Jan Polkowski, Głosy/Glasuri

0
347

(Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021)

Constantin Geambașu vorbind despre traducerea literaturii
Constantin Geambașu

prezentare și traducere – Constantin Geambașu

Jan Polkowski (n. 1953) reprezintă o voce distinctă în peisajul liric polonez. Ca vârstă, se află la granița dintre generația care a debutat în anii ’80 (când începe mișcarea de opoziție în Polonia, odată cu înființarea sindicatelor libere Solidarność „Solidaritatea“), a „tăcut aproape două decenii“ (când a ocupat diferite funcții publice, fără a participa nemijlocit la viața literară), revenind în forță în ultimul deceniu, când îi apar mai multe plachete de versuri. Tematic, poetul aparține liniei tradiționale polone, temele fundamentale sintetizând experiența strâns legată de destinul sumbru al secolului al XX-lea: ocupația fascistă, lagărele de concentrare, regimul comunist (deportări, gulaguri, muncă forțată, închisori, repatrieri, cenzură etc.), fiind preocupat, în mare măsură, de rostul evocator și terapeutic al limbii. Poeziile lui Polkowski pot fi încadrate tematic în paradigma romantică, fără a cultiva însă poetica specifică. Dimpotrivă, ca structură manifestă o largă deschidere spre paradigma modernă (renunță la prozodia clasică, la semne de punctuație uzuale), refuzând însă programatic postmodernismul (jocul de cuvinte, evadarea din realitate, grotescul, lipsa clarității mesajului). 

Placheta Glasuri a apărut în anul 2012, ca evocare comemorativă a victimelor dispărute în evenimentele din decembrie 1970, când, la ordinul guvernului comunist din acea perioadă, armata a tras în muncitorii greviști ai Șantierelor Navale Gdańsk. Institutul de Literatură din Cracovia a hotărât reeditarea acestei plachete în mai multe țări, la cincizeci de ani de la tragicul eveniment. Din acest volum vă oferim câteva poezii.

_______________ 

Głosy (2012)

***

Przeźroczystymi rękami robiłaś mi kanapki. 

Wbijałaś po omacku nóż w nieruchome morze. 

Robiłaś mi kanapki, kroiłaś kulę ziemską

na równe, schludne kromki. Do chlebaka 

z brezentu chowałaś godziny rozłąki.

Do szarego papieru wkładałaś dziecięce twarze.

Gładziłaś mnie po policzku jakbym miał iść na wojnę 

jakby drzwi były z ognia a nie z płyty pilśniowej.

Wchodziłem potem ostrożnie do szatni elektryków 

i odwijałem papier by patrzeć jak wolno znikasz.

Zastrzelony (1948–1970?)

***

Cu mâini străvezii îmi făceai sandvișuri.

Înfigeai pe pipăite cuțitul în marea nemișcată.

Îmi făceai sandvișuri tăiai globul pământesc

în felii la fel de subțiri. În rucsacul din foaie de cort

îmi puneai orele despărțirii.

În hârtie cenușie înfășurai chipuri de copil.

Mă mângâiai pe obraz de parcă aș fi mers la război

de parcă ușa era din foc și nu capitonată cu pâslă.

Intram apoi atent în vestiarul electricienilor

și desfăceam hârtia pentru a mă uita cât de încet dispari.

Împușcat? (1948–1970)

***

Lubię zatłoczony kościół, nie widzę wtedy nikogo.

Chowam się przed Bogiem. Nie chcę widzieć siebie.

Lituję sie bardziej nad Nim niż nad samą sobą.

Śmierci się nie boję jeśli należy do mnie.

Lubię iść w ciemności, wzdłuż omdlałego morza

Wyławiać z wiatru wspomnienia

tulic ich stopy jak piasek tuli spokojny brzeg.

Dziwić się nowym szczegółom:

gdy nosiłam cię w sobie niecierpliwie, ze zlością

a ty kopałeś mnie mocno i pchałeś ku przyszłości.

Milczący. Taki jak dzisiaj.

Matka (1931–?)

