Prudentius. Medalion literar

Ἔνδον σκάπτε, ἔνδον ἡ πηγὴ τοῦ ἀγαθοῦ.

(Marcus Aurelius, Εἰς ἑαυτόν VII, 59)

În loc de introducere

Pentru orice iubitor de clasicism, câmpul literelor creștine este un teritoriu cu totul deosebit al Antichității.

El s-a născut dintr-un aparent paradox. Cuvântul universal, Logosul divin, suficient sieși și în sine, s-a răspândit între oameni numai prin lucrarea cuvântului omenesc. Acesta a putut trece de la poporul ales la neamuri și de la neamuri (lat. gentes) în întreaga lume (Matei 21:43). Pentru ca Logosul divin să se răspândească, a fost nevoie, așadar, de cuvântul omenesc. Pe el l-au folosit și cele dintâi comunități ale creștinilor, preocupate să-l rostească limpede, cât mai lămurit. Și astfel, primele scrieri creștine s-au folosit de cuvântul omenesc asemenea unei unelte cu care sapi spre a dezgropa o bogăție ascunsă în adâncul pământului; sau asemenea unei perdele întunecate care, dată la o parte, poate lăsa să intre întreaga lumină a soarelui strălucitor.

Primii scriitori creștini au folosit cuvântul omenesc doar ca să tălmăcească, între limitele oferite de greaca veche sau latină, Logosul divin, Cuvântul care a fost dintru început (ἐν ἀρχῇ, Ioan 1:1). Pentru ei, literatura ca atare nu exista, sau, dacă exista, nu însemna mai mult decât un nimic sclipitor, o frumusețe caducă, pieritoare, ca toate frumusețile terestre.

Dar au venit și veacul, și ceasul eliberării. După teama de cuvântul omenesc, pentru că tentația lui era foarte mare, și pentru că, în al doilea rând, școala antică romană a continuat fără întrerupere, din vremea Legii celor Douăsprezece Table până în aceea a lui Flavius Constantinus (cel supranumit, în tradiția creștină ulterioară, Constantin cel Mare), a urmat reacția firească: o atitudine acum diametral opusă față de cuvântul omenesc și de uriașele lui puteri. De la teamă, s-a ajuns la admirație. Iar de la admirație la emulație nu a mai fost decât un singur pas.

Pe care l-a făcut, cu hotărârea cea mai mare, penultimul secol al culturii latine antice: secolul al IV-lea, țâșnit, cu vigoare irezistibilă, din luminile Edictului mediolanens. Dincolo de rigorile doctrinei – cu toate ramificațiile ei interpretative –, s-a deschis înaintea noilor scriitori latini, ai veacului constantino-theodosian, câmpul frumuseții cuvântului, ascuns până atunci vederii lor, fie și pentru că alte necesități, din lăuntrul sau din afara culturii, îi făcuseră să-l lase deoparte. Obsesivului ce al literaturii secolului precedent i s-a substituit infinit mai atrăgătorul cum. Rostirea literară a noilor umaniști creștini s-a regăsit pe sine și a redescoperit, înapoia dogmei, emoția cuvântului: identică, în esența ei, celei născute din rostirea verbului ciceronian, vergilian sau horațian. 

Prizonierul propriei opere

Veacul al IV-lea a născut mulți poeți latini: ultimii poeți păgâni, primii mari poeți creștini. Schimbarea s-a făcut din mers, pentru că, și de data aceasta, timpul nu mai avea răbdare; de fapt, avusese destulă.

Cunoaștem îndeajuns de bine viața și activitatea literară a acestor poeți, unii dintre ei poligrafi remarcabili, reeditând experiențele culturale ale predecesorilor din vremea Republicii sau a Principatului. Din rândurile lor, unul singur se încăpățânează să-și descopere biografia. Nu insistăm asupra acestui fapt, pentru că am crede cumva în importanța capitală a cunoașterii vieții unui scriitor pentru înțelegerea operei. Insistăm, pentru că opera acestui poet a absorbit, pur și simplu, biografia lui. Care s-a închis între prima și ultima pagină a operei. Mai bine spus, între primul vers din Praefatio și ultimul din Epilogus.

