La Editura Humanitas a apărut la sfârșitul anului trecut, în colecţia „Biblioteca italiană“, un nou volum bilingv dedicat – pentru prima oară în România – operei integrale a poetului florentin Guido Cavalcanti (născut între 1250 şi 1259 – mort în 1300). Prietenul şi, într-o oarecare măsură, maestrul de tinereţe al lui Dante, filosoful Guido Cavalcanti este considerat de mulţi critici drept cea mai rafinată voce lirică a veacului al XIII-lea, exponent de prim rang al noii şcoli poetice iniţiate de bolognezul Guido Guinizelli, ce urma să poarte numele pe care Dante (în Purgatoriu XXIV, 57) i-l atribuie printr-o faimoasă sintagmă: dolce stil novo. Autoritatea artistică a unui Cavalcanti întunecat şi veşnic măcinat de suferinţele dragostei a fost recunoscută şi îndelung comentată în epoca sa, dar şi readusă la viaţă în spaţiul anglofon al veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea prin traducerile şi intensele referiri intertextuale ale lui Dante Gabriel Rossetti, T. S. Eliot sau Ezra Pound.
În româneşte au fost traduse până acum, după ştiinţa mea, doar câteva poeme disparate ale lui Cavalcanti, rareori aceleaşi, de către C. D. Zeletin, Ilie Constantin şi Eta Boeriu, şi anume în antologii de lirică italiană. Tălmăcirea poeziei, mai cu seamă a celei cu formă fixă, este, fără îndoială, spaţiul cel mai lax al unui traducător, stăpân absolut pe accentele pe care le pune în ce priveşte mesajul, selecţia lexicală sau prozodia, pe concesiile pe care e silit să le facă topicii şi sistemului de rime. De aceea, numai acum, la încheierea traducerii integrale a celor cincizeci și două de poeme cavalcantiene (sonete, balade şi canţone), deschid şi citesc – curioasă – versiunile româneşti precedente, propunându-vă spectacolul niciodată predictibil al traducerilor succesive ale aceluiaşi text. Am ales singurul poem al lui Guido ce se regăseşte în egală măsură în selecţia făcută de doi mari italienişti, C. D. Zeletin şi Eta Boeriu: este vorba de sonetul Chi è questa che vèn, ch’ogn’om la mira, pe care îl reproducem după ediţia îngrijită de Gianfranco Contini, Poeti del Duecento, vol. II, Milano, Napoli, 1960. Este vorba de al patrulea text al canţonierului, pe cât de frecvent antologat în mai toate crestomaţiile şi manualele şcolare (pentru versul său limpede şi elegant, în care regăsim un Cavalcanti senin, cântând în spiritul stilnovist graţia de negrăit a doamnei sale), pe atât de puţin reprezentativ pentru adevărata sensibilitate, sumbră şi scindată, a averroistului din Florenţa. Iată textul original:
Chi è questa che vèn, ch’ogn’om la mira,
che fa tremar di chiaritate l’âre
e mena seco Amor, sì che parlare
null’omo pote, ma ciascun sospira?
O Deo, che sembra quando li occhi gira,
dical’ Amor, ch’i’ nol savria contare:
contanto d’umiltà donna mi pare,
ch’ogn’altra ver’ di lei i’ la chiam’ ira.
Non si poria contar la sua piagenza,
ch’a le’ s’inchin’ ogni gentil vertute,
e la Beltate per sua dea la mostra.
Non fu sì alta già la mente nostra
e non si pose ’n noi tanta salute,
che propiamente n’aviàn conoscenza.
Trebuie spus din capul locului că simpla operaţie de a pune în paralel cele trei variante de traducere (Zeletin 1970, Boeriu 1980, Sălişteanu 2021) este un act profund inechitabil din punctul de vedere al posibilităţii de informare şi documentare pe marginea unui text de la sfârşitul secolului al XIII-lea, întrucât nu se poate compara şansa pe care o are un traducător al erei internetului, a călătoriilor de studii şi a accesului nelimitat la marile biblioteci italiene, faţă de puţinătatea ediţiilor şi comentariilor pe care le-au avut la dispoziţie (poate dintr-o simplă culegere de autori italieni, poate dintr-un vechi anticariat) traducătorii din vremurile comuniste, oricât de talentaţi ar fi fost aceştia. Dar tocmai o astfel de privire comparativă pune în valoare nebănuitele soluţii imagistice, lexicale şi prozodice la care ne provoacă o opera aperta.
Prima în ordine cronologică este tălmăcirea lui C. D. Zeletin (din Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere, Editura Minerva, 1970, colecţia „Biblioteca pentru toţi“, vol. I), pe care o redăm respectând grafia (firească) a acelor vremuri:
Dar cine-i doamna ce înaintează
de tremură văzduhurile clare
şi-aduce pe Amor, că fiecare
din noi suspină şi nu cuvîntează?
