Originalul inițial în latină și traducerea în limba română, ca și um amplu comentariu, realizate de către Ioan-Aurel Pop la linkul: https://www.fitralit.ro/28-02-2025-17123/, de fapt următorul articol din acest număr al revistei noastre. Iată aici și o interpretare a lui Liviu Franga a semnificației acestei poezii atât de frumoase, devenite cântec, care demonstrează că putem spune cu mâna pe inimă, într-un nou adagiu latin, ut poesis musica! (Fitralit)
***
Câți dintre noi nu am fost, cel puțin de câteva ori, participanții direcți ai unei ceremonii la sfârșitul căreia, odată ajunși absolvenți, nu am rostit, măcar mișcându-ne doar buzele într-o imitare stângace a cuvintelor latinești, câteva versuri ale mobilizatorului cântec?
Este un adevăr și incontestabil, și crud. Astăzi, latinește se știe foarte puțin – și aproximativ. Exceptându-i pe specialiștii devotați, sunt din ce în ce mai puțini cunoscătorii, fie și la un nivel rudimentar, ai acestei limbi-matrice, din care s-a desprins una dintre cel mai bine reprezentate familii etnolingvistice de pe glob, cea a limbilor și popoarelor romanice. Marele public, cel puțin din țara noastră, a cunoscut, în ultima jumătate de veac, cu totul superficial ori aleatoriu frumusețea matematică, geometrică a acestei limbi. Numeroasele așa-zise „reforme“ educaționale, multiple ca poziționare ideologică și derulate în cascade ritmice începând cu anii ’70 ai secolului trecut, în plină eră socialistă multilateral dezvoltată, și până în pragul actualei revizuiri curriculare, preconizate de ambițiile educaționale ale ultimei echipe ministeriale, au lovit, toate, în această limbă și au transformat-o în cenușăreasa, inutilă și desuetă, a limbilor studiate în gimnaziul și liceul românesc de după Cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel încât nu mai miră pe nimeni că, astăzi, dacă suntem martorii, direct participanți, ai unei ceremonii de absolvire a unei promoții de studii ori, la celălalt capăt, de deschidere a unui an sau ciclu de studii, vedem cum tinerii implicați abia își mișcă buzele, încercând să imite cuvintele pe care le aud cântate, sau, pur și simplu, se lasă, muți, în seama benzii muzicale și a fluxului sonor, mulțumindu-se, împreună cu restul publicului, doar să asculte ce se cântă, ca la un spectacol, ca la un concert.
Dar să lăsăm latina în pace (requiescat in pace, nu-i așa?…, „odihnească-se-n pace“…), dacă tot e, cum se crede și se zice, o limbă moartă – deși, curios, nu are niciun act de deces –, și să ne îndreptăm atenția către primirea de care s-au bucurat în limba română preacelebrele versuri.
Tocmai din acest motiv, pentru că au fost bine cunoscute generațiilor studențești și, în general, celor foarte tinere, ieșite de pe băncile școlii, versurile acestui imn al tinerilor studioși, născut pe plaiuri germane în haină latină, nu s-au bucurat de o tălmăcire corespunzătoare, adică artistică, echivalentă estetic, în limba noastră. Toată lumea cunoaște începutul în română al acestui imn: „Să ne bucurăm, așadar“ (Gaudeamus, igitur), dar ignoră, de cele mai multe ori, continuarea, reprezentată de cel de-al doilea vers: „cât timp suntem tineri“ (iuvenes dum sumus) și, respectiv, de următoarele. La fel de puțini, dacă nu și mai puțini, știu că titlul original al cântecului nu îl reprezintă primul vers (care l-a făcut celebru), ci enunțul neutru, non-predicativ și non-emoțional, De breuitate uitae „Despre scurtimea vieții“: enunț care, întâmplător sau nu, coincide exact cu titlul unui faimos dialog al filosofului latin Marcus Annaeus Seneca, la care, în mod evident, imnul face aluzie și pe care îl dezvoltă, ca mesaj general, în toate cele șapte strofe ulterioare.