Este vorba despre Aurelius Prudentius Clemens.

Unica sa biografie este, așadar, opera. Opera unui poet care a descoperit frumusețea posesivă a verbului latin după ce intrase în cel de-al zecelea lustru al vieții (Praef. 1–3). Prea mult, declară el, dăduse până atunci lumii și zădărniciilor ei. Prea mult i se dăruise pe sine însuși. Zăpada cernută treptat, dar pentru totdeauna, pe tâmple i-a reamintit întâlnirea, deloc îndepărtată, cu Atotcreatorul (ibid., 22–27).

Aceasta este opera lui Prudentius: povestea poetică a drumului către întâlnirea fiecăruia dintre noi, în ceasul din urmă, cu taina Ziditorului și a zidirii de dincolo de lumea vizibilă. Opera celui mai mare poet creștin (nu doar latin) stă sub semnul miraculoasei încrucișări dintre spiritualitatea creștină și cultura Antichității clasice. Prudentius recuperează în vers latin ceea ce Aurelius Augustinus a proiectat dincolo de tentația ritmurilor: aventura spiritului însetat de a cunoaște, pe cât ne este dat cu putință. Această sete, dar și plăcerea potolirii ei, au născut și fac opera lui Prudentius. 

Poezia lui Prudentius

Literar vorbind, creația prudențiană se refuză unei singure formule. Deoarece, din capul locului, ea a respins o atare formulă. Prudentius a procedat, în această privință, asemenea unora dintre iluștrii lui predecesori augustani: căci, ne putem întreba, unde este Vergilius mai vergilian – în Bucolice sau în Eneida? În Bucolice sau în Georgice? În Georgice sau în Eneida? Aceleași întrebări, dacă ele pot avea o rațiune, le punem și în cazul lui Horatius, al lui Ovidius, și așa mai departe.

Prudentius preia și reia deci tiparele mai multor genuri poetice. Acțiunea sa nu e însă doar de recuperare, de „valorificare a tradiției“, cum se spune de obicei. Este mult mai mult decât atât. Poemele lirice clasice – faimoasele „ode“ pindarice sau carmina horațiene – devin imnuri ale credinciosului creștin, practicant fervent, pentru orice ceas din zi și din noapte: Cathemerinon liber „Cartea imnurilor de zi cu zi“. Aceste imnuri trădează, cu fiecare vers și cu fiecare poem, o neascunsă bucurie, nici un moment micșorată, în așteptarea marii revelații. Epopeea, la rândul ei, prin Prudentius, își schimbă metrii, și astfel viziunea însăși: devine o epopee a patimilor martirilor, a acelor suferințe omenești inimaginabile, grație cărora jertfa întru Hristos se transfigurează și devine fericirea supremă. Astfel apare o epopee prin excelență lirică, pe de o parte: este vorba de Peristephanon liber „Cartea cununilor (martirice)“. Pe de altă parte, într-o viziune mai puțin traversată emoțional, dar denotând o mult mai mare încărcătură morală, avem de a face cu o altă epopee, alegorică, în care eroii mitologici sau istorici sunt înlocuiți cu tot atâtea simboluri ale Binelui și Răului: vorbim de cea de-a doua epopee prudențiană, intitulată Psychomachia „Bătălia pentru suflet“. La rândul său, poemul didactic latin (de veche inspirație grecească, revendicată prin Hesiod) reiterează experiența unor Lucretius și Vergilius, infuzată de accentele fervorii mistice: Liber Apotheosis „Apoteoza“ și Hamartigenia „Nașterea păcatului“. Nu putea lipsi, desigur, nici specia poetică pur latină (după spusele lui Quintilianus: Satira tota nostra quidem est „Satira este, în întregimea ei, cu adevărat a noastră [a romanilor]“, Institutio oratoria X, 1, 93). Ambele cărți ale răspunsului, dat pe cale poetică, „Împotriva cuvântării lui Symmachus“ (Contra Symmachi orationem libri duo), refac destinul celui mai vechi produs literar al solului latin. În sfârșit, epigrama clasică retrăiește, prin Dittochaeon uel Tituli historiarum „Îndoita hrană sau inscripțiile tablourilor“, vibranta experiență poetică de pe vremea lui Catullus sau Martialis (la încrucișarea ultimului secol republican cu primul imperial), proiectată acum, în veacul al IV-lea, tot imperial, dar creștin, pe fundalul unei sporit sensibile și aprofundate educații biblice. 

