet interzisă nu doar în școală și în viața publică, ci și în mințile și sufletele oamenilor, religia (prin viitoare, posibile, studii ale mele la Teologie), îmi dădea ghes ca spre un fruct interzis.

Și totuși, am ales. Deși am avut o prea grea alegere de făcut. Între Cicero, Nicolae Manolescu și Sf. Ioan Gură de Aur. Cu primul și ultimul m-am întâlnit, n-aveam cum altfel, numai prin cărți (cu Sfântul și prin predicile pe care le ascultam, duminica, furișat în ultimele strane ale bisericii din Dealul Gorganilor, de pe lângă malul Dâmboviței cartierului Izvor). Șansa mea a fost însă cel de-al doilea dintre cei trei de sus. Pentru că m-am putut întâlni cu el de-adevăratelea, pe culoarele facultății, chiar dacă, la vremea aceea, deși erau frățește împărțite, aparțineau unor instituții universitare diferite (Facultatea de Limba și Literatura Română și Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, ultima devenită, chiar în timpul studenției mele, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, cu toate metamorfozele administrative cunoscute ulterior). Dar mi-am ratat șansa de a mă întâlni efectiv cu Profesorul în săli și amfiteatre, nu doar pe culoare și prin reunite consilii. Am ratat șansa, și o regret irecuperabil și astăzi, de a fi intrat, măcar o singură dată, în sala unde se țineau (permis, apoi incognito), ședințele Cenaclului de Luni. Căci, biografic vorbind, et in Arcadia ego eram, și eu eram optzecist, coleg cu cei mari, care luminau pe firmamentul cenaclului: Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Stratan (aerul cu diamante) și alții, pe care i-am invidiat infinit pentru puterea lor de dedicare exclusivă către poezia și literele române, în vreme ce eu le-am iubit și trădat deopotrivă.

Dar nici ei – nici chiar ei, cei mai mari dintre cei mari ai vremii, canonicii generației optzeciste, cât a mai dăinuit, azi, în ființa sa biologică – n-ar fi existat, dacă n-ar fi avut (și ei, ca și mine) o șansă uriașă. Șansa noastră s-a numit Nicolae Manolescu. Profesorul nu era, desigur, singurul dătător de șanse. Făcea parte dintr-o pleiadă de magiștri, critici și istorici literari de aceeași impunătoare statură: Ovid Crohmălniceanu, Eugen Simion, Mircea Martin, Ioan Alexandru, poetul-profesor, și mulți-mulți alții, dintre care doar Crohmălniceanu conducea un cenaclu reputat, asemenea celui de Luni, frecventat de mulți studenți, inclusiv de o parte dintre cei aflați în apropierea lui Manolescu.

Canonul de azi al literaturii române contemporane, la mai bine de jumătate de veac de la plămădirea lui, n-ar fi existat fără Nicolae Manolescu. Critic și magistru, el a fost, ca să continui metafora lui Mircea Mihăieș, constructorul barajului. Pot spune acest lucru cu vederea foarte clară pe care o am acum, alături de cei mult mai avizați decât mine să o facă – specialiștii de ieri și de azi în literele românești –, acum, de la distanța atâtor zeci de ani care mă – și ne – despart de edenul liceului și al studenției. Cu toate privațiunile acelor vremuri – de care eram cu toții conștienți, dar și, cu toții (sau aproape, dar nesemnificativ), tăcuți –, cu toate impunerile de munci patriotice și voluntare, cu tot cutremurul care ne-a zguduit în 4 martie 1977, răpind-ne și pe unii dintre profesori sau dintre scriitorii studiați (Savin Bratu sau Alexandru Ivasiuc, de pildă)…

Exista însă Cenaclul de Luni și existau voci independente, care – mă întorc la splendida imagine a stăvilarului – nu încetau să se facă auzite, dincolo de militarismul festivist al torentului ședințelor de partid (acela, unic, în care Manolescu, precum, de pildă, Dan Slușanschi de la noi, de la Filologie Clasică – acum s-au întâlnit, în sfârșit, din nou – refuzase să se înregimenteze). Existau cărțile Profesorului, și acestea dispăreau din librării și se așezau în biblioteci ca o pâine caldă a sufletului și a minții avide de adevăr, de inteligență, de cunoaștere nealterată.

Am avut, de-a lungul acestor multe decenii de comunitate a vieții universitare, câteva – din păcate (așa a fost să fie…) prea puține – ocazii de a ne afla împreună sub cupola unor diverse instituții. Am vorbit, doar de câteva ori, și la telefon, numai înainte de schimbarea unui an într-altul. Căci, știindu-i programul încărcat și nedorind să-i stric ceasurile de tihnă printre cărți (înainte de a deveni reprezentantul țării la UNESCO), mă feream să-l întrerup din orice treabă ar fi avut printr-un apel telefonic inopinat (oricum, nu-l puteam găsi, pe atunci, decât la telefonul fix, deci doar acasă, la ore de seară). Trei dintre acele prea puține ocazii mi-au rămas pentru totdeauna în minte. Iar acum, când doar eu mi le mai pot aminti, simt nevoia să mă despart de ele împărtășindu-le.

Trecuse aproape un deceniu de la acel Decembrie radical istoric, și singurul partid născut dintr-o reală, nepervertită și nemanipulată mișcare populară de revoltă, după dispariția de pe scenă a autocratului roșu și a familiei sale, reușise să se definească în peisajul politic prin echilibrul de care dădea dovadă în alegerea propriei identități ideologice: Partidul Alianței Civice (cunoscut atunci prin sigla P.A.C.), provenit din valurile de nemulțumire care îi cuprinseseră pe o mare parte dintre locuitorii Capitalei față de cursul dezamăgitor al evenimentelor imediat următoare căderii regimului ceaușist. Nu și comunist, căci sechelele ideologice ale regimului dictatorial continuau să marcheze, reflex și subteran, deciziile așa-numitului Consiliu al Frontului Salvării Naționale. Anul tulbure și însângerat al mineriadei și cel imediat următor destrămării Uniunii Sovietice au născut – nu întâmplător, în Piața Universității, prin valuri de proteste nemișcate din același loc – Alianța Civică și Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.). De acolo, din inima celor care cântau „mai bine mort decât comunist“ și din sentimentul atât de sfâșietor al presimțirii pericolului pierderii, din nou, a unei libertăți cu sânge și moarte câștigate, s-a născut Partidul Alianței Civice.

O magnolie din arborele de la Academia Română, In Memoriam Nicolae Manolescu – foto Peter Sragher

La capătul primului deceniu de libertate, pentru care se murise în acel Decembrie istoric în toată țara, m-am hotărât și eu să mă întorc în viața politică activă, după ce fusesem un hidalgo agățat și solitar rătăcit în vremea unei studenții cu prea multe gânduri, vise, planuri și dorințe. La sfatul vărului meu, care, împreună cu Stelian Tănase și cu alți onești colegi, unii tot universitari, alții intelectuali de elită, formase nucleul partidului și îi redactase programul, am bătut la ușa președintelui. Vărul meu mă întrebase dacă ar fi o idee bună să participe și el la întâlnirea mea cu președintele partidului, căruia urma să-i înmânez cererea de intrare. I-am spus lui Alexandru să-l întrebe pe președinte. Știam, firește, cine era. Profesorul. Știa o țară întreagă. Era și senator din partea partidului. Nu ne vorbisem însă niciodată, deși îl salutam, din mult și firesc respect, ori de câte ori se întâmpla să ne intersectăm, unul cu celălalt, traseele pe culoarele facultăților cu sediul comun în Edgar Quinet. „Știi ce mi-a spus domnul Manolescu?“, m-a întrebat vărul. Evident, am dorit să aflu. „Lasă-l pe el să vină, dacă vrea să vină.“ Atâta i-a spus. Am intrat cu timiditate în biroul președintelui. Simplu, fără cravată, mi-a primit cererea, a citit-o în tăcere și m-a întrebat. „Domnule Franga, credeți că veți găsi la noi democrația pe care ați studiat-o la grecii vechi?“ Eu am crezut că se referea la democrația din partidul pe care îl conducea. Și am spus „da!“ fără să clipesc. Văzând că nu înțelesesem sensul profund al întrebării, mi-a repetat-o, adăugând, după cuvintele „la noi“, sintagma „în România“. Atunci am tăcut, și el a zâmbit. N-am știut ce să-i răspund și am tăcut, lăsând tăcerea să vorbească în locul meu.

Au trecut apoi alți câțiva ani. Nu cu mult timp înainte de schimbarea mileniului (nu-mi mai amintesc exact detaliile, pentru că acum nu caut să le rememorez cu precizie), P.A.C.-ul a încetat, în mod voluntar, să existe. Președintele lui percepuse încheierea unei etape din istoria de după Decembrie a societății românești și a misiunii acelei etape. Atunci și eu, având înainte exemplul Magistrului (dar nu și pe al vărului meu), am lăsat deoparte orice alte vanități, mai mult ori mai puțin motivate și circumstanțiate, pentru a mă concentra asupra a ceea ce, față de prezentul politic, se vădea a fi cu adevărat și neînșelător înscris în durată: viața cărții, cu cuvintele Maestrului, profesia mea, cultura. Am început să scriu, mai constant și mai intens, pentru o revistă ori alta, cu atât mai mult, cu cât mirajul publicistic al acelei prime linii din viața culturală a unei națiuni, indiferent de epocă, mă atrăsese încă din îndepărtata studenție. Am început și să frecventez întâlnirile de la Clubul Prometheus din Piața Națiunilor Unite, conduse de Profesor, și să scriu cu asiduitate și cu un fel de îndârjire, ca un soi de avocat devotat al Filologiei Clasice, inclusiv în România literară: mă aflam parcă în căutarea timpului – nu aș zice pierdut, cât mai degrabă întârziat, rămas în urmă. Domnul Manolescu m-a chemat la redacție într-o bună zi de primăvară, printr-un telefon-surpriză dat de dânsul pe la orele serii (deja telefoanele mobile intraseră în uzul curent), pentru ziua următoare, căci voia să mă roage ceva: o carte, Iuvenal, de debut, a Alexandrei Ciocârlie, tocmai apăruse și merita o recenzie întru întâmpinarea ei. M-am prezentat la ora convenită în sediul Uniunii din Calea Victoriei, la etaj, și am așteptat minutele să-și atingă curgerea. Când s-au sfârșit, am deschis ușa, crezând că intru în biroul președintelui Uniunii și al directorului hebdomadarului. În locul unui singur chip cunoscut, m-au surprins mai multe, ațintite întrebătoare spre cel care dădea să intre cu destulă siguranță de sine. Dacă nu l-aș fi văzut pe Nicolae Manolescu, aș fi crezut că greșisem ușa. „Intrați, luați un loc“, mi-a spus, și a adăugat: „Avem o ședință de redacție, terminăm acum.“ În ciuda invitației, am dat să mă întorc pe culoar, știindu-mi mai exact locul. „Domnul Franga…“, a precizat către mica sală, aruncând una dintre acele priviri pătrunzătoare și de nerefuzat, pe care i le știam deja. „…Cu recenziile din Semnal clasic“, a adăugat, după o mică pauză. Apoi, uitându-se zâmbitor către mine: „Studiile clasice nu pot sta pe culoar. Își au aici locul lor. Poftiți.“

