(fragment din „Postfața“ la volumul: Jan Polkowski, Glasuri,
Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021,
traducere de Constantin Geambașu)
Ciclul Glasuri de Jan Polkowski nu are echivalent în literatura polonă, nici chiar în cea universală. Nu este chiar un volum, ci o plachetă coerentă și unitară tematic, un ciclu de optsprezece poezii consacrate victimelor masacrului de pe Coasta Mării Baltice în anul 1970.
Anihilarea poetului
Tehnica lirică a lui Polkowski de a pătrunde în pielea altuia și de a vorbi dinlăuntrul protagoniștilor transpare cel mai bine în volumul Glasuri, construit din enunțuri ale victimelor vii și moarte în decembrie 1970. Versurile apărute la patruzeci de ani de la masacru transmit în mod emoționant nu atît suferința celor uciși, cît a familiilor acestora: mame, tați, frați, surori sau copii, care au rămas singuri, afectați în mare măsură de absența celor dragi. Suferința este aici nu doar atotprezentă, ci, în primul rînd, îndelungată, îndărătnică, ea nu-și găsește ogoirea în trecerea timpului. În pofida proverbului potrivit căruia timpul vindecă rănile. Din punct de vedere pur tehnic, înregistrarea inexistenței este cea mai grea, căci poetica adecvat aleasă trebuie să înfățișeze pustiul, golul concret, reprezentat de sentimente negospodărite, gesturi absente, umbre ale iubirii de altădată, adică să intuiască absența apăsătoare, greu de exprimat, fizică și psihică. Cu alte cuvinte: empatia trebuie să-și găsească o formă convingătoare, pentru a nu fi doar experiența privată a poetului, ci pentru a deveni participare a noastră.
Poetul – recurgînd la diferite tradiții ale literaturii euro-americane – a valorificat cîteva modele de expresie literară, cum ar fi epigrama și monologul dramatic, pentru a crea un aliaj unic, care să permită povestea emoționantă despre suferință. Glasurile lui Polkowski sînt, în primul rînd, o tragedie de familie, atît de puternică și de răscolitoare, încît cu greu îndrăznesc să scriu despre aceste versuri. Ele îmi provoacă o emoție prea mare pentru a putea să capăt cu ușurință detașarea istoric-literară spre analiza stilului și a strategiei de construcție a tensiunii poetice.
În ce constă punctul de greutate al măreției Glasurilor? În întruchipare și temă. Poetul a trecut pe un plan secundar, consacrîndu-se protagoniștilor săi, astfel încît el să nu mai existe, să dispară în trupurile chinuite și sufletele maltratate. Retragerea, ascunderea în spatele protagoniștilor săi este atît de mare, încît nici pe copertă nu există numele autorului! Sugestia grafică este limpede: vorbesc „ceilalți“, iar eu nu sînt decît un medium. Sînt enunțurile „lor“, iar eu sînt exclusiv transmițătorul lor. Această modestie literară și reținere auctorială au fost subliniate în cadrul unor opinii enunțate public – Polkowski se străduia să convingă în timpul întîlnirilor cu cititorii că „a auzit“ aceste versuri. Este o concepție romantică despre poezie, stîrnind astăzi mai degrabă neîncredere (poezia, așa cum se spune astăzi, înseamnă „efortul modelării limbajului“) (…).
Trebuie să admitem că avem de a face cu un manifest poetic al destinului uman, cu o poezie situată în apărarea lui sau – așa cum vede lucrurile Wojciech Ligęza – cu o poezie a lamentării.