Receptarea operei și renumele poetului

Nu știm în ce măsură poemele celui mai mare autor creștin de versuri latine s-au bucurat de succes. Este curios faptul că nici unul dintre iluștrii săi contemporani nu îl menționează. Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.

Aurelius Ambrosius era, în anul 374, episcop al orașului nord italic Mediolanum (faimosul Milano de azi). El a fost cel care a dat răspunsul oficial al Bisericii la propunerea senatorului Symmachus, formulată în renumitul discurs Relatio Symmachi „Cuvântarea lui Symmachus“ cu privire la readucerea și plasarea altarului și statuii închinate zeiței Victoria (Ara Victoriae) în clădirea Senatului (Curia). Răspunsul, reformulat, al episcopului îl regăsim în Epistula a XVIII-a ambrosiană. Fără nici o îndoială, Prudentius s-a inspirat din ea, în special în cartea a II-a din Contra Symmachi orationem.

Aurelius Augustinus, născut la câțiva ani – în 354 – după Prudentius nu s-a referit niciodată la opera contemporanului său.

Mai în vârstă decât Augustinus, Hieronymus – născut în jurul anului 340, ca și Ambrosius – a petrecut, se pare, la Roma anii cuprinși între 382 și 385, perioada în care a venit la Roma tânărul Augustinus.

Dintre ceilalți poeți ai vremii, se impun a fi amintiți: Decimus Magnus Ausonius (dispărut în jurul anului 393); Claudius Claudianus (activ literar în primul deceniu al secolului următor, al V-lea); Paulinus din Nola, discipol și prieten al lui Ausonius; Damasus, care a fost și papă, autor de epigrame spre amintirea și cinstirea martirilor creștini, din care probabil s-a inspirat Prudentius în Dittochaeon (nu știm dacă și în Peristephanon); Rutilius Namatianus, autorul faimosului poem De reditu suo „Despre întoarcerea sa acasă“, publicat în 416; Orientius, al cărui mic poem în distih elegiac, intitulat Commonitorium „Poem de amintire / Poem comemorativ“, a fost redactat, probabil, în anul 406 și prezintă o serie de reminiscențe prudențiene; în sfârșit, poeți minori, ca Sulpicius Severus, originar din Aquitania, biograful Sfântului Martin de Tours, și Prosperus, originar tot din Aquitania, autorul micului poem De ingratis „Despre faptele lipsei de recunoștință / Despre nerecunoștință“.

Este în afara oricărei îndoieli faptul că, grație remarcabilei arte lirice prudențiene, idiomul latin și-a dovedit, încă o dată, întreaga sa capacitate de expresie poetică: făcând să vibreze liric misterul creștin, dând forme vii unor experiențe și aspirații noi, poetul a readus la viață vechile formule lirice horațiene, și nu numai. Minucius Felix și, mai ales, Tertullianus au forjat prima proză latină creștină, iar Prudentius a fost creatorul noii poezii latine, esențialmente creștine.

Începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, deci la scurtă vreme după dispariția poetului, numele său apare menționat deja drept celebru, grație lui Sidonius Apollinaris, care, în Epistulae II, 9, îi compară pentru prima oară pe scriitorii latini creștini cu iluștrii lor predecesori păgâni și, mai mult decât atât, îi consideră egalii lor în valoare: pe Augustinus cu Varro, pe Prudentius cu Horatius. Gennadius din Massalia, activ literar între 480 și 500, îl include pe Prudentius printre bărbații iluștri ai Antichității, într-o operă al cărei titlu îl reia pe cel al modelului său de la sfârșitul Republicii, Cornelius Nepos, bunul prieten al lui Catullus (De uiris illustribus). Pe același poet ibero-roman îl citează, elogios, pe rând, în operele lor: Avitus (cca 500 p. Chr.), în poemul De laude Castitatis, vv. 375–377 (prudenti quondam cecinit Prudentius ore, 377: semnificativ joc de cuvinte, pornind de la sensul conotativ al numelui poetului); Gregorius Turonensis (Grégoire de Tours), în mai multe opere (Miraculorum liber I, De gloria martyrum, 41, 93, 106; De gloria confessorum, 112 etc.), și Fortunatus (în De uita Sancti Martini I, 19–20, folosind același joc, amplificat chiar, de cuvinte: Prudens prudenter Prudentius immolat actus). Tot lui Prudentius îi consacră și Isidorus din Hispala (azi, Sevilla: Isidorus Hispalensis) un distih din poemul 9, în care îl compară cu cei mai mari poeți latini (Vergilius, Horatius, Ovidius, dar și Persius), stând pe picior de egalitate cu ei: Par erat eximio dulcis Prudentius ore / carminibus uariis nobilis ille satis. 

Secolul al VIII-lea, ca și cel precedent, al lui Isidorus, îi poartă gloria mai departe. Citate din opera prudențiană sunt folosite de Beda Venerabilis (dispărut în anul 735), în tratatul De arte metrica, cap. XIV (în special din Psychomachia).

În sfârșit, începând cu secolul al IX-lea, numele poetului reprezentativ al creștinilor antici apare de nenumărate ori în diverse texte. Un episcop din Orléans (anticul Aurelianum), contemporan cu Charlemagne, pe nume Theodulphus, în poemele sale redactate în distih elegiac, îl enumeră pe Prudentius printre autorii antici privilegiați în epocă și un model personal în propria creație. Alcuinus (sec. VIII–IX, consilierul lui Charlemagne și savantul reformator, inițiatorul renașterii culturii și învățământului din întreaga Europă apuseană a Evului Mediu timpuriu) îl include în catalogul bibliotecii din York (anticul Eboracum) și îi transcrie personal o parte din operă. 

Marele număr de manuscrise pe care ni le-a transmis Evul Mediu atestă imensa prețuire de care s-a bucurat. Prudentius a devenit, cum era firesc, poetul cel mai citit al evului care a succedat Antichității, dovadă, cum am mențioant deja, numărul imens de manuscrise, prin care ne-a parvenit întreaga sa operă. Steaua lui și-a păstrat aceeași strălucire și de-a lungul Renașterii. Erasmus din Rotterdam l-a comentat, iar primele scrieri tipărite i-au privilegiat opera, multiplicând-o de timpuriu. Grație Bisericii romano-catolice, o parte dintre imnurile Horațiului creștin – în total, douăsprezece strofe – a intrat în liturghia canonică, strofele fiind incluse în Breviarul roman și traduse, pentru spațiul francez, de clasicii poeți Pierre Corneille și Jean Racine. 

Din această perioadă a început însă și declinul gloriei prudențiene. Mai întâi, ca reacție a publicului modern împotriva gustului Evului Mediu în general, apoi prin comparație cu modelele poetului creștin, față de care contribuția sa personală la îmbogățirea lirismului latin, a celui antic în general, a putut să pară mai curând ca o lecție foarte bine învățată.