Ultima dată când i-am observat aceeași privire pătrunzătoare a fost anul trecut, tot într-o ședință. De data aceasta, a Filialei București – căreia îi aparțin – de Critică, Eseistică și Istorie Literară. Era sezonul alegerilor. Urma să votăm structura de conducere a Filialei și, de asemenea, pe unul dintre cei doi candidați la președinția Uniunii. Patru au fost vorbitorii de la prezidiu, toți candidați: doi la președinție (al doilea îmi – și ne – era complet necunoscut), unul la vicepreședinție, al patrulea la președinția Filialei. În această postură de candidat nu-l văzusem și nu-l ascultasem niciodată pe domnul Manolescu. Vorbea rar, dar cu inflexiuni care făceau să se sublinieze în mintea celor care îl ascultau exact esențialul ideii. Astfel încât luarea lui de cuvânt nu a fost o monotonă și previzibilă dare de seamă pe ultimii cinci și, eventual, mai mulți ani, ci o veridică zugrăvire a pericolelor – mai întâi –, care înconjoară, de ani buni (mai ales în ultimul deceniu), breasla scriitoricească, și – apoi – a luminilor unui viitor deloc edulcorat, întâmpinat mereu, în mod necesar, „cu garda sus“. Aceeași privire pătrunzătoare, aceiași ochi vii și neezitanți. Doar glasul mi s-a părut un pic obosit, într-un registru mai coborât și cu o depănare mai înceată. S-a retras, împreună cu ceilalți însoțitori, înainte de începerea votului. Ieșind, a aruncat către sală acea privire pe care i-o cunoșteam. Și un zâmbet împreună cu ea. Acum știu că a fost zâmbetul cu care avea de gând să întâmpine eternitatea.

Atunci, ca și acum, mi-am amintit de vorbele auzite de mine mai demult. Când se ridică pădurea, atinge și cerul. Acolo unde se află adevărata eternitate, și tainele ei.

Prudentius. Medalion literar

De
Liviu Franga
-
0
Liviu Franga
Liviu Franga recitând în limba latină – foto Adorian Târlă

Ἔνδον σκάπτε, ἔνδον ἡ πηγὴ τοῦ ἀγαθοῦ.

(Marcus Aurelius, Εἰς ἑαυτόν VII, 59)

În loc de introducere

Pentru orice iubitor de clasicism, câmpul literelor creștine este un teritoriu cu totul deosebit al Antichității.

El s-a născut dintr-un aparent paradox. Cuvântul universal, Logosul divin, suficient sieși și în sine, s-a răspândit între oameni numai prin lucrarea cuvântului omenesc. Acesta a putut trece de la poporul ales la neamuri și de la neamuri (lat. gentes) în întreaga lume (Matei 21:43). Pentru ca Logosul divin să se răspândească, a fost nevoie, așadar, de cuvântul omenesc. Pe el l-au folosit și cele dintâi comunități ale creștinilor, preocupate să-l rostească limpede, cât mai lămurit. Și astfel, primele scrieri creștine s-au folosit de cuvântul omenesc asemenea unei unelte cu care sapi spre a dezgropa o bogăție ascunsă în adâncul pământului; sau asemenea unei perdele întunecate care, dată la o parte, poate lăsa să intre întreaga lumină a soarelui strălucitor.

Primii scriitori creștini au folosit cuvântul omenesc doar ca să tălmăcească, între limitele oferite de greaca veche sau latină, Logosul divin, Cuvântul care a fost dintru început (ἐν ἀρχῇ, Ioan 1:1). Pentru ei, literatura ca atare nu exista, sau, dacă exista, nu însemna mai mult decât un nimic sclipitor, o frumusețe caducă, pieritoare, ca toate frumusețile terestre.

Dar au venit și veacul, și ceasul eliberării. După teama de cuvântul omenesc, pentru că tentația lui era foarte mare, și pentru că, în al doilea rând, școala antică romană a continuat fără întrerupere, din vremea Legii celor Douăsprezece Table până în aceea a lui Flavius Constantinus (cel supranumit, în tradiția creștină ulterioară, Constantin cel Mare), a urmat reacția firească: o atitudine acum diametral opusă față de cuvântul omenesc și de uriașele lui puteri. De la teamă, s-a ajuns la admirație. Iar de la admirație la emulație nu a mai fost decât un singur pas.

Pe care l-a făcut, cu hotărârea cea mai mare, penultimul secol al culturii latine antice: secolul al IV-lea, țâșnit, cu vigoare irezistibilă, din luminile Edictului mediolanens. Dincolo de rigorile doctrinei – cu toate ramificațiile ei interpretative –, s-a deschis înaintea noilor scriitori latini, ai veacului constantino-theodosian, câmpul frumuseții cuvântului, ascuns până atunci vederii lor, fie și pentru că alte necesități, din lăuntrul sau din afara culturii, îi făcuseră să-l lase deoparte. Obsesivului ce al literaturii secolului precedent i s-a substituit infinit mai atrăgătorul cum. Rostirea literară a noilor umaniști creștini s-a regăsit pe sine și a redescoperit, înapoia dogmei, emoția cuvântului: identică, în esența ei, celei născute din rostirea verbului ciceronian, vergilian sau horațian. 

Prizonierul propriei opere

Veacul al IV-lea a născut mulți poeți latini: ultimii poeți păgâni, primii mari poeți creștini. Schimbarea s-a făcut din mers, pentru că, și de data aceasta, timpul nu mai avea răbdare; de fapt, avusese destulă.

Cunoaștem îndeajuns de bine viața și activitatea literară a acestor poeți, unii dintre ei poligrafi remarcabili, reeditând experiențele culturale ale predecesorilor din vremea Republicii sau a Principatului. Din rândurile lor, unul singur se încăpățânează să-și descopere biografia. Nu insistăm asupra acestui fapt, pentru că am crede cumva în importanța capitală a cunoașterii vieții unui scriitor pentru înțelegerea operei. Insistăm, pentru că opera acestui poet a absorbit, pur și simplu, biografia lui. Care s-a închis între prima și ultima pagină a operei. Mai bine spus, între primul vers din Praefatio și ultimul din Epilogus.

Este vorba despre Aurelius Prudentius Clemens.

Unica sa biografie este, așadar, opera. Opera unui poet care a descoperit frumusețea posesivă a verbului latin după ce intrase în cel de-al zecelea lustru al vieții (Praef. 1–3). Prea mult, declară el, dăduse până atunci lumii și zădărniciilor ei. Prea mult i se dăruise pe sine însuși. Zăpada cernută treptat, dar pentru totdeauna, pe tâmple i-a reamintit întâlnirea, deloc îndepărtată, cu Atotcreatorul (ibid., 22–27).

Aceasta este opera lui Prudentius: povestea poetică a drumului către întâlnirea fiecăruia dintre noi, în ceasul din urmă, cu taina Ziditorului și a zidirii de dincolo de lumea vizibilă. Opera celui mai mare poet creștin (nu doar latin) stă sub semnul miraculoasei încrucișări dintre spiritualitatea creștină și cultura Antichității clasice. Prudentius recuperează în vers latin ceea ce Aurelius Augustinus a proiectat dincolo de tentația ritmurilor: aventura spiritului însetat de a cunoaște, pe cât ne este dat cu putință. Această sete, dar și plăcerea potolirii ei, au născut și fac opera lui Prudentius. 

Poezia lui Prudentius

Literar vorbind, creația prudențiană se refuză unei singure formule. Deoarece, din capul locului, ea a respins o atare formulă. Prudentius a procedat, în această privință, asemenea unora dintre iluștrii lui predecesori augustani: căci, ne putem întreba, unde este Vergilius mai vergilian – în Bucolice sau în Eneida? În Bucolice sau în Georgice? În Georgice sau în Eneida? Aceleași întrebări, dacă ele pot avea o rațiune, le punem și în cazul lui Horatius, al lui Ovidius, și așa mai departe.

Prudentius preia și reia deci tiparele mai multor genuri poetice. Acțiunea sa nu e însă doar de recuperare, de „valorificare a tradiției“, cum se spune de obicei. Este mult mai mult decât atât. Poemele lirice clasice – faimoasele „ode“ pindarice sau carmina horațiene – devin imnuri ale credinciosului creștin, practicant fervent, pentru orice ceas din zi și din noapte: Cathemerinon liber „Cartea imnurilor de zi cu zi“. Aceste imnuri trădează, cu fiecare vers și cu fiecare poem, o neascunsă bucurie, nici un moment micșorată, în așteptarea marii revelații. Epopeea, la rândul ei, prin Prudentius, își schimbă metrii, și astfel viziunea însăși: devine o epopee a patimilor martirilor, a acelor suferințe omenești inimaginabile, grație cărora jertfa întru Hristos se transfigurează și devine fericirea supremă. Astfel apare o epopee prin excelență lirică, pe de o parte: este vorba de Peristephanon liber „Cartea cununilor (martirice)“. Pe de altă parte, într-o viziune mai puțin traversată emoțional, dar denotând o mult mai mare încărcătură morală, avem de a face cu o altă epopee, alegorică, în care eroii mitologici sau istorici sunt înlocuiți cu tot atâtea simboluri ale Binelui și Răului: vorbim de cea de-a doua epopee prudențiană, intitulată Psychomachia „Bătălia pentru suflet“. La rândul său, poemul didactic latin (de veche inspirație grecească, revendicată prin Hesiod) reiterează experiența unor Lucretius și Vergilius, infuzată de accentele fervorii mistice: Liber Apotheosis „Apoteoza“ și Hamartigenia „Nașterea păcatului“. Nu putea lipsi, desigur, nici specia poetică pur latină (după spusele lui Quintilianus: Satira tota nostra quidem est „Satira este, în întregimea ei, cu adevărat a noastră [a romanilor]“, Institutio oratoria X, 1, 93). Ambele cărți ale răspunsului, dat pe cale poetică, „Împotriva cuvântării lui Symmachus“ (Contra Symmachi orationem libri duo), refac destinul celui mai vechi produs literar al solului latin. În sfârșit, epigrama clasică retrăiește, prin Dittochaeon uel Tituli historiarum „Îndoita hrană sau inscripțiile tablourilor“, vibranta experiență poetică de pe vremea lui Catullus sau Martialis (la încrucișarea ultimului secol republican cu primul imperial), proiectată acum, în veacul al IV-lea, tot imperial, dar creștin, pe fundalul unei sporit sensibile și aprofundate educații biblice. 