Încă ceva despre etică și poetică: preotul Józef Tischner, în Etica solidarității, explica solidaritatea prin imagini și cuvinte luate din Evanghelie („Purtați unii altora poverile“). În acest sens, înlocuind victimele în exprimarea durerii, poetul a întruchipat ideea solidarității: a preluat povara altuia. Iar în sensul tradiției poetice, a acționat precum corul Antigonei. Glasuri se înfățișează precum Antigona sfîșiată: între mamă, soră, logodnică, soție, frate, tată, fiu, între oameni pe care îi iubește, îi poartă în memorie, marcată de durere, de regretul îndreptat împotriva lumii, chiar împotriva celor dispăruți, și nu doar a călăilor. Caracterul fragmentar al informațiilor despre cei dispăruți și despre cei care au supraviețuit, care se usucă de durere, reflectă imperfecțiunea percepției sufletului îndurerat, prea mic pentru a îndura atîta tristețe. Altceva este tragedia socială sau politică, și altceva suferința personală, ce se face resimțită necontenit și de fiecare dată din altă perspectivă.
Anihilarea istoriei
Istoria socială abundă în evenimente, și această denumire trimite la efemeritatea lor. Or, istoria personală nu dorește să devină „istorie“, ci este un prezent continuu – așadar, în categorii umane, o „veșnicie“. Imposibilitatea de a te elibera de durere este unul dintre motivele esențiale pentru care protagoniștii volumului își exprimă regretul față de lume și de oameni. Și nu totdeauna pretențiile sînt îndreptate către călăi, ci uneori de-a dreptul către victime, ceea ce are rezonanță mult mai tragică, așa cum se vede în poezia *** Dragă tată, te-am urît îngrozitor (Fiul? 1960–?):
Dragă Tată te-am urât îngrozitor
pentru că tu nu erai iar restul lumii era.
Poate și pentru că ne sâcâia sărăcia.
Ne ajutau unchiul parohia vecinii.
Când am mai crescut strângeam
sticle zdrențe și fier vechi.
Mâncam fiertură zeamă cartofi
cartofi cartofi. Te uram
fiindcă erai în altă parte și nu-ți păsa de noi.
Iată tonalitatea cea mai neașteptată a suferinței în ciclul Glasuri. În fața unei asemenea experiențe, devenim neputincioși. Sărăcia de mai mulți ani, supărătoare și umilitoare, își are rolul său, dar cea mai apăsătoare este absența: există întreaga lume, dar nu există tatăl! Aceasta este adevărata dimensiune a tragediei. Și doar finalul poeziei aduce speranța înțelegerii:
Când ura s-a mai stins o priveam pe mama
care când nu plângea plângea și mai tare.
Atunci îmi revenea ura și puteam să rezist mai ușor.
Am crezut că ai dispărut fiindcă nu ai vrut
să tragi marile greutăți contra curentului
marilor cuvinte și pentru a te elibera de ele
te-ai lăsat nimerit în inimă.
Dar poate că nu ai fost pur și simplu un laș obișnuit?
Polonia. Nu știu să vorbesc despre ea.
Am văzut-o în ochii închiși ai surioarei
și în spatele mamei zguduit de cotitura bruscă
a viitorului. În decembrie am lăsat tot
am scos niște manifeste apoi am stat un pic
la răcoare.
Acum sunt șițar
le acopăr oamenilor casa.
De câțiva ani buni deși nu prea des
mă duc la tine la cimitir.
De altfel, vocativul nu lasă îndoiala că este vorba despre un strigăt de iubire și de disperare. Relația fiu–tată, inexistentă, dar de neînlăturat, abundă în alte paradoxuri, precum în poezia *** Nu știu cum este să fii orfan (Fiul? 1960–?):
Nu știu cum este să fii orfan.
Mama, sora doi frați – aveam paisprezece ani
Cînd am devenit tată pentru familie și pentru mine.
Iată povestea succintă a nevoii de a umple golul din constelația familiei, despre maturizarea grăbită, lipsită de copilărie, soldîndu-se cu tăria de caracter, îndîrjirea în lupta cu soarta. De aici încheierea metaforică – viziunea unei lumi diabolice, în care eroul decide să nu se supună adversităților vieții, jurîndu-și oarecum sieși o asemenea tenacitate:
Marea izbește polii. Soarele crește în izvoare.
Oameni din sare umedă aleargă nemișcați.