Totuși, indiscutabil, așa cum cu îndreptățire s-a spus, Prudentius rămâne „ctitorul poeziei lirice și epice creștine“, stăpân absolut peste toate secretele poeziei clasice latine. Cea mai importantă contribuție a sa constă în faptul că a dovedit – fie și la sfârșitul Antichității, oferind astfel o largă sursă de inspirație tematică noului ev subsecvent – că universul creștin poate oricând constitui o sursă fecundă, integrabilă ca viziune în arta profană a cuvântului. Prudentius a făurit astfel sinteza osmotică între spiritualitatea creștină, cu deja seculara ei tradiție, și arta verbului latin, care atinsese, în poezie, perfecțiunea cu mai bine de patru veacuri în urmă. Spiritualitatea creștină a insuflat o nouă viață unui verb poetic deja rutinat, iar acesta din urmă, cu întreaga sa tehnologie – un veritabil arsenal, rafinat prin contactul permanent și străvechi cu verbul poetic grecesc –, a oferit optima găzduire, ca expresie, unei spiritualități care avea, în mai puțin de un mileniu, să cucerească lumea.

Imnul inițial din Cathemerinon liber („Cartea imnurilor de zi cu zi“)

Cântecul cocoșului, galli cantus sau gallicinium, dădea, în viața simplă a primilor creștini, semnul începutului unei zile obișnuite.

Conform tradiției hristologice, care își are sursa în Evanghelii, cocoșul devenise simbolul glasului lui Dumnezeu care ne cheamă la viață spirituală, trezindu-ne din letargia somnului. În faimosul pasaj evanghelic – comentat ulterior de Sf. Apostol Petru însuși, în Epistola I a sa (5:8), și, în două rânduri, de Sf. Apostol Pavel (I Cor. 15:34 și I Thess. 5:6) –, cocoșul fusese executantul profeției hristice privitoare la întreita lepădare a lui Petru și, totodată, martorul trădării acestuia, dintr-o prea umană frică. În simbolistica creștină ulterioară, cocoșul asumă semnificații multiple și interferente, cum dovedește, în chip strălucit, și imnul de față. 

Astfel, în ambianța religioasă a Bisericii primare, întemeiate și îndrumate de Sfinții Apostoli, cocoșul capătă valoarea simbolică a glasului celui Preaînalt, care biruiește și răscumpără vina păcatului omenesc primordial. Prin interpretări apostolico-patristice ulterioare, cocoșul se va identifica, în mod esențial, cu acea forță spirituală de sorginte divină – ca mesager al voinței de sus –, forță capabilă să trezească în sufletul omului căința de păcat și dorința de a se împărtăși cu harul divin. În sfârșit, din alte texte catehetice rezultă că, în comunitatea creștină a primelor secole, cocoșul devenise însuși simbolul lui Hristos, care ne cheamă, zi de zi și ceas de ceas – căci pasărea cântă în felurite momente ale zilei și ale serii, apoi la capătul nopții – către viața mântuitoare. El e simbol al lui Hristos – căci, într-adevăr, în vremea Lui, Hristos fusese în stare să-l scoată pe diavol și diavolii din oameni sau animale, să îi alunge, să îi pună pe fugă, gonindu-i în lumea întunericului, de unde și veniseră și unde le era locul, tot astfel cum cocoșul „alungă“ întunericul și anunță venirea zilei, a luminii.

Așa cum au arătat comentatorii (cf., infra, Bibliografie minimală, 2. Bibliografie critică), Prudentius reia aici, în imnul care deschide culegerea, motivul teologico-literar al cocoșului, dezvoltat –  fapt subliniat de Augustinus (Retract. I, 21) –, cu mai multe decenii înainte, și de către Ambrosius, în imnul Aeterne rerum conditor, precum și într-un poem mai amplu, intitulat Hexameron „Poemul celor șase zile [ale Creației]“.