Receptarea operei și renumele poetului

Nu știm în ce măsură poemele celui mai mare autor creștin de versuri latine s-au bucurat de succes. Este curios faptul că nici unul dintre iluștrii săi contemporani nu îl menționează. Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

Aurelius Ambrosius era, în anul 374, episcop al orașului nord italic Mediolanum (faimosul Milano de azi). El a fost cel care a dat răspunsul oficial al Bisericii la propunerea senatorului Symmachus, formulată în renumitul discurs Relatio Symmachi „Cuvântarea lui Symmachus“ cu privire la readucerea și plasarea altarului și statuii închinate zeiței Victoria (Ara Victoriae) în clădirea Senatului (Curia). Răspunsul, reformulat, al episcopului îl regăsim în Epistula a XVIII-a ambrosiană. Fără nici o îndoială, Prudentius s-a inspirat din ea, în special în cartea a II-a din Contra Symmachi orationem.

Aurelius Augustinus, născut la câțiva ani – în 354 – după Prudentius nu s-a referit niciodată la opera contemporanului său.

Mai în vârstă decât Augustinus, Hieronymus – născut în jurul anului 340, ca și Ambrosius – a petrecut, se pare, la Roma anii cuprinși între 382 și 385, perioada în care a venit la Roma tânărul Augustinus.

Dintre ceilalți poeți ai vremii, se impun a fi amintiți: Decimus Magnus Ausonius (dispărut în jurul anului 393); Claudius Claudianus (activ literar în primul deceniu al secolului următor, al V-lea); Paulinus din Nola, discipol și prieten al lui Ausonius; Damasus, care a fost și papă, autor de epigrame spre amintirea și cinstirea martirilor creștini, din care probabil s-a inspirat Prudentius în Dittochaeon (nu știm dacă și în Peristephanon); Rutilius Namatianus, autorul faimosului poem De reditu suo „Despre întoarcerea sa acasă“, publicat în 416; Orientius, al cărui mic poem în distih elegiac, intitulat Commonitorium „Poem de amintire / Poem comemorativ“, a fost redactat, probabil, în anul 406 și prezintă o serie de reminiscențe prudențiene; în sfârșit, poeți minori, ca Sulpicius Severus, originar din Aquitania, biograful Sfântului Martin de Tours, și Prosperus, originar tot din Aquitania, autorul micului poem De ingratis „Despre faptele lipsei de recunoștință / Despre nerecunoștință“.

Este în afara oricărei îndoieli faptul că, grație remarcabilei arte lirice prudențiene, idiomul latin și-a dovedit, încă o dată, întreaga sa capacitate de expresie poetică: făcând să vibreze liric misterul creștin, dând forme vii unor experiențe și aspirații noi, poetul a readus la viață vechile formule lirice horațiene, și nu numai. Minucius Felix și, mai ales, Tertullianus au forjat prima proză latină creștină, iar Prudentius a fost creatorul noii poezii latine, esențialmente creștine.

Începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, deci la scurtă vreme după dispariția poetului, numele său apare menționat deja drept celebru, grație lui Sidonius Apollinaris, care, în Epistulae II, 9, îi compară pentru prima oară pe scriitorii latini creștini cu iluștrii lor predecesori păgâni și, mai mult decât atât, îi consideră egalii lor în valoare: pe Augustinus cu Varro, pe Prudentius cu Horatius. Gennadius din Massalia, activ literar între 480 și 500, îl include pe Prudentius printre bărbații iluștri ai Antichității, într-o operă al cărei titlu îl reia pe cel al modelului său de la sfârșitul Republicii, Cornelius Nepos, bunul prieten al lui Catullus (De uiris illustribus). Pe același poet ibero-roman îl citează, elogios, pe rând, în operele lor: Avitus (cca 500 p. Chr.), în poemul De laude Castitatis, vv. 375–377 (prudenti quondam cecinit Prudentius ore, 377: semnificativ joc de cuvinte, pornind de la sensul conotativ al numelui poetului); Gregorius Turonensis (Grégoire de Tours), în mai multe opere (Miraculorum liber I, De gloria martyrum, 41, 93, 106; De gloria confessorum, 112 etc.), și Fortunatus (în De uita Sancti Martini I, 19–20, folosind același joc, amplificat chiar, de cuvinte: Prudens prudenter Prudentius immolat actus). Tot lui Prudentius îi consacră și Isidorus din Hispala (azi, Sevilla: Isidorus Hispalensis) un distih din poemul 9, în care îl compară cu cei mai mari poeți latini (Vergilius, Horatius, Ovidius, dar și Persius), stând pe picior de egalitate cu ei: Par erat eximio dulcis Prudentius ore / carminibus uariis nobilis ille satis. 

Secolul al VIII-lea, ca și cel precedent, al lui Isidorus, îi poartă gloria mai departe. Citate din opera prudențiană sunt folosite de Beda Venerabilis (dispărut în anul 735), în tratatul De arte metrica, cap. XIV (în special din Psychomachia).

În sfârșit, începând cu secolul al IX-lea, numele poetului reprezentativ al creștinilor antici apare de nenumărate ori în diverse texte. Un episcop din Orléans (anticul Aurelianum), contemporan cu Charlemagne, pe nume Theodulphus, în poemele sale redactate în distih elegiac, îl enumeră pe Prudentius printre autorii antici privilegiați în epocă și un model personal în propria creație. Alcuinus (sec. VIII–IX, consilierul lui Charlemagne și savantul reformator, inițiatorul renașterii culturii și învățământului din întreaga Europă apuseană a Evului Mediu timpuriu) îl include în catalogul bibliotecii din York (anticul Eboracum) și îi transcrie personal o parte din operă. 

Marele număr de manuscrise pe care ni le-a transmis Evul Mediu atestă imensa prețuire de care s-a bucurat. Prudentius a devenit, cum era firesc, poetul cel mai citit al evului care a succedat Antichității, dovadă, cum am mențioant deja, numărul imens de manuscrise, prin care ne-a parvenit întreaga sa operă. Steaua lui și-a păstrat aceeași strălucire și de-a lungul Renașterii. Erasmus din Rotterdam l-a comentat, iar primele scrieri tipărite i-au privilegiat opera, multiplicând-o de timpuriu. Grație Bisericii romano-catolice, o parte dintre imnurile Horațiului creștin – în total, douăsprezece strofe – a intrat în liturghia canonică, strofele fiind incluse în Breviarul roman și traduse, pentru spațiul francez, de clasicii poeți Pierre Corneille și Jean Racine. 

Din această perioadă a început însă și declinul gloriei prudențiene. Mai întâi, ca reacție a publicului modern împotriva gustului Evului Mediu în general, apoi prin comparație cu modelele poetului creștin, față de care contribuția sa personală la îmbogățirea lirismului latin, a celui antic în general, a putut să pară mai curând ca o lecție foarte bine învățată.

Totuși, indiscutabil, așa cum cu îndreptățire s-a spus, Prudentius rămâne „ctitorul poeziei lirice și epice creștine“, stăpân absolut peste toate secretele poeziei clasice latine. Cea mai importantă contribuție a sa constă în faptul că a dovedit – fie și la sfârșitul Antichității, oferind astfel o largă sursă de inspirație tematică noului ev subsecvent – că universul creștin poate oricând constitui o sursă fecundă, integrabilă ca viziune în arta profană a cuvântului. Prudentius a făurit astfel sinteza osmotică între spiritualitatea creștină, cu deja seculara ei tradiție, și arta verbului latin, care atinsese, în poezie, perfecțiunea cu mai bine de patru veacuri în urmă. Spiritualitatea creștină a insuflat o nouă viață unui verb poetic deja rutinat, iar acesta din urmă, cu întreaga sa tehnologie – un veritabil arsenal, rafinat prin contactul permanent și străvechi cu verbul poetic grecesc –, a oferit optima găzduire, ca expresie, unei spiritualități care avea, în mai puțin de un mileniu, să cucerească lumea.

Prudentius – sursă: Catholic Education Resource Center

Imnul inițial din Cathemerinon liber („Cartea imnurilor de zi cu zi“)

Cântecul cocoșului, galli cantus sau gallicinium, dădea, în viața simplă a primilor creștini, semnul începutului unei zile obișnuite.

Conform tradiției hristologice, care își are sursa în Evanghelii, cocoșul devenise simbolul glasului lui Dumnezeu care ne cheamă la viață spirituală, trezindu-ne din letargia somnului. În faimosul pasaj evanghelic – comentat ulterior de Sf. Apostol Petru însuși, în Epistola I a sa (5:8), și, în două rânduri, de Sf. Apostol Pavel (I Cor. 15:34 și I Thess. 5:6) –, cocoșul fusese executantul profeției hristice privitoare la întreita lepădare a lui Petru și, totodată, martorul trădării acestuia, dintr-o prea umană frică. În simbolistica creștină ulterioară, cocoșul asumă semnificații multiple și interferente, cum dovedește, în chip strălucit, și imnul de față. 

Astfel, în ambianța religioasă a Bisericii primare, întemeiate și îndrumate de Sfinții Apostoli, cocoșul capătă valoarea simbolică a glasului celui Preaînalt, care biruiește și răscumpără vina păcatului omenesc primordial. Prin interpretări apostolico-patristice ulterioare, cocoșul se va identifica, în mod esențial, cu acea forță spirituală de sorginte divină – ca mesager al voinței de sus –, forță capabilă să trezească în sufletul omului căința de păcat și dorința de a se împărtăși cu harul divin. În sfârșit, din alte texte catehetice rezultă că, în comunitatea creștină a primelor secole, cocoșul devenise însuși simbolul lui Hristos, care ne cheamă, zi de zi și ceas de ceas – căci pasărea cântă în felurite momente ale zilei și ale serii, apoi la capătul nopții – către viața mântuitoare. El e simbol al lui Hristos – căci, într-adevăr, în vremea Lui, Hristos fusese în stare să-l scoată pe diavol și diavolii din oameni sau animale, să îi alunge, să îi pună pe fugă, gonindu-i în lumea întunericului, de unde și veniseră și unde le era locul, tot astfel cum cocoșul „alungă“ întunericul și anunță venirea zilei, a luminii.

Așa cum au arătat comentatorii (cf., infra, Bibliografie minimală, 2. Bibliografie critică), Prudentius reia aici, în imnul care deschide culegerea, motivul teologico-literar al cocoșului, dezvoltat –  fapt subliniat de Augustinus (Retract. I, 21) –, cu mai multe decenii înainte, și de către Ambrosius, în imnul Aeterne rerum conditor, precum și într-un poem mai amplu, intitulat Hexameron „Poemul celor șase zile [ale Creației]“.

Conținutul și tematica poemului inițial al culegerii prudențiene trebuie puse în legătură cu titlul și semnificația culegerii înseși. Astfel, s-a observat de multă vreme că titlul Cathemerinon a fost conceput în cea mai clasică manieră, întrucât trimite la titlurile primelor două culegeri de poeme vergiliene, ambele de origine și formă pur grecești: Bucolicon [libri], un genitiv plural tipic grecesc, de la bucolĭca, -orum (< gr. [τὰ] βουκολικά); Georgicon [libri], genitiv plural grecesc corespunzător lat. georgĭca, -orum (< [τὰ] γεωργικά).

Titlul operei prudențiene reprezintă, așadar, genitivul plural al adjectivului καθημερινός, echivalentul grecesc al lat. cotidianus. Adjectivul grec apare substantivizat, ca în titlurile vergiliene corespunzătoare, dar și aici, ca și acolo, se poate presupune un substantiv: bucolicon ([carminum] libri), georgicon ([carminum] libri), cathemerinon [carminum sau hymnorum (< gr. hymnōn, ὑμνῶν: genitivul de la ὕμνοι)] liber.