O, cum priveşte, rază după rază,
Amor s-o zică: eu nu sunt în stare!
Blîndeţea ei atîta e de mare,
că-n altele mînia ţine trează…
Iar vraja ei nu-ncape în vorbire
şi tot ce-i har îi cade-n servitute;
splendoarea, drept zeiţă o exaltă.
Noi nu avem o minte-aşa de-naltă
şi nici n-avem îndeajuns virtute,
spre-a o cunoaşte cu desăvîrşire.
Regretatul şi atât de talentatul C. D. Zeletin optează, aşadar, pentru o traducere pas cu pas, vers cu vers, cu o inspirată folosire în deschidere a adversativului (Dar cine-i…?) pentru a marca uluirea poetului în faţa apariţiei doamnei. Nicio îndepărtare de sensul original (cu excepţia versului 5, care devine neclar din pricina concesiei făcute rimei). Chiar dacă e vorba de transpunerea unui text de acum şapte secole, recurge la neologisme puternice (servitute, exaltă). Ca opţiune de vocabular, poate nu ar trebui alese cuvintele din sfera sacrului (har) în textul unui filosof cu viziuni averroiste de care Dante s-a distanţat repede, tocmai din cauza viziunii sale marcate de scandaloase erezii pentru acea epocă. Dar experienţa traducătorului de poezie în metru fix (printre care şi autoarea celei de a doua versiuni de mai jos) ne învaţă cât sunt de preţioase cuvintele mono- şi bisilabice într-un endecasilab!
Extrem de valoroasa italienistă Eta Boeriu, care s-a încumetat să îmbogăţească beletristica din România cu mai toţi clasicii italieni de primă mână, traduce astfel, peste alţi zece ani, acelaşi text (apărut în Antologia poeziei italiene. Secolele XIII–XIX, Editura Albatros, București, 1980):
De toţi privită, cine-n mersu-i, cine
să tremure-n lumini văzduhu-l face,
purtînd Iubirea-n ea, încît preface
cuvintele pe buze în suspine?
Cui seamănă privirile-i senine?
S-o spună-Amor, eu vorbe n-am dibace:
atare-i umilinţa-n ea, că-mi place
de rău pe orişicare-alta-a ţine.
Nu-i chip să spui ce farmece ascunde;
ei i se-nclină tot ce e virtute
şi-o ţine frumuseţea drept zeiţă.
Nu-i mintea-n om de-atît de-naltă viţă,
nici harul îndeajuns ca să ne-ajute
fiinţa-i însăşi s-o putem pătrunde.
Este evidentă uşurinţa cu care traducătoarea se poate detaşa de buchea textului şi poate născoci imagini originale (mintea de-naltă viţă), dar, de data aceasta, răsturnarea topicii fireşti şi dublul ingambament din primul catren nu ajută prea mult la limpezirea textului original. Apoi, în toată lirica lui Cavalcanti, Amor nu poate fi echivalat cu Iubirea, nefiind o stare sufletească, ci mai degrabă un duh, sau o personificare, sau o prezenţă mereu exterioară, care aici îşi face apariţia ca însoţitor, şi nu ca „locuitor“ al frumoasei doamne. Versurile 5 (cu soluţia unei neaşteptate interogaţii) şi 8 se îndepărtează puţin de spiritul textului, în schimb versurile 10 şi 11 calcă perfect pe cuvintele, ba chiar şi pe rima florentinului şi transpun minunat imaginea Frumuseţii personificate care o recunoaşte pe ea drept zeiţă.
În elaborarea propriei mele versiuni, cum spuneam, am fost avantajată de posibilitatea consultării paralele a cel puţin nouă ediţii comentate (îngrijite de Gianfranco Contini, Roberto Rea şi Giorgio Inglese, Mario Marti, Cesare Segre şi Carlo Ossola, Domenico De Robertis, Letterio Cassata, Menotti Stanghellini, Carlo Salinari, Giulio Cattaneo) şi de zeci de studii ale puternicei şcoli filologice italiene. Principiile mele de bază au fost trei: maximă fidelitate faţă de text (cu comentarea în note a unor posibile lecturi paralele oferite de exegeţi), minimă abatere faţă de încorsetarea metrului şi a rimei şi adaptarea lexicului la patina unui text medieval. Pentru o cât mai adâncă înţelegere a acestui sonet pe care îl prezint în avanpremieră, a contextului istoric şi literar în care a luat naştere, a figurilor sale stilistice, a citatelor la care face aluzie, consider că pot fi utile şi notele explicative ce-l vor însoţi, ca şi pe fiecare dintre celelalte cincizeci și una de poeme ale Rimelor lui Cavalcanti, care au apărut anul trecut la Editura Humanitas.