Conținutul și tematica poemului inițial al culegerii prudențiene trebuie puse în legătură cu titlul și semnificația culegerii înseși. Astfel, s-a observat de multă vreme că titlul Cathemerinon a fost conceput în cea mai clasică manieră, întrucât trimite la titlurile primelor două culegeri de poeme vergiliene, ambele de origine și formă pur grecești: Bucolicon [libri], un genitiv plural tipic grecesc, de la bucolĭca, -orum (< gr. [τὰ] βουκολικά); Georgicon [libri], genitiv plural grecesc corespunzător lat. georgĭca, -orum (< [τὰ] γεωργικά).

Titlul operei prudențiene reprezintă, așadar, genitivul plural al adjectivului καθημερινός, echivalentul grecesc al lat. cotidianus. Adjectivul grec apare substantivizat, ca în titlurile vergiliene corespunzătoare, dar și aici, ca și acolo, se poate presupune un substantiv: bucolicon ([carminum] libri), georgicon ([carminum] libri), cathemerinon [carminum sau hymnorum (< gr. hymnōn, ὑμνῶν: genitivul de la ὕμνοι)] liber.

În intenția lui Prudentius, toate aceste poeme este foarte probabil că erau destinate uzului liturgic, ca rugăciuni cântate, în străvechea tradiție, milenară, a lirismului coral. Unele structuri metrice apar însă foarte complexe, depășind – în ansamblul volumului – specificul, de regulă simplificat metrico-prosodic, al poeziei imnografice.

Imnul inițial are – precum toate celelalte, de altfel, din Cathemerinon – structură strofică, aici tetrastihă, respectiv un catren. Sunt douăzeci și cinci de strofe în poem, deci o sută de versuri. Toate versurile sunt cuaternari (sau dimetri) iambici, aspect inovator, care contravine tradiției clasice: Horatius utilizase cuaternarul iambic în majoritatea Epodelor sale, însă întotdeauna nu izolat sau în repetiție cu el însuși, ci numai în combinație cu senarul iambic, cu care alcătuia distihul iambic.

Inovația metrică de față se pare că îi aparține lui Prudentius, deși inspirația este, cel mai probabil, ambrosiană, având în vedere – așa cum deja am subliniat – faptul că acest poem atestă, în general, o puternică influență imnografică, datorată episcopului poet din Mediolanum.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Texte

Aurelio Prudenzio Clemente, Le odi quotidiane (Cathemerinon liber). Testo con introduzione e commento ad uso delle scuole per cura di Sisto Colombo, Società Editrice Internazionale, Torino, 1932. 

Early Latin Hymns, with introduction and notes by A. S. Walpole, Georg Olms, Hildesheim, 1966 (ed. I, Cambridge, 1922).

Hymni antiquissimi LXXV, Psalmi III, ed. Walther Bulst, Kerle Verlag, Heidelberg, 1956.

Hymns of the Roman Liturgy, by Joseph Connelly, Longmans, Green & Co, London–New York–Toronto,1954.

Prudence, Oeuvres, I. Liber Cathemerinon, texte établi et traduit par M. Lavarenne, Les Belles Lettres, Paris, 1972.

2. Bibliografie critică

Aurelio G. AMATUCCI, Storia della letteratura latina cristiana, ed. a II-a, Torino, 1955, pp. 203–220.

Ștefan CUCU, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin. Constanța, 2003. 

Ernst Robert CURTIUS, Literatura europeană și Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duțu, Editura Univers, București, 1970.

Jacques FONTAINE, Études sur la poésie latine tardive, d’Ausone à Prudence, Les Belles Lettres, Paris, 1980. 

Reinhart HERZOG, Die allegorische Dichtkunst des Prudentius, Beck, München, 1966.

Cicerone IORDĂCHESCU, Istoria vechii literaturi creștine, vol. I–II, Iași, 1934–1940 (aici, vol. II, pp. 220–243).