În intenția lui Prudentius, toate aceste poeme este foarte probabil că erau destinate uzului liturgic, ca rugăciuni cântate, în străvechea tradiție, milenară, a lirismului coral. Unele structuri metrice apar însă foarte complexe, depășind – în ansamblul volumului – specificul, de regulă simplificat metrico-prosodic, al poeziei imnografice.

Imnul inițial are – precum toate celelalte, de altfel, din Cathemerinon – structură strofică, aici tetrastihă, respectiv un catren. Sunt douăzeci și cinci de strofe în poem, deci o sută de versuri. Toate versurile sunt cuaternari (sau dimetri) iambici, aspect inovator, care contravine tradiției clasice: Horatius utilizase cuaternarul iambic în majoritatea Epodelor sale, însă întotdeauna nu izolat sau în repetiție cu el însuși, ci numai în combinație cu senarul iambic, cu care alcătuia distihul iambic.

Inovația metrică de față se pare că îi aparține lui Prudentius, deși inspirația este, cel mai probabil, ambrosiană, având în vedere – așa cum deja am subliniat – faptul că acest poem atestă, în general, o puternică influență imnografică, datorată episcopului poet din Mediolanum.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Texte

Aurelio Prudenzio Clemente, Le odi quotidiane (Cathemerinon liber). Testo con introduzione e commento ad uso delle scuole per cura di Sisto Colombo, Società Editrice Internazionale, Torino, 1932. 

Early Latin Hymns, with introduction and notes by A. S. Walpole, Georg Olms, Hildesheim, 1966 (ed. I, Cambridge, 1922).

Hymni antiquissimi LXXV, Psalmi III, ed. Walther Bulst, Kerle Verlag, Heidelberg, 1956.

Hymns of the Roman Liturgy, by Joseph Connelly, Longmans, Green & Co, London–New York–Toronto,1954.

Prudence, Oeuvres, I. Liber Cathemerinon, texte établi et traduit par M. Lavarenne, Les Belles Lettres, Paris, 1972.

2. Bibliografie critică

Aurelio G. AMATUCCI, Storia della letteratura latina cristiana, ed. a II-a, Torino, 1955, pp. 203–220.

Ștefan CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin. Constanța, 2003. 

Ernst Robert CURTIUS, Literatura europeană și Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duțu, Editura Univers, București, 1970.

Jacques FONTAINE, Études sur la poésie latine tardive, d’Ausone à Prudence, Les Belles Lettres, Paris, 1980. 

Reinhart HERZOG, Die allegorische Dichtkunst des Prudentius, Beck, München, 1966.

Cicerone IORDĂCHESCU, Istoria vechii literaturi creștine, vol. I–II, Iași, 1934–1940 (aici, vol. II, pp. 220–243).

Pierre de LABRIOLLE, Histoire de la littérature latine chrétienne, Les Belles Lettres, Paris, 1924 (și reeditările ulterioare).

Italo LANA, La biografia, la cronologia delle opere, la poetica di Prudenzio, Roma, 1962.

Umberto MORICCA, Storia della letteratura latina cristiana, I–II, Società editrice internazionale, Torino, 1924–1934, vol. II, pp. 877–965.

Dan NEGRESCU, Literatura latină. Autori creștini, Editura Paideia, București, 1996. 

Aimé PUECH, Prudence. Étude sur la poésie latine chrétienne au IVe siècle, Hachette, Paris, 1888.

Emanuele RAPISARDA, Introduzione alla lettura di Prudenzio, Catania, 1951.

Antonio SALVATORE, Studi prudenziani, Napoli, 1958.

Klaus THRAEDE, Studien zur Sprache und Stil des Prudentius, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1965.

HYMNVS AD GALLI CANTVM

1
Ales diei nuntius
lucem propinquam praecinit;
nos excitator mentium
iam Christus ad uitam uocat.		 IMN LA CÂNTATUL COCOȘULUI

1
Vestitorul zilei cântă,
când se face-n zori lumină;
Christ ne dă puterea sfântă
care-n viață-o să ne țină.
2
„Auferte“, clamat, „lectulos
aegros, soporos, desides;
castique, recti ac sobrii
uigilate, iam sum proximus!“
2
„Dați jos de pe voi“, ne strigă
„cuvertura lenii moale;
și, curați și drepți, cu frică
să vegheați: Eu sunt pe cale!“
3
Post solis ortum fulgidi
serum est cubile spernere,
ni parte noctis addita
tempus labori adieceris.
3
Nu-i bine patul să-l privești,
când soarele-arzător e sus,
doar dacă prin efort sporești
durata nopții ce s-a dus.
4
Vox ista, qua strepunt aues
stantes sub ipso culmine
paulo ante quam lux emicet,
nostri figura est iudicis.
4
E glasu-acestui vestitor,
care trezește-n orice zi,
chemarea de Judecător
la Judecata ce va fi.
5
Tectos tenebris horridis
stratisque opertos segnibus
suadet quietem linquere
iam iamque uenturo die,
5
Ne-ndeamnă glasul să ieșim
din moliciunea patului,
trândav culcuș să părăsim
la răsăritul soarelui,
6
ut, cum coruscis flatibus
aurora caelum sparserit,
omnes labore exercitos
confirmet ad spem luminis.
6
pentru ca toți cei ce trăiesc
legați de soarta muncii lor
să știe, cerul când privesc,
că-i El speranța tuturor.
7
Hic somnus ad tempus datus
est forma mortis perpetis:
peccata, ceu nox horrida,
cogunt iacere ac stertere;
7
Ceasul de somn nu-i altceva
decât din moarte un crâmpei
în care vei aluneca
păcatul de-asculta-vei.
8
sed uox sub alto culmine
Christi docentis praemonet
adesse iam lucem prope,
ne mens sopori seruiat,
8
Răsună din înalt un glas,
al lui Hristos Învățător,
lumină e la orice pas
cu El, nu-n somnu-nșelător,
9
ne somnus usque ad terminos
uitae socordis opprimat
pectus sepultum crimine
et lucis oblitum suae.
9
ca nu cumva, pân’ la sfârșit,
să cadă în nentorsul somn
cu patimi trupul tău hrănit
și-uitând de al luminii Domn.
10
Ferunt uagantes daemonas,
laetos tenebris noctium,
gallo canente exterritos
sparsim timere et cedere.

10
Se spune că, ascunși prin fum
și bezna-adâncă-a nopții,
cântând cocoșul, fug din drum
satanii hâzi ai morții.
11
Inuisa nam uicinitas
lucis, salutis, numinis,
rupto tenebrarum situ,
noctis fugat satellites.
11
Căci pogorârea sfântă a
luminii-n hăul beznelor
e mântuire pururea,
dar chin cumplit satanelor.
12
Hoc esse signum praescii
norunt repromissae spei,
qua nos soporis liberi
speramus aduentum Dei.
12
Ei au aflat și bine știu
că-acesta-i semn de legământ:
scăpați de somn, până târziu
Îl așteptăm pe Domnul Sfânt.
13
Quae uis sit huius alitis,
Saluator ostendit Petro,
ter, antequam gallus canat,
sese negandum praedicans.
13
Puterea-ascunsă-a păsării
Hristos lui Petru-a arătat
spunându-i că-L va părăsi
‘nainte de-al treilea cântat.
14
Fit namque peccatum prius
quam praeco lucis proximae
inlustret humanum genus
finemque peccandi ferat.
14
Păcatul s-a urzit, ascuns,
la adăpostul nopților;
prin cânt, lumina a pătruns,
liman al rătăcirilor.
15
Fleuit negator denique
ex ore prolapsum nefas,
cum mens maneret innocens
animusque seruaret fidem.
15
Amarnic cel care-a mințit
a plâns, căci vorba i-a zburat
hidoasă, deși n-a voit,
și sufletul i-a fost curat.
16
Nec tale quidquam postea
linguae locutus lubrico est,
cantuque galli cognito
peccare iustus destitit.
16
Iar după-aceea a început
să-și pună limbii frâu; deci al
cocoșului cântat, știut,
stavilă-a fost păcatului.
17
Inde est, quod omnes credimus
illo quietis tempore
quo gallus exultans canit,
Christum redisse ex inferis.
17
De-atunci, noi credem nesmintit
că-n vremea-n care dormim toți,
la ceas din zori, neprihănit,
Hristos a înviat din morți.
18
Tunc mortis oppressus uigor,
tunc lex subacta est tartari,
tunc uis diei fortior
noctem coegit cedere.
18
Atunci, zdrobită moartea-a fost,
înfrântă legea iadului,
a biruit al zilei rost
gonind noaptea păcatului.
19
Iam iam quiescant improba,
iam culpa furua obdormiat,
iam noxa letalis suum
perpessa somnum marceat.
19
Să înceteze răutăți,
păcatul negru doarmă dus,
și-n somn, ca multe alte dăți,
să se afunde iar, supus.
20
Vigil uicissim spiritus,
quodcumque restat temporis
dum meta noctis clauditur,
stans ac laborans excubet.

20
Deci, duhul veșnic treaz să stea
de veghe-n vremea vieții lui,
până când vamă va să dea
neînrobit păcatului.
21
Iesum ciamus uocibus
flentes, precantes, sobrii;
intenta supplicatio
dormire cor mundum uetat.
21
Plângând, rugându-ne, postind,
pe Iisus să îl chemăm;
prin rugăciune nu mai prind
ochii să-adoarmă, când cântăm.
22
Sat conuolutis artubus
sensum profunda obliuio
pressit, grauauit, obruit
uanis uagantem somniis.
22
Ah, mult prea mult uităm, dormind,
de ce e-n jur, și rătăcim,
căzuți în mreaja ce-o întind
visări, trăgându-ne-n abim!
23
Sunt nempe falsa et friuola,
quae mundiali gloria
ceu dormientes egimus:
uigilemus, hic est ueritas.
23
Minciuni și goale nerozii
iată ce-am făptuit, purtați
de-aripa unei dulci trufii…
E-un singur adevăr: Vegheați!
24
Aurum, uoluptas, gaudium,
opes, honores, prospera,
quaecumque nos inflant mala:
fit mane, nil sunt omnia.
24
Plăcere, aur, bucurii,
onoruri, bunăstare ori
tot ceea ce poate momi:
dispare la lumină, -n zori.
25
Tu, Christe, somnum dissice,
tu rumpe noctis uincula,
tu solue peccatum uetus
nouumque lumen ingere!		25
Tu, Doamne, somnu-alungă-ne,
tu sfarmă lanțul nopților,
dezleagă-ne păcatele,
și-adu lumină tuturor!