Cine-i aceea care atunci când vine*
întreg văzduhu-n tremur strălucește*
şi-l poartă pe Amor? Când o privește*
nimeni nu scoate-o vorbă, doar suspine.
Doamne, n-am grai să spun, zică mai bine
Amor cum ea privirea își rotește*;
blânda sfială a ei mă copleșește,
față de ea țâfnoasă îmi pare oricine*.
Iar grația-i cine poate s-o descrie?*
Virtuțile-i se-nchină la picioare,
zeiță Frumusețea o alege.
Dar nu ni-i mintea-n stare a o-nțelege,
n-avem noi daruri îndestulătoare
spre-a câştiga cunoașterea cea vie*.
Sonet de endecasilabi cu o structură a rimelor foarte îndrăgită de Cavalcanti: două catrene cu rimă îmbrățișată și repetată (ABBA ABBA) și o sirma formată din două terține cu inversiune simetrică în oglindă (CDE EDC).
Deși ecourile sonetului 10 al fondatorului Școlii poetice Guido Guinizelli (Io voglio del ver la mia donna laudare) sunt străvezii în alegerea rimelor și a cuvintelor-cheie, iar subiectul se înscrie în tematica de forță a stilnoviștilor (lauda închinată femeii admirate pentru frumusețea sa inefabilă, supraumană și lipsită de concretețe, în fața căreia poetul își pierde graiul), Cavalcanti adaugă niște accente proprii importante. Cu toate că primul vers este o evidentă aluzie la versete din Sfânta Scriptură, și că aparent autorul proiectează astfel asupra acelei figuri feminine smerite și învăluite în lumină o perspectivă de interpretare legată de cultul Maicii Domnului, Cavalcanti nu e în căutarea iluminării prin revelație divină, ci a unei capacități intelectuale îndeajuns de dotate prin care să poată atinge în mod rațional pragul cel mai înalt al cunoașterii iubirii. Tonurile nu sunt aspre, nu au accente dure, lipsesc culorile, descrierile, acțiunile și, cu toate acestea, scena admirației extatice a frumuseții are multă putere.
v. 1. Toți marii comentatori ai operei cavalcantiene (Gianfranco Contini, Domenico De Robertis, Cesare Segre, Roberto Rea etc.) identifică în cel dintâi vers al sonetului trimiterea clară la două citate din Vechiul Testament: Quae est ista quae progreditur „Cine este aceea care se ivește“ (Cântarea Cântărilor 6,9) și Qui est iste qui venit „Cine este acesta care vine“ (Isaia 63,1).
v. 2. Apariția neașteptată printre muritori a femeii adorate este însoțită de vibrația scânteietoare a aerului. Tremurul de uimire al poetului îndrăgostit, care devine incapabil să mai rostească vreun cuvânt (vv. 3–4, ca în faimosul sonet dantesc Tanto gentile e tanto onesta pare), se transferă aici întregii atmosfere luminoase din câmpul femeii-zeiță.
v. 3. Figura feminină însoțită de zeul Amor este unul dintre toposurile foarte frecvente ale poeților Dulcelui Stil Nou, după cum subliniază Carlo Salinari.
vv. 5–6. Aici, invocația divinității pare un simplu stereotip verbal. Amor este, în fond, adevăratul actor, invitat să descrie frumusețea figurii feminine în locul poetului în extaz, incapabil să mai rostească vreun cuvânt.
vv. 7–8. Umiltà în context religios înseamnă ‘smerenie, umilință’, dar în tradiția poeziei curtenești este asociată cu bunătatea, bunăvoința, blândețea, sfiala, modestia. Am optat pentru această a doua accepțiune, întrucât cheia de lectură nu mi se pare deloc cea a venerației de tip mistic, cum va fi cazul la Dante. În comparație cu această blândă și nobilă figură luminoasă, toate celelalte femei par întruchipări ale irascibilității.
v. 9. Motivul frumuseții inefabile revine. Cavalcanti rămâne pe tărâmul personificărilor de sorginte mitologică (Frumusețea însăși o recunoaște drept zeiță căreia i se închină cele mai nobile virtuți). vv. 12–14. Ultima terțină e dominată de forme negate ale verbelor la persoana I plural. Poetul revarsă și asupra celor din jur nefericirea de a se simți neînzestrat cu instrumente intelectuale îndeajuns de rafinate și salvatoare (salute) pentru a putea accede pe cale rațională la adevărata înțelegere a iubirii.