Pierre de LABRIOLLE, Histoire de la littérature latine chrétienne, Les Belles Lettres, Paris, 1924 (și reeditările ulterioare).

Italo LANA, La biografia, la cronologia delle opere, la poetica di Prudenzio, Roma, 1962.

Umberto MORICCA, Storia della letteratura latina cristiana, I–II, Società editrice internazionale, Torino, 1924–1934, vol. II, pp. 877–965.

Dan NEGRESCU, Literatura latină. Autori creștini, Editura Paideia, București, 1996. 

Aimé PUECH, Prudence. Étude sur la poésie latine chrétienne au IVe siècle, Hachette, Paris, 1888.

Emanuele RAPISARDA, Introduzione alla lettura di Prudenzio, Catania, 1951.

Antonio SALVATORE, Studi prudenziani, Napoli, 1958.

Klaus THRAEDE, Studien zur Sprache und Stil des Prudentius, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1965.

HYMNVS AD GALLI CANTVM 1 Ales diei nuntius lucem propinquam praecinit; nos excitator mentium iam Christus ad uitam uocat.	IMN LA CÂNTATUL COCOȘULUI 1 Vestitorul zilei cântă, când se face-n zori lumină; Christ ne dă puterea sfântă care-n viață-o să ne țină.
2 „Auferte“, clamat, „lectulos aegros, soporos, desides; castique, recti ac sobrii uigilate, iam sum proximus!“	2 „Dați jos de pe voi“, ne strigă „cuvertura lenii moale; și, curați și drepți, cu frică să vegheați: Eu sunt pe cale!“
3 Post solis ortum fulgidi serum est cubile spernere, ni parte noctis addita tempus labori adieceris.	3 Nu-i bine patul să-l privești, când soarele-arzător e sus, doar dacă prin efort sporești durata nopții ce s-a dus.
4 Vox ista, qua strepunt aues stantes sub ipso culmine paulo ante quam lux emicet, nostri figura est iudicis.	4 E glasu-acestui vestitor, care trezește-n orice zi, chemarea de Judecător la Judecata ce va fi.
5 Tectos tenebris horridis stratisque opertos segnibus suadet quietem linquere iam iamque uenturo die,	5 Ne-ndeamnă glasul să ieșim din moliciunea patului, trândav culcuș să părăsim la răsăritul soarelui,
6 ut, cum coruscis flatibus aurora caelum sparserit, omnes labore exercitos confirmet ad spem luminis.	6 pentru ca toți cei ce trăiesc legați de soarta muncii lor să știe, cerul când privesc, că-i El speranța tuturor.
7 Hic somnus ad tempus datus est forma mortis perpetis: peccata, ceu nox horrida, cogunt iacere ac stertere;	7 Ceasul de somn nu-i altceva decât din moarte un crâmpei în care vei aluneca păcatul de-asculta-vei.
8 sed uox sub alto culmine Christi docentis praemonet adesse iam lucem prope, ne mens sopori seruiat,	8 Răsună din înalt un glas, al lui Hristos Învățător, lumină e la orice pas cu El, nu-n somnu-nșelător,
9 ne somnus usque ad terminos uitae socordis opprimat pectus sepultum crimine et lucis oblitum suae.	9 ca nu cumva, pân’ la sfârșit, să cadă în nentorsul somn cu patimi trupul tău hrănit și-uitând de al luminii Domn.
10 Ferunt uagantes daemonas, laetos tenebris noctium, gallo canente exterritos sparsim timere et cedere.	10 Se spune că, ascunși prin fum și bezna-adâncă-a nopții, cântând cocoșul, fug din drum satanii hâzi ai morții.
11 Inuisa nam uicinitas lucis, salutis, numinis, rupto tenebrarum situ, noctis fugat satellites.	11 Căci pogorârea sfântă a luminii-n hăul beznelor e mântuire pururea, dar chin cumplit satanelor.