Un imn adevărat, cum este acest Gaudeamus, imnul studențimii universale și atemporale, precum și al tuturor celor care, indiferent de vârstă, încep sau încheie un stagiu de studii ori îl aniversează, este un imn al tinereții eterne. Îl pot intona toți, fără deosebire de culoarea părului, pentru că toți cei care îl simt și îl intonează, trăind sentimentul bucuriei reîntâlnirii cu școala și cu amintirile ei, sunt, rămân și vor rămâne, pentru totdeauna, tineri. Este tinerețea sufletului, nu a vârstei, este tinerețea afectivă și a spiritului cea care îi animă și îi ține tineri, indiferent de cumulul anilor.
Abia acum, prin măiastra echivalare în limba română – datorată inspirației autentic poetice a lui Ioan-Aurel Pop – a imnului latin al tinereții, acesta își capătă dreptul de cetate în cuprinsul culturii literelor române.
Ca un adevărat imn, textul tradus în limba noastră corespunde perfect, de la nivel de strofă și vers până la cel al cuvintelor și chiar al silabelor versurilor, originalului latin, care datează din partea finală a Evului Mediu (1287). Fiecare vers latin își are drept corespondent câte un singur vers în varianta românească (și nu mai multe sau deloc), ceea ce înseamnă o echivalență biunivocă, de tip 1:1, iar, procentual, de echivalență 100% a originalului regăsit în traducere. O autentică performanță, pe care doar profesioniștii traducerii literare, după mult exercițiu și cu îndelungată experiență, o pot atinge. Iar faptul că fiecare vers latin își regăsește numărul egal de silabe în versul românesc corespunzător (e. g. Gau-de-a-mus i-gi-tur [7 silabe] , / iu-ve-nes dum su-mus [6 silabe]: „Să ne bu-cu-răm cu toți [7 silabe], / Juni cât stăm de-a rân-dul“ [6 silabe]) ne dezvăluie esența artei traducerii lui Ioan-Aurel Pop, care este pur imnică, și deci muzicală. Versiunea românească, în consecință, poate fi intonată muzical exact ca originalul, de care nu se deosebește, în planul armoniei sonore, prin nimic: merită să încercați acest exercițiu, cântând imnul tinereții eterne nu în originalul latin, ci în limba română, în traducerea lui Ioan-Aurel Pop. Nu vă va frapa decât deosebirea de limbă. Muzical, imnul este același.
Cine este interesat de planul semantic, va descoperi uimitoare filoane poetice originale, altfel spus echivalențe doar sugerate de textul latin, dar exploatate de vâna autentic creatoare a traducătorului. Ne vom mulțumi, în încheierea acestor însemnări, să semnalăm atari cuiburi de poeticitate cititorului, fără a mai compara cu semantismul corespunzător al originalului, pe care autorul tălmăcirii îl revalorizează poetic, revelându-i, redimensionându-i sau nuanțându-i valențele latente. Iată câteva exemple: „după via tinerețe, / după greaua bătrânețe, / ne are pământul“; „Unde sunt cei care-au fost / Pe acest pământ? / Mergeți pe la cei avuți, / Treceți și la cei micuți, / Oare unde sunt?“ (sugerez autorului păstrarea formei de indicativ prezent sînt – moștenită de română din conjunctivul prezent latin sint –, chiar dacă acest sînt pare a contraveni normelor academice în vigoare, în această privință incorecte, întrucât numai așa poate face rimă cu pământ, ceea ce și intenționează, de fapt, traducătorul); „Țara noastră să trăiască, / Cei care domnesc; / Locul nostru viețuiască, / Mecenații să-l sporească: / Ei ne ocrotesc.“ Cititorul va fi remarcat prezența rimei în traducere (am semnalat-o deja), ceea ce corespunde unui original care o cunoaște, dar o practică în mod intermitent (e. g.: sumus–humus, iuventutem–senectutem, superos–inferos, finietur–parcetur, velociter–atrociter, virgines–mulieres).
Președintele de azi al Academiei Române dovedește, din nou, că, reputat istoric fiind, stăpânește, exact ca un traducător înzestrat cu har și cunoaștere, tot arsenalul artei și științei aceluia. Merită să fie preluată muzical traducerea sa și difuzată simultan cu strofele originalului, pe care îl redă nu doar cu fidelitate și cu priceperea cuvântului rostit, ci și cu grația și armonia muzicii poeziei.