***

Îmi place biserica ticsită atunci nu văd pe nimeni.

Deși mă ascund în fața lui Dumnezeu nu vreau să mă văd.

Îmi e mai multă milă de El decât de mine.

Nu mă tem de moarte dacă este moartea mea.

Îmi place să merg pe întuneric de-a lungul mării ostoite

să pescuiesc din vânt amintiri

să le adăpostesc tălpile precum țărmul liniștit nisipul.

Să mă mir de noi amănunte:

când te purtam în mine nerăbdătoare cu furie

iar tu mă izbeai puternic și te împingeai spre viitor.

Tăcut. Ca și astăzi.

Mama (1931–?)

***

Krótki ruch powietrza po twoim niedbałym geście

dryfuje w mojej głowie. Sunie rozlaną Wisłą

wypływa w żywe morze. Widzę już tylko ciebie

i bezmiar szepcącej wody. Co miałbym widzieć? Ty jesteś

moim synem, ja całe życie bełtałem los na pokładach statków.

Cóż więc innego mam widzieć jeśli nie kołyszącą światem

połyskującą falę, rybią łuskę śmierci

krę krwawiącego brzegu. Teraz moim morzem

jest kuchenny stół a z pokładu zmywa mnie jak śmieci

bezbrzeżna noc. Żona śpi, ciebie nie ma

nawet w tętnie śniegu. Więc płynę samotnie

ku rozmytym światłom dzieciństwa.

Czy spotkam cię po drodze? I choćby na chwilę

przysiądziemy na piasku? Będziemy

razem młodnieć? Jak boje uderzać z wiatrem

w fale leniwej przyszłości skulonej w tobie 

na dnie?

Ojciec (1924–2003?)

***

O mișcare scurtă în văzduh după gestul tău nepăsător

îmi umblă prin cap alunecă pe Vistula revărsată

se varsă în marea vie. Te văd doar pe tine

și nemărginirea apei fremătând. Ce ar fi trebuit să văd? Tu ești

fiul meu eu toată viața mi-am agitat soarta pe puntea vapoarelor.

Ce altceva aveam să văd dacă nu valul lucios legânând lumea

solzul peștelui sloiul morții țărmul sângerând. Acum marea mea

este masa din bucătărie iar de pe punte mă mătură ca pe un gunoi

noaptea fără margini. Soția doarme tu nu ești

nici măcar în pulsul zăpezii. Așa că mă îndrept înapoi

spre luminile șterse ale copilăriei.

Oare te voi întâlni pe drum? Și măcar o clipă 

să ne așezăm pe nisip? Vom

întineri împreună. Ca geamandurile să izbim cu vântul

valurile viitorului leneș ghemuit în tine

în adânc? 

Tatăl? (1924–2003)

***

Kochany Tato, strasznie cię nienawidziłem

dlatego, że Cię nie było a reszta świata była.

Pewnie także dlatego że dopiekała bieda.

Pomagał nam wujek parafia sąsiedzi.

Gdy podrosłem zbierałem butelki szmaty i złom.

Jedliśmy wodziankę zacierki ziemniaki

ziemniaki ziemniaki. Nienawidziłem Ciebie

bo byłeś gdzie indziej i nie troszczyłeś się o nas.

Kiedy nienawiść stygła patrzyłem na mamę 

która gdy nie płakała, płakała jeszcze bardziej.

Wtedy wracała nienawiść i łatwiej było przetrwać. 

Myślałem, że zginąłeś dlatego że nie chciałeś 

ciągnąć wielkich ciężarów pod prąd

wielkich słów i by się od nich uwolnić 

dałeś trafić się w serce.

Ale może nie byłeś po prostu zwykłym tchórzem? 

Polska. Nie umiem o niej mówić.

Widziałem ją w zamkniętych oczach siostrzyczki 

i w plecach mamy wstrząsanych nagłym

zakrętem przyszłości. W grudniu rzuciłem wszystko 

drukowałem bibułę potem siedziałem trochę.

Teraz jestem dekarzem 

buduję ludziom dachy.

