Ioan-Aurel Pop, De brevitate vitae/Despre scurtimea vieții

traducere și prezentare de Ioan-Aurel Pop

O mare bucurie să avem, pentru prima oară, traducerea literară a variantei inițiale a ceea ce numim astăzi imnul studenților, gaudeamus igitur, intonat cu egală mândrie și de către profesorii de la toate universitățile. Într-un preambul, Liviu Franga ne vorbește și el despre această poezie atât de răspândită (la linkul: https://www.fitralit.ro/28-02-2025-imnul-tineretii-eterne-sau-muzica-poeziei/) despre istoria acestei poezii care a fost pusă pe note și este un simbol al tinereții celor care s-au hotărât să-și desăvârșească educația. (Fitralit)

***

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, studențimea a adoptat treptat, ca imn al înfrățirii universale, faimosul cânt „Gaudeamus igitur”. Textul latin, acceptat în mod intenționat în original, simbolizează tradiționala, seculara prietenie a tineretului studios de pretutindeni, exprimată într-un limbaj literar generos. Titlul inițial al cântecului a fost „De brevitate vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”, dar el s-a încetățenit ca denumire după primul vers, „Gaudeamus igitur” (Să ne bucurăm, așadar”) sau numai „Gaudeamus”. Deși titlul inițial și conținutul cântului răspund unei teme majore a umanității, bucuria vieții omenești, versurile sunt pe alocuri destul de triste. Dar cântul se termină în cheie optimistă. Acest optimism i-a asigurat durabilitatea constantă până azi.

Biografia imnului studențesc se întinde de-a lungul mai multor veacuri. Compozitorul melodiei a rămas, până acum, anonim. Se pare că este vorba de un cânt medieval de pe teritoriul Germaniei. Versurile celor șapte strofe provin din mai multe surse literare. În trecutul îndepărtat, pe lângă textul latin, a circulat și altul german, ajungându-se în secolul al XVIII-lea la un text mixt (latin-german), străbătut și de elemente vulgare.

Strofa întâi a fost descoperită într-un manuscris din 1582, în timp ce următoarele două provin dintr-un cânt medieval gregorian (psalm), însemnat la anul 1287, pe când se fondau multe dintre universitățile europene. Universitățile sunt un produs al Evului Mediu (al Bisericii latine, care se îngrijea de educația tinerilor) și aveau, de regulă, câte trei facultăți: teologie, drept și litere.

Forma definitivă pe care o cunoaștem azi a imnului a fost realizată de preotul și literatul german C. W. Kindleben și publicată în volumul său de „Cântece studențești”, apărut în 1781. Expulzat din Halle pentru conținutul revoluționar al cântecelor sale studențești, C. W.
Kindleben a murit în 1785, surghiunit, la Dresda. Avea 37 de ani. „Gaudeamus, igitur” a devenit cel mai popular cântec academic în mai multe țări europene, fiind cântat sau recitat mai ales la ceremoniile universitare de absolvire. Cântecele de acest fel au fost atribuite goliarzilor – poeți medievali, de regulă clerici insubordonați dogmelor, studenți rătăcitori de la o universitate la alta, creatori ai unor poezii satirice, scrise în latină, dar adesea cu infiltrații ale limbilor naționale, la adresa bisericii și preamărind iubirea, vinul, bucuria de a trăi.

„Gaudeamus igitur” se află în tradiția „carpe diem” („trăiește clipa”), tradiție care promova bucuria vieții trăite pe pământ, în fața morții iremediabile. Este cântecul oficial al mai multor școli, colegii, universități sau societăți academice. Se cântă, de obicei, trei strofe, prima, a treia și a patra. În România, imnul se cântă la absolvirea liceelor și a universităților, aproape peste tot, chiar mai mult decât în țările Europei Occidentale.