Liviu Franga, Scurtă profesiune de credință a traducătorului din Aristofan

De
Liviu Franga
-
0
Aristofan
Aristofan

Oricare autor de teatru, fie că este vorba de Antichitate (clasică în cazul de față), fie că avem în vedere lumea modernă și contemporană, dacă nu aparține exclusiv unei culturi naționale, ci patrimoniului universal, se impune a fi tradus avându-se în vedere și luându-se în considerare două condiții fundamentale, care sunt, în același timp, și condiții minimale, obligatoriu de respectat și de pus în aplicare în domeniul traducerii textelor dramatice.

Liviu Franga
Liviu Franga

În ordinea, primordial cronologică, a contactului cu textul unui autor dramatic tradus, prima condiție, minimală și fundamentală, pe care trebuie ca autorul traducerii să o cunoască, să o respecte și să o aplice este aceea a lizibilității traducerii. Textul original a fost compus de autorul lui (= elaborat, redactat; apoi conservat și transmis mai departe, inclusiv în intervale seculare și milenare) spre a fi citit, adică reluat în contact cu publicul său receptor, fie individual, prin lectură personală, fie colectiv, prin lectură școlară, instructiv-educativă, pe fragmente alese ori, după caz, integral. Cum mecanismele lecturii originalului (a „textului-sursă”, în termenii teoriei traducerii) se bazează în mod esențial pe înțelegerea textului citit, în mod consecutiv și lectura textului tradus (a „textului-țintă”) se impune să satisfacă aceeași cerință. Traducerea, cu alte cuvinte, trebuie să fie, în egală măsură ca originalul, inteligibilă, vreau să spun ușor sau relativ ușor – depinde de originalul însuși! – perceptibilă și descifrabilă ca sens, ca sensuri, ca mesaj. O atare traducere nu poate fi mai obscură, mai complicată, mai opacă – gramatical, semantic, semiotic – decât originalul care-i stă la bază. Ar fi un nonsens. Or, inteligibil, în spațiul lecturii, înseamnă lizibil: inteligibil prin / la / în / lectură (mută sau nu).

A doua condiție, pe care autorul traducerii unui text dramatic nu trebuie s-o scape din vedere – dimpotrivă, dacă ambiționează spre perenitatea traducerii (țelul ultim de atins și de tins, asimptotic, de către un traducător dramatic), trebuie să o cultive cu maximă și permanentă atenție –, se referă la natura însăși a textului. Acesta nu este un text literar oarecare, în proză sau în versuri. Este un text dramatic. Un text în cazul căruia nu succesiunea ritmică (versificația) sau absența acesteia contează și are importanță, ci cu totul altceva. Textul dramatic se articulează, se configurează și se modulează având în centrul său conceptul de replică. Aceasta deosebește categoric și fundamental un text dramatic de unul nondramatic, fie poezie, fie proză. Replicile personajelor, date unele altora, sunt cu totul altceva decât dialogul dintr-o proză sau dintr-o poezie / poem oarecare. Prin replici, unele nonverbale, gestuale, personajele de teatru construiesc piesa, o înalță piatră cu piatră, replică după replică. Prin urmare, traducătorul unei piese de teatru, antice sau moderne sau actuale, nu trebuie niciun moment să omită faptul că el traduce un joc (literar) dramatic, o construcție spectaculară, și nu un text bidimensional, oricât de complex ar fi acesta. Prin replicile personajelor teatrale, piesa oferă spectatorului o viziune, o realitate tridimensională. Fie și fictivă, imaginată și imaginară.

Așadar, atunci când traduce un text dramatic, autorul traducerii nu se limitează doar la traducerea, pur și simplu, a unui text. El traduce o viziune, el oferă traducerea unui spectacol. Prin și dincolo de pagina scrisă, beneficiarul traducerii unui text dramatic trebuie să vadă scena pe care joacă actorii, interpreții textului dramatic. Actorii dau consistență sonoră, culoare și timbru, intensitate cuvântului scris. Îl fac palpabil, îl fac să trăiască (și) sonor, nu doar vizual, ca în cazul simplei lecturi. Traducătorul trebuie să facă același lucru ca și autorul piesei: să dea, printr-o traducere – pe care aș numi-o vizionară, în sensul de spectaculară – materialitate, palpabilitate textului tradus, oferind astfel și el – traducătorul, nu doar autorul originalului – premisele literar-culturale ale dezvoltării artei actoricești.

Cea de-a treia condiție sine qua non a reușitei traducerii dramatice se vădește, în consecință, a fi, dincolo de lizibilitate, adică de literaturitatea traducerii textului dramatic, viziunea lui spectaculară, deschiderea traducerii spre arta și tehnica spectacolului dramatic, într-un cuvânt spectacularitatea traducerii dramatice.

⁂

Este ceea ce, folosind virtuțile unei limbi române firești, vorbite curent și colocvial (chiar cu micile obscenități specifice oralității necenzurate, cu atât mai mult, cu cât acest nivel și registru stilistic abundă la Aristofan), dar și poetizante totodată – întrucât toată dramaturgia antică folosea versul, în multiple combinații metrice, unele dificil de inventariat (cazul metrilor plautini, numeri innumeri, deci din zona latină a teatrului) –, am încercat să realizez ca traducere în ediția de față, rod al unei colaborări și revizuiri extrem de îndelungate, până în momentul finalizării.

Am păstrat, prin urmare, versul, ca unitate fundamentală de expresie a replicii, și în traducere.

Pentru diversificarea și sporirea gradului de lizibilitate, de „lecturabilitate”, dacă-mi este permis să spun așa, am recurs, nu de puține ori, la calitățile literar-estetice ale rimei, cea care oferă cititorului (și, mai ales, spectatorului) modern un avantaj considerabil față de proză: muzicalitatea imediat perceptibilă, mica arhitectură sonoră, inclusiv cea intuită. În felul acesta, putem recupera muzicalitatea excepțională a metricii, respectiv a versificației textului grec, construit ritmic în așa fel, încât, pe de o parte, era el însuși muzică, pe de alta, sugera o infinitate de mișcări dansante, coregrafice, supraadăugate tonalităților și intensităților vocii, mimicii, gesturilor.

Pentru conferirea unui spor imaginativ, a unui confort spectacular-vizionar textului aristofanian, n-am ezitat să mă detașez de rigorile unei traduceri fidele gramatical și chiar lexical. Fidelitatea gramaticală nu este compatibilă cu potențele spectacolului scenic. În plus, este, de cele mai multe ori, imposibil să fie respectată, dacă vrem ca această obediență morfo-sintactică, uneori chiar lexicală, a traducerii să nu conducă la ilizibil, la indigestie, mai exact la nedigerarea a ceea ce citim. N-am ezitat, în concluzie, să modulăm fraze, întrerupându-le sau reconstruindu-le, să aducem în firescul inteligibil și spre o normală satisfacție estetică formulări sintactico-frazeologice particulare limbii originalului, dar cu totul greoaie și nefirești din unghiul limbii române. Pentru acest beneficiu dublu – al facilitării lecturii și al creării viziunii spectaculare, atât pentru cititor, cât și, mai ales, pentru spectator, cel care, spre deosebire de cititor, poate și vedea textul ca reprezentare scenică, textul ca piesă montată –, n-am ezitat (totuși, în limite extrem de reduse) să introduc și câte un vers nou, inexistent în original, dar oricând putând a fi sugerat traducătorului de textul autorului.

Dicaiopolis și Euripide / Dικαιοπολις και Ευριπιδης

De
Liviu Franga
-
0
Ancient Theater of Acharnes | ΔΙΑΖΩΜΑ
Ancient Theater of Acharnes | ΔΙΑΖΩΜΑ

fragment din comedia Acharnienii de Aristofan, din ediția bilingvă Aristofan/Aristophanes – Acharnienii / Acharnes, apărută în colecția ”Teatru antic – Aristophanes” a editurii Eikon. Volumul a fost lansat în cadrul Târgului de Carte Bookfest în luna mai 2019.

traducere de Liviu Franga
note de Theodor Georgescu

DICAIOPOLIS

                                    Acum e vremea cu curaj să mă-narmez:

                                    va trebui pe Euripide să-l găsesc.

(Bate la poarta lui Euripide.)

                                    Băiete!

SLUJITORUL LUI EURIPIDE

                                                Cine-i?

DICAIOPOLIS

                                                           Euripide-acasă e? (395)

SLUJITORUL

                                    Nu e-năuntru și-năuntru totuși e.

DICAIOPOLIS

575                              Cum e-năuntru și-năuntru totuși nu-i ?

SLUJITORUL

                                    E chiar așa cum zic, bătrâne: mintea lui

                                    afară bate câmpii, culegând

                                    ici-colo câte-un versuleț, deci iată cum

                                    nu e-năuntru! Însă el, de fapt, ’năuntru e,

580                              stă cu picioarele în aer și compune-acum

                                    o mare tragedie.         (400)

DICAIOPOLIS

                                                                       Ne-mai-po-me-nit!

                                    De trei ori fericitule Euripide, tu,

                                    un sclav atât de iscusit la vorbă ai!

                                    Acuma, cheamă-l.

SLUJITORUL

                                                                       Imposibil.

DICAIOPOLIS

                                                                                   Păi de ce?!

585                              Să știi că n-am să plec. La ușă am să bat.

(Bate insistent la ușă.)

                                    O, Euripide, Euripidulețule,

                                    acordă-mi doar o clipă de atenție,      (405)

                                    dacă vreodată ai făcut-o pentru cineva!

                                    Te caută-n persoană Dicaiopolis,

590                              cel care s-a născut din neamul Choleizilor.

                                    Chiar el e-n fața ta acum.

EURIPIDE (distrat, dinăuntru)

                                                                       N-am timp deloc.

DICAIOPOLIS

                                    Atunci rotește-nvârtitoarea aia, hai…

EURIPIDE

                                    E imposibil.

DICAIOPOLIS

                                                           Hai, te rog…

EURIPIDE (foarte plictisit) 

                                                                                   …Ei bine, hai.

                                    Am să rotesc învârtitoarea. Să cobor

595                              n-am timp deloc.

(Placa turnantă se rotește și aduce la vedere interiorul camerei lui Euripide. Poetul, culcat pe o canapea, cu picioarele în sus, compune îmbrăcat în zdrențe. De-a lungul peretelui atârnă, agățate în cuie, diverse costume de teatru la fel de zdrențuite, iar pe podea zac împrăștiate numeroase accesorii, precum și suluri de papiri.)

DICAIOPOLIS

                                                           O, Euripide!…

EURIPIDE (și mai plictisit)

                                                                                   Ce mai vrei?

DICAIOPOLIS

                                    Tu, cu picioarele în aer, scrii, de fapt puteai

                                    prea bine și cu ele … jos! Acuma înțeleg (410)

                                    de ce eroii tăi sunt niște șontorogi:

                                    păi au căzut de sus și au rămas betegi.

600                              Dar, spune-mi, de ce porți tu zdrențe și de ce

                                    arăți, că plânsul mă cuprinde? – Aha, pricep

                                    de ce eroii tăi arată parcă-s cerșetori.

                                    Te rog să-mi dai și mie-o zdreanță, care vrei,

                                    o zdreanță dintr-o tragedie veche-a ta. (415)

605                              Căci trebuie să țin un lung discurs acum

                                    acestui cor, și dacă nu-l rostesc frumos,

                                    ah, moartea crudă, moartea mă așteaptă, oh!