Od dobrych kilku lat chociaż nie za często 

chodzę do Ciebie na cmentarz.

Syn (1960–?)

***

Dragă Tată te-am urât îngrozitor

pentru că tu nu erai iar restul lumii era.

Poate și pentru că ne sâcâia sărăcia.

Ne ajutau unchiul parohia vecinii.

Când am mai crescut strângeam

sticle zdrențe și fier vechi.

Mâncam fiertură zeamă cartofi

cartofi cartofi. Te uram 

fiindcă erai în altă parte și nu-ți păsa de noi.

Când ura s-a mai stins o priveam pe mama

care când nu plângea plângea și mai tare.

Atunci îmi revenea ura și puteam să rezist mai ușor.

Am crezut că ai dispărut fiindcă nu ai vrut

să tragi marile greutăți contra curentului

marilor cuvinte și pentru a te elibera de ele

te-ai lăsat nimerit în inimă.

Dar poate că nu ai fost pur și simplu un laș obișnuit?

Polonia. Nu știu să vorbesc despre ea.

Am văzut-o în ochii închiși ai surioarei

și în spatele mamei zguduit de cotitura bruscă

a viitorului. În decembrie am lăsat tot

am scos niște manifeste apoi am stat un pic 

la răcoare.

Acum sunt șițar

le acopăr oamenilor casa.

De câțiva ani buni deși nu prea des

mă duc la tine la cimitir.

Fiul? (1960–?)

***

Nie powiedziałam Ci, że jestem w ciąży.

Jesteście tacy podobni, uparci i porywczy

i obaj nie żyjecie, ty i twój syn.

Powtarzam w myśli słowa: Ojcze nasz

Zdrowaś Maria i Wieczne odpoczywanie

z nadzieją, że kiedyś znowu stana sie modlitwą

a ja sie nią owinę jak swetrem babci Stasi.

Masz takie słabe ręce jak mysie ślady na śniegu

choć jesteś brygadzistą i budujesz statki.

Masz takie niezgrabne stopy i rozchlapujesz Baltyk

choć jeszcze pijesz ze mnie przez wiotką pępowinę.

Masz takie lekkie usta jakbyś chciał opowiedzieć

synowi co już się nie zdarzy.

Masz takie matowe oczy jakbyś chciał ojca zabrać

do nieba mojego brzucha.

Narzeczona ? (1952–?)

***

Nu ți-am spus că sunt gravidă.

Sunteți atât de asemănători încăpățânați și impulsivi

și nu mai sunteți niciunul nici tu nici fiul tău.

Repet în gând cuvintele: Tatăl Nostru

Fecioară Maria și Veșnica Pomenire

cu speranța că vor deveni din nou rugăciune

iar eu mă voi învălui în ea ca în puloverul bunicii Stasia.

Ai mâini atât de firave ca urmele de șoareci

pe zăpadă deși ești brigadier și construiești vapoare.

Ai tălpi atât de grosolane și stropești Baltica

deși încă mai bei din mine prin buricul plăpând.

Ai buze atât de ușoare ca și când ai dori să povestești

fiului ce nu se va mai întâmpla.

Ai ochi atât de șterși de parcă ai dori să-ți târăști tatăl

spre cerul burții mele.

Logodnica? (1952–?) 

***

Opłatek, Wigilia, mama w popielatej sukni

kładzie jak każe zwyczaj dodatkowy talerz

przy pustym krześle. Patrzy nieruchomo

przez nas i drżące powietrze, barszcz, rybę

i siano, gałęzie jodły, przez ściany spowite mrozem

na drogę z białego kamienia i pochyloną postać

upadającą pod ciężarem nieuniknionej zdrad

Brat? (1958–?)

***

Azimă Ajunul mama în rochie cenușie

așază cum spune tradiția încă o farfurie

lângă scaunul gol. Se uită fără să se miște

prin noi și aerul tremurând borș de sfeclă

pește și fân crenguțe de brad prin pereții

acoperiți de ger spre drumul din piatră albă

și spre silueta aplecată

prăbușindu-se sub povara trădării inevitabile.