Focul îi urmărește pe ulițe, le astupă gurile fierbinți.
Stau lîngă apa putredă, pe cheiul portului murdar.
Niciodată și pe nimeni nu voi mai lăsa să se răstoarne.
Despre ce vorbesc victimele? De ce se plîng? De lipsuri, de împlinirea imposibilă a iubirii. Căci nu există și niciodată nu va exista sentimentul de tandrețe din partea tatei sau de iubire din partea fiului, căci nu se împlinește visul ca fie și pentru o clipă să ne așezăm pe nisip sau să trăim împreună un moment, fie el oricît de banal. Absența vieții obișnuite, și nu a unor visuri sau aventuri nemaiîntîlnite, se dovedește cea mai mare pierdere. Cine poate reda maternitatea care nu a existat? Cum poți suplini absența tatei? Plecarea iubitului? Moartea fiului? Paradoxal, protagoniștii resimt apariția unor impulsuri neobișnuite de bărbăție neforțată. Iată, mama celui ucis trebuie să trăiască cumva și nu-și poate permite clipe de slăbiciune, deoarece i-a murit și soțul. A rămas singură cu o grămadă de copii, așa că trebuie să fie „tare“, așa că nu poate „să-și plîngă“ moartea fiului, pentru a nu se prăbuși. De aici „calculul conștiinței“ și „scuzele“ nejustificate, care, prin inutilitatea lor paradoxală, îl paralizează pe cititorul sensibil:
Cred că nu trebuie să-mi porți pică. În afară de tine mai aveam
trei. Pe Adaś ușor mirat de numele său, Pe Józio ager
ca nimeni pînă atunci în familia noastră
și pe Asia, dovadă taciturnă a existenței binelui.
Tatăl s-a stins repede și de atunci după asfințit
nu puteam să-mi adun gîndurile.
Cozi, muncă, gătit, modificarea hăinuțelor.
De la adulți la copii de la cei mari la cei mici.
Mi se părea că n-o să adorm niciodată, că doar încremenesc
cu fierul de călcat, acul și degetarul, aluatul pentru paste
frămîntat cu o fărîmă de inimă. Îmi venea să mor
de rușine că trăiesc. Din iubire dîrză și din teamă
în fața umbrei tale aruncate anapoda. Acum ajung
la optzeci de ani deci e timpul să mă ierți.
Eu am hrănit cu trupul meu șirurile fără de sfîrșit
ale zilelor stînjenitoare. Și știu că fiecare dintre ele
te-a mai ucis încă o dată
fiule.
Cu toate că ultimele două sute de ani de istorie a Poloniei constituie o istorie a femeilor bărbate, care își cresc copiii în urma bărbaților căzuți în luptă, tema ciclului rezidă în tragedii umane individuale, și nu în drama renegării naționale sau în nerușinarea publică a criminalilor, care niciodată nu au răspuns pentru crimele săvîrșite asupra populației civile (și, prin mîrșăvia politicienilor, au devenit „oameni de onoare“). Istoria, mai ales cea scrisă cu literă mare, l-a anihilat și l-a lăsat pe om singur cu suferința lui. Este acesta un caz rar, iar în literatura polonă aproape absent din cauza tradițiilor ei patriotice: dispar indivizii, dar în calitate de cetățeni sînt, așadar, un fel de eroi homerici, membri ai cetății. Paradigma romantică se prelungește și în poezia din timpul stării de asediu. Între timp, după cum scrie Wojciech Ligęza, Polkowski restabilește dreptatea ființei individuale.
Istoriografia trece de obicei sub tăcere distrugerea cosmosului casnic, ruinarea vieții de familie, traumele individuale ce nu pot fi înlăturate, iar statistica prezintă numere golite de existența reală a oamenilor. Poezia se deschide spre dramele persoanelor, deși, trebuie să subliniem, revenirile la momentele rele din istorie nu mai sînt acum atît de frecvente.