12 Hoc esse signum praescii norunt repromissae spei, qua nos soporis liberi speramus aduentum Dei.	12 Ei au aflat și bine știu că-acesta-i semn de legământ: scăpați de somn, până târziu Îl așteptăm pe Domnul Sfânt.
13 Quae uis sit huius alitis, Saluator ostendit Petro, ter, antequam gallus canat, sese negandum praedicans.	13 Puterea-ascunsă-a păsării Hristos lui Petru-a arătat spunându-i că-L va părăsi ‘nainte de-al treilea cântat.
14 Fit namque peccatum prius quam praeco lucis proximae inlustret humanum genus finemque peccandi ferat.	14 Păcatul s-a urzit, ascuns, la adăpostul nopților; prin cânt, lumina a pătruns, liman al rătăcirilor.
15 Fleuit negator denique ex ore prolapsum nefas, cum mens maneret innocens animusque seruaret fidem.	15 Amarnic cel care-a mințit a plâns, căci vorba i-a zburat hidoasă, deși n-a voit, și sufletul i-a fost curat.
16 Nec tale quidquam postea linguae locutus lubrico est, cantuque galli cognito peccare iustus destitit.	16 Iar după-aceea a început să-și pună limbii frâu; deci al cocoșului cântat, știut, stavilă-a fost păcatului.
17 Inde est, quod omnes credimus illo quietis tempore quo gallus exultans canit, Christum redisse ex inferis.	17 De-atunci, noi credem nesmintit că-n vremea-n care dormim toți, la ceas din zori, neprihănit, Hristos a înviat din morți.
18 Tunc mortis oppressus uigor, tunc lex subacta est tartari, tunc uis diei fortior noctem coegit cedere.	18 Atunci, zdrobită moartea-a fost, înfrântă legea iadului, a biruit al zilei rost gonind noaptea păcatului.
19 Iam iam quiescant improba, iam culpa furua obdormiat, iam noxa letalis suum perpessa somnum marceat.	19 Să înceteze răutăți, păcatul negru doarmă dus, și-n somn, ca multe alte dăți, să se afunde iar, supus.
20 Vigil uicissim spiritus, quodcumque restat temporis dum meta noctis clauditur, stans ac laborans excubet.	20 Deci, duhul veșnic treaz să stea de veghe-n vremea vieții lui, până când vamă va să dea neînrobit păcatului.
21 Iesum ciamus uocibus flentes, precantes, sobrii; intenta supplicatio dormire cor mundum uetat.	21 Plângând, rugându-ne, postind, pe Iisus să îl chemăm; prin rugăciune nu mai prind ochii să-adoarmă, când cântăm.
22 Sat conuolutis artubus sensum profunda obliuio pressit, grauauit, obruit uanis uagantem somniis.	22 Ah, mult prea mult uităm, dormind, de ce e-n jur, și rătăcim, căzuți în mreaja ce-o întind visări, trăgându-ne-n abim!
23 Sunt nempe falsa et friuola, quae mundiali gloria ceu dormientes egimus: uigilemus, hic est ueritas.	23 Minciuni și goale nerozii iată ce-am făptuit, purtați de-aripa unei dulci trufii… E-un singur adevăr: Vegheați!
24 Aurum, uoluptas, gaudium, opes, honores, prospera, quaecumque nos inflant mala: fit mane, nil sunt omnia.	24 Plăcere, aur, bucurii, onoruri, bunăstare ori tot ceea ce poate momi: dispare la lumină, -n zori.
25 Tu, Christe, somnum dissice, tu rumpe noctis uincula, tu solue peccatum uetus nouumque lumen ingere!	25 Tu, Doamne, somnu-alungă-ne, tu sfarmă lanțul nopților, dezleagă-ne păcatele, și-adu lumină tuturor!