Fratele (1958–?)

***

Zawieźli mnie na cmentarz chcieli zakopać ciało. 

Odtąd każdej nocy trwa ten sam obrządek. Wyglądał 

jakby zszyli go z jakichś obcych kawałków. Szybko 

zamknęli wieko. Wiatr przywlókł znad morza 

deszcz i uwiązł w sieci pociemniałych jesionów.

Słychać było jak krople uderzają w sztychówki

i sztychówki jak tłuką ze zgrzytem w kamienie.

Ktoś inny odszedł od studni w ciele Samarytanki.

Ja zostałam. Jak woda. Niema jak pusty 

dzban.

Żona? (1950–?)

***

M-au dus la cimitir au vrut să-ngroape trupul.

De atunci în fiecare noapte are loc același ritual.

Arăta de parcă l-ar fi cusut din niște bucăți străine.

Au închis repede capacul. Vântul a adus dinspre mare

ploaie și s-a agățat în plasa frasinilor întunecați.

Se auzea cum picăturile izbesc pervazul

iar din pervaz cum se sparg cu zgomot pe pietre.

Altcineva se îndepărtase de la fântână 

în trup de samariteancă. Eu am rămas. Ca apa.

Mută ca un ulcior gol.

Soția? (1950–?)

***

Senność, senność, senność fale kroków gasnące

aniołów idących nago w śnieżnych hełmach ku czolgom.

Cóż, wielu pragnie zobaczyć śmierć i szczęśliwie powrócić,

Żyć  i wiedzieć. Zrozumieć co można z umierania.

Wiedzieć, być nieśmiertelnym w ciele wietrznego czasu.

Senność senność senność i cisza pustej sieci

bez ryb i obietnic szczęścia.

Z cgybocącego pociągu ktoś woła mnie po imieniu.

Chcę wstać, odpowiedzieć. Chcę pobiec

ciepłymi rękami otoczyć

skrzydlaty kształt

boskiej ziemi.

Nie marzę, nie lubię marzyć.

Unosi mnie gorzka senność i przez jej ciężkie bielmo

widzę wyraźnie szczegóły wykute w srebrnym powietrzu:

Grzbiety traw poruszone lekkim jak woda ostrzem

kamień w kształcie Afryki z rzekami z białego kwarcu

I żuka jak się gramoli na mariacką wieżę.

Jest już w połowie drogi i powoli brnie wyżej

ku miękkiej łodzi powietrza

w której dzisiaj kończy się zawsze

jutro lub jeszcze dalej.

Zastrzelony (1950–1970?)

***

Letargie letargie letargie valuri ale pașilor

de îngeri mergând goi în coifuri de zăpadă spre tancuri.

Mulți își doresc să vadă moartea și să se întoarcă sănătoși.

Să trăiască și să știe. Să înțeleagă ce se poate din a muri.

Să știi să fii nemuritor în trupul timpului în vânt.

Letargie letargie letargie și imaginea plasei goale

fără pești și promisiuni ale fericirii.

Din trenul legănat ușor cineva mă strigă pe nume.

Vreau să mă ridic să-i răspund. Vreau să dau fuga

să îmbrățișez cu mâinile calde forma înaripată

a pământului divin.

Nu visez nu-mi place să visez.

Mă ridică o ațipeală amară și prin albeața ei grea

văd clar amănunte bătute în văzduhul argintiu:

crestele ierburilor mișcate ușor ca apa de ascuțișul

pietrelor în forma Africii cu râuri din cuarț alb

și scarabeul cum se cațără pe turnul Catedralei

Sfânta Maria. Este la jumătatea drumului și încet

se îndreaptă mai sus 

spre luntrea moale a văzduhului

în care astăzi se încheie pentru totdeauna

ziua de mâine sau și mai mult.

Împușcat? (1950–1970)

Articolul precedentDiscobolul – povestit în câteva fotografii
Articolul următorGlasurile Antigonei pe Coasta Balticii

Lasă un răspuns