Aceste două elemente – ipostazierea autorului în protagoniștii săi și negarea istoriei în favoarea existenței individuale – determină caracterul inedit al volumului în istoria literaturii polone contemporane. Acest lucru transpare pregnant în poezia *** Azimă, Ajunul, mama în rochie cenușie:
Azimă Ajunul mama în rochie cenușie
așază cum spune tradiția încă o farfurie
în dreptul scaunului gol. Se uită fără să se miște
prin noi și prin aerul tremurînd, borș de sfeclă, pește
și fîn crenguțe de brad, prin pereții acoperiți de ger
spre drumul din piatră albă și spre silueta aplecată
prăbușindu-se sub povara trădării inevitabile.
(Fratele? 1958–?)
Remarcăm cuvîntul „trădare“ în finalul poeziei. Este abia o aluzie la circumstanțele istorice (focurile de armă îndreptate de armată împotriva propriilor cetățeni neînarmați și dictatul unei puteri antipoloneze). Imaginea în sine nu trece dincolo de situația casnică, familială și sărbătorească. (…) Aluziile la realitățile politice și istorice sînt extrem de rare și lipsite de detalii. Nu apar nume responsabile pentru masacru. De bună seamă, o persoană care nu cunoaște istoria nu știe despre ce este vorba atunci cînd una dintre mame spune:
Nepoata îmi spune: știu că ți-au ucis băiatul.
S-a terminat și dăinuie doar în bietul tău cap.
Știu te irită generalul ăla cu glorie de erou
dar nu merită nici măcar un scuipat.
Din punctul de vedere al istoriei naționale și al istoriei literaturii polone, cele optsprezece poezii, așadar, ca număr, o plachetă modestă, sunt oarecum un scandal. În primul rînd, Polkowski distruge istoria, mai ales istoria „mare“, politică, importantă, căreia îi place să se înscrie cu literă mare, căci acțiunile muncitorilor sînt considerate o etapă semnificativă în redobîndirea libertății sociale și naționale. Nu încape îndoială că Evenimentele din Decembrie – fiindcă așa au fost numite întîmplările din cele cîteva zile din decembrie 1970 – fac parte din istoria Poloniei și din istoria libertății popoarelor oprimate de imperiul comunist. Pentru noi, polonezii, dar și pentru exegeții de istorie din această parte de lume, aceasta este Istoria. Or, pentru protagoniștii descriși în versuri istoria nu există, nici scrisă cu literă mare, nici mică. Poeziile lui Polkowski subminează istoria în favoarea existenței individului. În aceste versuri, nu există nici trecut, și nici timpul trecut. Există ziua de astăzi și timpul prezent nefinalizat – de fapt, infinit în durerea sa. Moartea nu are dimensiune individuală și se referă la cei apropiați, la cei care au supraviețuit. (…) Poetul nu-i cîntă pe cei care au învins. La drept vorbind, nu-i cîntă nici pe cei învingători după regula gloria victis, care îi înnobila pe cei învinși, ce luptau eroic cu necazurile sorții. De data aceasta, poezia nu se preocupă de nemurirea eroilor, ci de oamenii cei mai obișnuiți, frînți de durere. Nu prezintă puterea cu care lovește moartea, ci viața chinuită, singulară. Nu creează imagini violente în acțiuni ieșite din comun, ci povestește despre confruntarea migăloasă cu grozăvia interminabilă a vieții banale de fiecare zi. Protagoniștii nu sînt excepționali, ci mediocri, lipsiți chiar de nume, pentru ca istoria să nu le poată memora. De altfel, istoria nu dorește să-i pomenească, iar antieroii nu-și găsesc locul în istorie, deoarece au respins-o și se închid cu totul în existența lor individuală, limitată la familia cea mai apropiată. Lumea lor este lumea celor apropiați, pierduți. Cei care lipsesc îi preocupă în viața de fiecare zi, și nu politicienii criminali. Poetul distinge drama lor în funcție de relația cu cel ucis, de aici poezia este un enunț al soției, al mamei, al surorii…