EURIPIDE

                                    Ce zdrențe-ți plac?

(arătând spre niște vechituri aruncate pe jos)

                                                                       N-ai vrea dintre-astea, care-au fost

                                    deunăzi pe Oineus, bătrân nenorocit,

610                              în ultima mea piesă care-a concurat?

DICAIOPOLIS

                                    A, nu! Prea bune-s astea! Eu te rog să-mi dai

                                    din zdrențele-altui personaj, și mai de plâns. (420)

EURIPIDE

                                    Nu vrei pe-ale lui Phoinix orbul?

DICAIOPOLIS

                                                                                   Phoinix?! Nu.

                                    Eu de-altul și mai zdrențăros ca el îți spun.

EURIPIDE

615                              Ah, omul ăsta care zdrențe o fi vrând?!

                                    Vorbești cumva de cerșetorul Philoctetes?

DICAIOPOLIS

                                    Ba nu, e unu’ mult mai rău nenorocit. (425)

EURIPIDE

                                    Sau ți-ar plăcea bulendrele jegoase și

                                    rupturile pe care-al meu Bellerophontes

620                              le-avea pe scenă, când din greu el șchiopăta?

DICAIOPOLIS

                                    Nu, nu Bellerophontes. Era ceva mai rău,

                                    era un personaj și șchiop, și cerșetor,

                                    flecar fără pereche și pungaș vestit.

EURIPIDE

                                    Da, știu acum! E Telephos din Mysia.

DICAIOPOLIS

625                              Chiar el! Te rog frumos, te rog, dă-mi zdrențele (430)

                                    pe care le-a purtat în piesa ta: te rog!…

EURIPIDE

                                    Băiete! Dă-i odată omului de-aici

                                    jerpeliturile lui Telephos: le vezi

                                    deasupra zdrențelor în care-a fost Thyestes,

630                              și dedesubtul celor pentru Ino. Dă-i!

DICAIOPOLIS

(După ce își pune deasupra costumul ferfenițit dat de Euripide, își desfășoară mantaua zdrențuită, lăsând intenționat la vedere, neacoperite, găurile.)

                                    O, Zeus, care toate vezi de sus, de jos, (435)

                                    și cu privirea ta străpungi un… univers,

(Își trece degetele prin găuri, sugerând astfel intensitatea privirii zeului peste lume.)

                                    o, lasă-mă ca, astăzi, jalnic, să mă zbat,

                                    mai jalnic decât cel mai jalnic cerșetor!

635                              Și tu, Euripide, fiindcă ai fost bun

                                    cu mine, doar un lucru îți mai cer să-mi dai,

                                    ceva ce merge fix cu zdrențele.

                                    Căciula de pe capul mysienilor!

                                    Căci azi pe cerșetorul eu va trebui să fac, (440)

640                              fiind ceea ce sunt, un altul însă par.

                                    Să știe spectatorii bine cine sunt,

                                    iar corul cel nătâng al acharnienilor

                                    să stea pe-aici pe-aproape, lângă mine și

                                    cu fiecare vorbuliță el să ia

645                              câte-un drăguț de bobârnac direct în nas.

EURIPIDE (întinzându-i căciula)

                                    Ți-o dau, căci mintea ta lucrează tare mult. (445)

DICAIOPOLIS (cu căciula pe cap)

                                    Să ne trăiești, și mult noroc lui Telephos

                                     – e tot ce vreau ca zeii vouă să vă dea.

Deja mă simt umplut de vorbulițe, dar

650                              mai am nevoie de-un toiag de cerșetor.

EURIPIDE

                                    Hai, ia-l și du-te! Vezi, de-acum să nu te prind

                                    că vreodată pragul ăsta-ai să-l mai treci.

DICAIOPOLIS (aparte)

                                    Vai, vai de mine cum m-alungă el de-aici, (450)

                                    când încă de atâtea am nevoie… Stai,

655                              că nu mă dau așa ușor… poftit.

                                    Insistă, deci, bate-l la cap, nu te lăsa.

                                                           (tare)

                                    O, dragul meu Euripide, dă-mi acum

                                    un coșuleț în care-o lampă mică-a ars.

EURIPIDE

                                    Nefericitule! Un coșuleț!!! Și ce să faci?

DICAIOPOLIS

660                              Cum ce să fac?!… Nu fac nimic. Dar vreau să-l am. (455)

EURIPIDE (aruncându-i coșulețul)

                                    Mă plictisești. Te rog să pleci, hai, chiar acum.

DICAIOPOLIS

                                    Vai… nu! Să te iubească zeii-așa precum,

                                    cândva,-au iubit-o tare mult pe maică-ta.

EURIPIDE

                                    Acuma du-te, hai, te rog.

DICAIOPOLIS

                                                                       Ba nicidecum,

665                              un singur lucru doar să-mi dai, atât te rog,

                                    o străchinuță doar, cu buza știrbă. Dă-mi…

EURIPIDE (întinzându-i o farfurie ciobită)

                                    Mai dă-te dracu’. Ia-o, să nu te mai văd. (460)

DICAIOPOLIS (aparte)

                                    Habar n-ai tu cât mă înfurii. Stai așa.

(tare)

                                    Tu, Euripide, mierea sufletului meu,

670                              mai vreau un lucru, singur-singurel, să-ți cer !

                                    Dă-mi o oliță plină ochi cu burețel.

EURIPIDE

                                    Măi, omule, tu tragedia mi-ai furat!

                                    Hai, ia ulcica, du-te, șterge-o, cară-te!

DICAIOPOLIS

                                    Mă duc, mă duc. (465)

(aparte)

                                                                       Da’ ce să fac, încă mai e

675                              ceva care-mi lipsește, făr’ de care mor!

(tare)

                                    Ascultă, Euripide, fericirea mea!

                                    Tu dacă asta-mi dai ce-ți cer, eu am plecat!

                                    Adio! Nu mă mai întorc în veci de veci!

                                    Știi, vreau, în coșuleț să pun, te rog, fii bun,

680                              niște cojițe goale de la zarzavat.

EURIPIDE

                                    Ah! M-ai distrus! Poftim. S-a zis cu drama mea. (470)

                                    Căci mi-ai furat tot ce era frumos în ea.

DICAIOPOLIS

                                    Acuma e… destul. Și timpul să mă-ntorc.

                                    N-aș vrea povară să ajung și… să

685                              îmi poarte regii ură-adâncă nu aș vrea.

                                    Dar, vai, nenorocire, ce era să uit!

                                    O lume-ntreagă nu aș da în schimb, mă jur.

                                    Euripidel, drăguțule, iubitule, (475)

                                    să mă trăznească dacă îți mai cer ceva,

690                              atâta doar, un singur lucru singurel:

                                    din partea mamei ce ai moștenit să-mi dai,

                                    o preagustoasă legătură de mărar.

EURIPIDE (către sclav)

                                    Nerușinatul! Ia închide-i ușa-n nas.

(Placa turnantă se întoarce la loc, în poziția inițială, astfel încât interiorul camerei lui Euripide dispare în spatele scenei, care rămâne, pentru câteva clipe, goală.)

⁂

Dικαιοπολις και Ευριπιδης

text original, vv. 393–479

{ΔΙ.} Ὥρα ‘στὶν ἆρα καρτερὰν ψυχὴν λαβεῖν·

καί μοι βαδιστέ’ ἐστὶν ὡς Εὐριπίδην.

395

Παῖ παῖ.  

{ΘΕΡΑΠΩΝ}

Τίς οὗτος;

{ΔΙ.} Ἔνδον ἔστ’ Εὐριπίδης;

{ΘΕ.} Οὐκ ἔνδον ἔνδον ἐστίν, εἰ γνώμην ἔχεις.

{ΔΙ.} Πῶς ἔνδον, εἶτ’ οὐκ ἔνδον;

{ΘΕ.} Ὀρθῶς, ὦ γέρον.

Ὁ νοῦς μὲν ἔξω ξυλλέγων ἐπύλλια

οὐκ ἔνδον, αὐτὸς δ’ ἔνδον ἀναβάδην ποεῖ

400

τραγῳδίαν.

{ΔΙ.} Ὦ τρισμακάρι’ Εὐριπίδη,

ὅθ’ ὁ δοῦλος οὑτωσὶ σοφῶς ὑποκρίνεται.

Ἐκκάλεσον αὐτόν.

{ΘΕ.} Ἀλλ’ ἀδύνατον.

{ΔΙ.} Ἀλλ’ ὅμως·

οὐ γὰρ ἂν ἀπέλθοιμ’.  – Ἀλλὰ κόψω τὴν θύραν.

Εὐριπίδη, Εὐριπίδιον,

405

ὑπάκουσον, εἴπερ πώποτ’ ἀνθρώπων τινί·

Δικαιόπολις καλῶ σ’ ὁ Χολλῄδης ἐγώ.

{ΕΥΡΙΠΙΔΗΣ}

Ἀλλ’ οὐ σχολή.

{ΔΙ.} Ἀλλ’ ἐκκυκλήθητ’.

{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἀδύνατον.

{ΔΙ.} Ἀλλ’ ὅμως.

{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἐκκυκλήσομαι· καταβαίνειν δ’ οὐ σχολή.

410

{ΔΙ.} Εὐριπίδη.

{ΕΥ.} Τί λέλακας;

{ΔΙ.} Ἀναβάδην ποεῖς,  

ἐξὸν καταβάδην. Οὐκ ἐτὸς χωλοὺς ποεῖς.

Ἀτὰρ τί τὰ ῥάκι’ ἐκ τραγῳδίας ἔχεις,

ἐσθῆτ’ ἐλεινήν; Οὐκ ἐτὸς πτωχοὺς ποεῖς.

Ἀλλ’ ἀντιβολῶ πρὸς τῶν γονάτων σ’, Εὐριπίδη,

415

δός μοι ῥάκιόν τι τοῦ παλαιοῦ δράματος.

Δεῖ γάρ με λέξαι τῷ χορῷ ῥῆσιν μακράν·

αὕτη δὲ θάνατον, ἢν κακῶς λέξω, φέρει.

{ΕΥ.} Τὰ ποῖα τρύχη; Μῶν ἐν οἷς Οἰνεὺς ὁδὶ

ὁ δύσποτμος γεραιὸς ἠγωνίζετο;

420

{ΔΙ.} Οὐκ Οἰνέως ἦν, ἀλλ’ ἔτ’ ἀθλιωτέρου.

{ΕΥ.} Τὰ τοῦ τυφλοῦ Φοίνικος;

{ΔΙ.} Οὐ Φοίνικος, οὔ·

ἀλλ’ ἕτερος ἦν Φοίνικος ἀθλιώτερος.

{ΕΥ.} Ποίας ποθ’ ἁνὴρ λακίδας αἰτεῖται πέπλων,

Ἀλλ’ ἦ Φιλοκτήτου τὰ τοῦ πτωχοῦ λέγεις;

425

{ΔΙ.} Οὔκ, ἀλλὰ τούτου πολὺ πολὺ πτωχιστέρου.