Cântăm cântecul acesta socotit imn, dar ne gândim rar la semnificația mesajului său. Motivele pot fi mai multe, de ritmul prea alert vieții pe care o trăim până la lipsa culturii generale și, mai ales, a lipsei orelor de latină, care să ne ajute la pătrunderea sensurilor acestei poezii-
cântec. Poezia este simetrică, adică începe și sfârșește pe același ton vesel: să ne bucurăm și să piară tristețea. Nici mijlocul poeziei nu este lipsit de veselie: să trăiască școala (liceul, colegiul, universitatea, academia), să trăiască fetele și nevestele, să trăiască „lucrul public”,
adică instituțiile statului, care ne ocrotesc). Dar există o vână de tristețe, conținută încă din vechiul titlu: „Despre scurtimea vieții”. Partea tristă se vede încă din strofa întâi, care iterează destul de dur că suntem trecători și că, până la urmă, pe toți „ne va avea pământul”. Ideea se găsește și în Cartea Cărților, Biblia, care spune că „pământ suntem și în pământ ne vom duce”. Este drept că Biblia dezvoltă ideea și o duce mai departe. Cuțitul este înfipt apoi și mai adânc în rană, în strofa a doua, în care poetul rămas anonim se întreabă retoric unde sunt
antecesorii noștri, cel mai înalți, cei mai de jos și sugerează că s-au întors cu toții în țărână. Ca și în Biblie, în desele pilde cu bogații și săracii, care, odată trecuți în mormânt, devin egali și nu iau cu ei nimic de pe lumea aceasta. În strofa a treia se vede direct ce înseamnă scurtimea vieții, a vieții pândite mereu de moarte care ne răpește pe toți. Originea precreștină a mesajului se vede din lipsa alinării, a proiectării vieții eterne. Astfel, după cum zicea Epicur, viața trebuie trăită din plin pe pământ, în veselie, chiar dacă această viață este doar o clipă. De aici urmează „carpe diem”, adică îndemnul de ne trăi clipa (=viața) așa cum este ea, de a nu capota, de a nu ne afunda în tristețe.

Pentru tineri mesajul este până la urmă tonic, mai ales că strofa a doua nu se cântă niciodată, ca, de altfel, nici a cincea, a șasea și a șaptea. Strofele a întâia, a treia și a patra acoperă toată paleta de idei potrivite unor tineri care pornesc în viață. Ei știu că trebuie să se bucure, fiindcă viața este prea scurtă pentru a predispu ne la meditații sumbre și că instituțiile și oamenii care i-au format (școala și profesorii) sunt mai importante decât orice. La fel, este importantă comunitatea, discipolii și maeștrii lor sau universitas magistrorum et scholarium/ discipulorum, acea comuniune gândită a fi ca un corp (spiritul corporatist din Evul Mediu), în care niciun organ nu poate funcționa fără celălalt. De aici îndemnul să trăiască toți colegii, băieții și fetele la un loc. Strofa a cincea este o „ciudățenie”,
fiindcă este „șchioapă” (îi lipsește un vers) și fiindcă se referă numai la partea feminină, ca și cum ar prevesti studiile de gen de mai târziu și răzbunarea femeilor pe bărbații dominatori de după matriarhat.

Cântecul poate trezi varii sentimente și se pretează la foarte multe interpretări, care nu au lipsit de-a lungul timpului. Mi se pare important să nu-l cântăm fără știm ce spunem.

Traducerea versurilor în românește, chiar dacă respectă ritmul, măsura și rima, nu va conduce la cântarea lui în limba lui Eminescu. Și nici nu trebuie să ne dorim acest lucru. În limba lui Horațiu, Vergiliu și Ovidiu – triada de aur al literaturii latine – el sună solemn, demn și
frumos. Iar românii, mai mult decât alte popoare, trebuie să prefere originalul, fiindcă ei fac parte din latinitate și duc moștenirea culturii și civilizației romane mai departe, la Dunăre, la Carpați și la Nistru.