{ΕΥ.} Ἀλλ’ ἦ τὰ δυσπινῆ θέλεις πεπλώματα,

ἃ Βελλεροφόντης εἶχ’ ὁ χωλὸς οὑτοσί;

{ΔΙ.} Οὐ Βελλεροφόντης· ἀλλὰ κἀκεῖνος μὲν ἦν

χωλός, προσαιτῶν, στωμύλος, δεινὸς λέγειν.

430

{ΕΥ.} Οἶδ’ ἄνδρα, Μυσὸν Τήλεφον.

{ΔΙ.} Ναί, Τήλεφον·

τούτου δός, ἀντιβολῶ σέ, μοι τὰ σπάργανα.

{ΕΥ.} Ὦ παῖ, δὸς αὐτῷ Τηλέφου ῥακώματα.

Κεῖται δ’ ἄνωθεν τῶν Θυεστείων ῥακῶν

μεταξὺ τῶν Ἰνοῦς. Ἰδού, ταυτὶ λαβέ.  

435

{ΔΙ.} Ὦ Ζεῦ διόπτα καὶ κατόπτα πανταχῇ,

ἐνσκευάσασθαί μ’ οἷον ἀθλιώτατον.

Εὐριπίδη, ‘πειδήπερ ἐχαρίσω ταδί,

κἀκεῖνά μοι δὸς τἀκόλουθα τῶν ῥακῶν,

τὸ πιλίδιον περὶ τὴν κεφαλὴν τὸ Μύσιον.

440

Δεῖ γάρ με δόξαι πτωχὸν εἶναι τήμερον,

εἶναι μὲν ὅσπερ εἰμί, φαίνεσθαι δὲ μή·

τοὺς μὲν θεατὰς εἰδέναι μ’ ὅς εἰμ’ ἐγώ,

τοὺς δ’ αὖ χορευτὰς ἠλιθίους παρεστάναι,

ὅπως ἂν αὐτοὺς ῥηματίοις σκιμαλίσω.

445

{ΕΥ.} Δώσω· πυκνῇ γὰρ λεπτὰ μηχανᾷ φρενί.

{ΔΙ.} Εὐδαιμονοίης – Τηλέφῳ δ’ ἁγὼ φρονῶ.

Εὖ γ’· οἷον ἤδη ῥηματίων ἐμπίμπλαμαι.

Ἀτὰρ δέομαί γε πτωχικοῦ βακτηρίου.

{ΕΥ.} Τουτὶ λαβὼν ἄπελθε λαΐνων σταθμῶν.

450

{ΔΙ.} Ὦ θύμ’,  – ὁρᾷς γὰρ ὡς ἀπωθοῦμαι δόμων,

πολλῶν δεόμενος σκευαρίων,  – νῦν δὴ γενοῦ

γλίσχρος, προσαιτῶν, λιπαρῶν. Εὐριπίδη,

δός μοι σπυρίδιον διακεκαυμένον λύχνῳ.

{ΕΥ.} Τί δ’, ὦ τάλας, σε τοῦδ’ ἔχει πλέκους χρέος;

455

{ΔΙ.} Χρέος μὲν οὐδέν, βούλομαι δ’ ὅμως λαβεῖν.

{ΕΥ.} Λυπηρὸς ἴσθ’ ὢν κἀποχώρησον δόμων.

{ΔΙ.} Φεῦ.  

Εὐδαιμονοίης, ὥσπερ ἡ μήτηρ ποτέ.

{ΕΥ.} Ἄπελθέ νύν μοι.

{ΔΙ.} Μἀλλά μοι δὸς ἓν μόνον,

κοτυλίσκιον τὸ χεῖλος ἀποκεκρουμένον.

460

{ΕΥ.} Φθείρου λαβὼν τόδ’· ἴσθ’ ὀχληρὸς ὢν δόμοις.

{ΔΙ.} Οὔτοι μὰ Δί’ οἶσθ’ οἷ’ αὐτὸς ἐργάζει κακά.

Ἀλλ’, ὦ γλυκύτατ’ Εὐριπίδη, τουτὶ μόνον,

δός μοι χυτρίδιον σπογγίῳ βεβυσμένον.

{ΕΥ.} Ἄνθρωπ’, ἀφαιρήσει με τὴν τραγῳδίαν.

465

Ἄπελθε ταυτηνὶ λαβών.

{ΔΙ.} Ἀπέρχομαι.

Καίτοι τί δράσω; Δεῖ γὰρ ἑνὸς οὗ μὴ τυχὼν

ἀπόλωλ’. Ἄκουσον, ὦ γλυκύτατ’ Εὐριπίδη·

τουτὶ λαβὼν ἄπειμι κοὐ πρόσειμ’ ἔτι·

εἰς τὸ σπυρίδιον ἰσχνά μοι φυλλεῖα δός.

470

{ΕΥ.} Ἀπολεῖς μ’. Ἰδού σοι. Φροῦδά μοι τὰ δράματα.

{ΔΙ.} Ἀλλ’ οὐκέτ’, ἀλλ’ ἄπειμι. Καὶ γάρ εἰμ’ ἄγαν

ὀχληρός, οὐ δοκῶν με κοιράνους στυγεῖν.

Οἴμοι κακοδαίμων, ὡς ἀπόλωλ’. Ἐπελαθόμην

ἐν ᾧπέρ ἐστι πάντα μοι τὰ πράγματα.

475

Εὐριπίδιον ὦ γλυκύτατον καὶ φίλτατον,

κάκιστ’ ἀπολοίμην, εἴ τί σ’ αἰτήσαιμ’ ἔτι,

πλὴν ἓν μόνον, τουτὶ μόνον, τουτὶ μόνον,  

σκάνδικά μοι δὸς μητρόθεν δεδεγμένος.

{ΕΥ.} Ἁνὴρ ὑβρίζει· κλῇε πηκτὰ δωμάτων.

Autoportretul dublu al lui Kavafis

De
Liviu Franga
-
0
Konstantinos Kavafis
Konstantinos Kavafis

Aș numi acest poem kavafic (38, în numerotarea canonică; datează din anul 1911; a fost publicat în anul 1913) un autoportret dublu. Iată de ce.

Liviu Franga citind trilingv Kavafis, o traducere în premieră © foto Savu Mihuț

Primele șase versuri, alcătuind o strofă inegală în raport cu a doua – șase, respectiv cinci versuri –, sunt chipul și înfățișarea poetului reflectate în oglinda propriilor lui ochi. Autoportretul este în mișcare, dar mișcarea este regresivă: întoarcerea din lume acasă. O întoarcere care este, de fapt, o reîntoarcere: la sine și în sine (un regressus ad se et in se). A doua – și ultima – strofă reface autoportretul, de data aceasta prin reflectarea chipului și a înfățișării bătrânului poet în ochii adolescenților. Autoportretul este, acum, static, cel puțin în aparență. De fapt, el este extatic (ex-static). Recitarea versurilor poetului îi însuflețește pe tineri. Ei văd himerele, altfel spus frumusețile închipuite de poet. Aceste himere sunt și ele în mișcare. Himerele – spune mai exact poetul – le trec efebilor prin ochii lor arzători, le străbat ochii.

Mai mult decât atât.

Ultimele trei versuri – esențiale, de altfel – dezvăluie adevăratul efect al poeziei asupra adolescenților. Mintea lor proaspătă, dar senzuală, carnea lor tare, robustă se înfioară ascultând versurile și văzând plăsmuirile-vedenii ale poetului.

Mai există însă un efect.

Reflectat în oglinda ochilor efebilor, poetul își pierde bătrânețea inițială. El redevine tânăr. Mintea, ochii, trupul fierbinte al adolescenților îl renasc pe poet. Cel care i-a înfiorat pe adolescenți nu poate fi un γέροντας, un senex, un bătrân. Poetul, de oriunde ar fi privit, chiar și din propriii săi ochi, este veșnic tânăr. În și prin poezia sa. Precum un atlet grec – un discobol, de pildă.

⁂

Κονσταντινοσ Καβαφησ – Πολυ Σπανιωσ / Konstantinos Kavafis – Raro, valde raro (1911; 1913)

 

Κονσταντινοσ Καβαφησ – Πολυ Σπανιωσ

Εἶν ἕνας γέροντας. Ẻξηντλημένος καὶ κυρτός,
σακατεμένος ἀπ’ τὰ χρόνια, κι ἀπὸ καταχρήσεις,
σιγὰ βαδίζοντας διαβαίνει τὸ σοκάκι.
Κι ὅμωϛ σὰν μπεῖ στὸ σπίτι του νὰ κρύψει
τὰ χάλια καὶ τὰ γηρατειὰ του, μελετᾶ
τὸ μερτικὸ ποὺ ἔχει ακόμη αὐτὸς στὰ νειάτα.

Ἔφηβοι τώρα τοὺς δικούς του στίχους λενε.
Στὰ μάτια των τὰ ζωηρὰ περνοῦν ἡ ὀπτασίες του.
Τὸ ὑγιές, ἡδονικὸ μυαλό των,
ἡ εὔγραμμη, σφιχτοδεμένη σάρκα των,
μὲ τὴν δική του ἔκφανσι τοῦ ὡραίου συγκινοῦνται.

 

Konstantinos Kavafis – Raro, valde raro

Est senex. Lassus et pandus,
exhaustus annis, ac nimiis,
uix passus trahens suos paruulam it uiam.
At cum suam domum intrat ut operiat
ruinam atque senium suum, cogitat
qualis sibi debeatur pars iuuentutis.

Ephebi nunc uersus eius recitant.
Oculos per flagrantes illorum currunt eius spectra.
Sana, sensilis mens illorum,
firma, fortis caro illorum,
fictis inuentis ab illo formis cientur.

traducere de Liviu Franga

 

Konstantinos Kavafis – Rar, foarte rar

E-un bătrân. Istovit, gârbovit,
secătuit de ani și de excese,
străduța o străbate abia târându-și pașii.
Totuși, când intră-n casă, decrepitudinea
și bătrânețea să-și ascundă, se gândește
la partea ce încă i se cuvine din tinerețe.

Adolescenții-acuma versurile-i recită.
Ochii lor arzători văd himerele lui.
Mintea lor sănătoasă, senzuală,
mușchii lor tari, robuști, se înfioară
de plăsmuiri pe care el le-a dat frumuseții.

traducere de Elena Lazăr

Liviu Franga – Pentru totdeauna, Elada

De
Liviu Franga
-
0
Liviu Franga © foto Adorian Târlă
Liviu Franga © foto Adorian Târlă

Pașii care te duc spre o țară sau alta, într-o țară sau alta s-au născut din dorința, omenească și firească pentru noi toți, de a vedea cât mai mult, de a înmagazina în rezervorul avid al memoriei imagini și stări de suflet innumerabile, mereu noi, mereu altele.

Copii fiind, din primele desene ale abecedarului cu povești și din primele poze ale cărților de școală, apoi, adolescenți și tineri, din succesiunea mirobolantă a filmelor, a publicității tipărite ori înregistrate video, de la afișe și pliante până la ofertele promoționale bine ascunse sub chipul informațiilor solicitate cu ajutorul motoarelor de căutare, evadarea geografică s-a ivit și a fost întotdeauna și a rămas pentru totdeauna, indiferent de vârstă, un miraj miraculos, o chemare tăinuită, dorința aceea de a ști, de a vedea, de a trăi cât mai palpabil, senzorial, experiențele pământurilor necunoscute direct, oricât de apropiate ori îndepărtate vor fi fost ele de tărâmul obârșiei tale.

Nu știu alții cum sunt, dar fibra cea mai adâncă a dorințelor mele ascunse a vibrat, din momentul celei dintâi lecturi școlare de vacanță, spre lumea Greciei vechi: Elada, cu un cuvânt prefăcând românește sunetele numelui primei țări spre care am zburat cu mintea, pe când citeam Legendele Olimpului lui Alexandru Mitru (profesorul Pîrîianu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în actele sale de identitate civilă). Am trăit cu zeii grecilor vechi în minte și în suflet primii ani de școală, următorii ai liceului, și mulți ani, câteva zeci bune după aceea, după ce i-am cunoscut cu totul altfel, din studiile și exegezele specialiștilor în istoria ideilor, credințelor și miturilor religioase ale Lumii Vechi.

Divina, epica și tragica împletire a destinului oamenilor greci cu zeii lor, văzuți ca oameni, dar și ca nevăzuți olimpieni, i-a ajutat pe locuitorii și purtătorii milenari ai elenității să supraviețuiască. Din țară a miturilor cu iz de portocal și de lămâi, antica Eladă a devenit moderna Grecia, perlă a Balcanilor și insulelor mediteraneene, dar și suspin rănit al lor, după căderea zidurilor de piatră ale împărăției (numite „romane” la început) de răsărit. Îngenuncheată, vechea împărăție romano-bizantină n-a căzut niciodată în genunchi. Ea este și va rămâne împărăția spiritului veșnic iscoditor și căutător, nemulțumit de știința verdictelor aparent definitive și irevocabile. O țară a duhului rătăcitor al minții, atâta timp cât omul, aflat dedesubtul zeului Cerului (Ouranós) și la bunul plac al zeului recent, al Banului (Nómisma, Chríma), are la îndemână cea mai nebiruită unealtă a libertății sale, garanția de nestrămutat a ei: gândirea minții, nous, pe limba strămoșilor din vechea Eladă.

Ultimul exemplu al neatârnării de genunchii Istoriei: cei zece ani scurși în urmă, din cea mai apropiată de noi bulversare istorică greacă. Aceasta – un fragment de nouă istorie dureroasă, de ardere completă, conflagrație (ekpýrosis îi spuneau strămoșii stoici), dar nicidecum unul de stingere în cenușă. Elada antică, Grecia contemporană, împreună, sunt exemplele cele mai pilduitoare ale mitului Păsării Phoinix, ale viului acestui mit. Ca și pasărea, mitul nu a murit niciodată. Ca și mitul renașterii, reaprinderii vieții din propria cenușă, Elada, vie pentru totdeauna, trăiește pentru totdeauna din combustia propriei speranțe.

Poemul meu de mai jos – în traducerea cald rezonantă a lui Tudor Dinu – este omagiul adus, la fiecare 25 de martie, an de an, singurei țări din lume ai cărei oameni dau carne și suflet speranței.

De la un mileniu la altul.

Pentru totdeauna, Elada.

25 martie 2019â

GreciaΕλλαδα
foarte arareori
aripa Muzei fîlfîie pe lîngă tîmplele mele
trezindu-mă și
adormindu-mă iar
cu foșnetul molcom – e clipa care trece prin larga
crăpătură a Istoriei
înainte de hăul ei
după hăul ei

kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n?

da, cunosc
țara asta s-a născut
din creștetul albastru-amethyst al Mediteranei
ca zeița direct din capul lui Zeus, împlătoșată, gata de luptă,
cu o bufniță pe umărul stîng
fără pleoape
privindu-și fix orașul eponim
și portul cum coboară încet în limpezimi
abisale

da, țara asta s-a născut
din scîncetul copiilor neînsămînțați ai Antigonei
a prins rădăcini pe stînca
Acropolei albite
de lacrimile zîmbitoare ale nevestelor
căzuților
la Marathon
secate pe obrajii părinților
căzuților
la Thermopylai

de unde s-au risipit oasele
urmașilor urmașilor bătrînului rege ithakian
în marea roire de-a lungul
și de-a latul mării
ce încape pe hartă, la scară redusă, ai zice ceva mai mult
decît un ghioc în
palmă

roiri după roiri
διασποραὶ μετὰ διασποράς
regate piramidale, dinastii și biblioteci
s-au răsturnat, au luat foc
s-au făcut una cu nisipul
din fața mării
din burta mării

θάλασσα θάλαττα
îi cîntă un cîntecel seara
matrozul cînd își aprinde luleaua
se culcă pe puntea goală spălată de talazuri
pentru a număra
de o parte stelele clare și fixe
planetele rătăcitoare ca el pe de alta

aceasta e Grecia
ea nu și-a dat numele,
ca zeița, unei cetăți singure,
deși preapline de grădini mustind de idei
și de umbrele agățătoare
ale filosofilor

ea s-a culcat pe norii Olimpului zburînd
din aion în aion
de la Alexandros fiu reginei Olympias
și abstractului Aristoteles
la Alexandria lui Kavafis
de aici, prin ochii Sfinxului țesînd
hamacul Timpului,
Grecia s-a multiplicat, de fiecare dată alta,
în fiecare bob de perlă scurs de sub
geana Homerului orb ca Oidipous

Grecia! Grecia!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
de data aceasta nu mai strigă
pedeștrii zece mii ai anabasicului Xenophon
soldați înnebuniți de aroma sărată
a înnebunitoarei mări morganatice
de data aceasta
strig
eu

Grecia! Grecia!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
strig
eu

dacă vreți cuvînt și libertate și libertate și cuvînt
numai acolo se pot împreuna aceste două paradigme
ca visul lămîiului înflorit sub
dulcele sărut al Aurorei
cea cu degete prea trandafirii
și umede
de lacrimile

fericirii

Grecia! Grecia!
Ea nu se poate vinde
cum nu poți vinde cerul de deasupra ta
Ea nu se poate scufunda
cum nu pot sări munții în mare
Ea nu poate muri
pentru că ea a inventat
statura și cuvîntul

erou		σπανιότατα
το φτερό της Μούσας κυματίζει στους κροτάφους μου
και με ξυπνάει
και με αποκοιμίζει πάλι
με το σιγανό του θρόισμα – είναι η στιγμή που περνά μέσα από το πλατύ
ρήγμα της Ιστορίας
πριν την άβυσσό της
μετά την άβυσσό της

kennst du das Land wo die Zitronen blüh’n?

ναι, ξέρω,
αυτή η χώρα γεννήθηκε
από την κορφή γαλάζιου αμεθύστου της Μεσογείου
όπως η θεά από την κεφαλή του Δία, θωρακισμένη, έτοιμη για μάχη
με μια γλαύκα στον αριστερό της ώμο
δίχως βλέφαρα
αγναντεύοντας την ομώνυμη πόλη
και το λιμάνι της που κατεβαίνει αργά σε αβυσσαλέες
διαύγειες

ναι, αυτή η χώρα γεννήθηκε
από το κλαυθμύρισμα των άσπορων τέκνων της Αντιγόνης
ρίζωσε στο βράχο
της Ακρόπολης που λεύκασαν
τα χαμογελαστά δάκρυα των γυναικών
των πεσόντων
στο Μαραθώνα
που στέγνωσαν στα μάγουλα των γονέων
των πεσόντων
στις Θερμοπύλες

απ’ όπου σκόρπισαν τα οστά
των απογόνων των απογόνων του γέρου βασιλιά της Ιθάκης
στη μεγάλη σμηνουργία κατά μήκος
και κατά πλάτος της θάλασσας
που χωρά στο χάρτη, σε μικρή κλίμακα, θα έλεγε κανείς λίγο περισσότερο
από ένα όστρακο
στην παλάμη

σμηνουργία μετά από σμηνουργία
διασποραὶ μετὰ διασποράς
βασίλεια σαν πυραμίδες, δυναστείες και βιβλιοθήκες
ανατράπηκαν, πήραν φωτιά
έγιναν ένα με την άμμο
μπροστά στη θάλασσα
στην κοιλιά της θάλασσας

θάλασσα θάλαττα
της τραγουδά το βράδυ ένα τραγουδάκι
ο ναύτης όταν ανάβει την πίπα του
και πλαγιάζει στο άδειο κατάστρωμα που πλένουν τα κύματα
για να μετρά
από τη μία τα φωτεινά και σταθερά άστρα
και τους πλανήτες που περιπλανώνται σαν κι αυτόν από την άλλη

αυτή είναι η Ελλάδα
αυτή δεν έδωσε το όνομά της,
όπως η θεά, σε μία πόλη μόνο,
αν και υπερπλήρη από τους κήπους που σφύζουν από ιδέες
από τις αναρριχητικές σκιές
των φιλοσόφων

αυτή ξάπλωσε στα σύννεφα του Ολύμπου πετώντας
από αιώνα σε αιώνα
από τον Αλέξανδρο, τον υιό της βασίλισσας Ολυμπιάδας,
και τον αφηρημένο Αριστοτέλη
στην Αλεξάνδρεια του Καβάφη
από εκεί, μέσα από τα μάτια της Σφίγγας,
η Ελλάδα πολλαπλασιάστηκε υφαίνοντας
την αιώρα του Χρόνου,
κάθε φορά διαφορετική,
σε κάθε μαργαριτάρι που στάζει
από τις βλεφαρίδες του τυφλού σαν τον Οιδίποδα Ομήρου

Ελλάδα! Ελλάδα!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
Αυτή τη φορά δεν κραυγάζουν πια
οι μύριοι του Ξενοφώντα
μανιασμένοι από την αρμύρα
της φαντασμαγορικής θάλασσας που σε αποτρελαίνει
αυτή τη φορά
κραυγάζω
εγώ

Ελλάδα! Ελλάδα!
Ἑλλὰς Ἑλλάς
κραυγάζω
εγώ

αν θέλετε λόγο και ελευθερία και ελευθερία και λόγο
μόνο εκεί μπορεί και σμίγουν τα δύο αυτά πρότυπα
όπως το όνειρο της ανθισμένης λεμονιάς
με το γλυκό φιλί της ροδοδάκτυλης Αυγής
της υγρής
από τα δάκρυα

της ευτυχίας

Ελλάδα! Ελλάδα!
Αυτή δεν μπορεί να πουληθεί
Όπως δεν μπορεί κανείς να πουλήσει τον ουρανό πάνω του
Αυτή δεν μπορεί να βυθιστεί
Όπως δεν μπορούν τα βουνά να πηδήξουν στη θάλασσα
Αυτή δεν μπορεί να πεθάνει
αφού αυτή επινόησε
το ανάστημα και τη λέξη

ήρως
(μετάφραση Tudor Dinu)
© FITRALIT