(Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021)
prezentare și traducere – Constantin Geambașu
Jan Polkowski (n. 1953) reprezintă o voce distinctă în peisajul liric polonez. Ca vârstă, se află la granița dintre generația care a debutat în anii ’80 (când începe mișcarea de opoziție în Polonia, odată cu înființarea sindicatelor libere Solidarność „Solidaritatea“), a „tăcut aproape două decenii“ (când a ocupat diferite funcții publice, fără a participa nemijlocit la viața literară), revenind în forță în ultimul deceniu, când îi apar mai multe plachete de versuri. Tematic, poetul aparține liniei tradiționale polone, temele fundamentale sintetizând experiența strâns legată de destinul sumbru al secolului al XX-lea: ocupația fascistă, lagărele de concentrare, regimul comunist (deportări, gulaguri, muncă forțată, închisori, repatrieri, cenzură etc.), fiind preocupat, în mare măsură, de rostul evocator și terapeutic al limbii. Poeziile lui Polkowski pot fi încadrate tematic în paradigma romantică, fără a cultiva însă poetica specifică. Dimpotrivă, ca structură manifestă o largă deschidere spre paradigma modernă (renunță la prozodia clasică, la semne de punctuație uzuale), refuzând însă programatic postmodernismul (jocul de cuvinte, evadarea din realitate, grotescul, lipsa clarității mesajului).
Placheta Glasuri a apărut în anul 2012, ca evocare comemorativă a victimelor dispărute în evenimentele din decembrie 1970, când, la ordinul guvernului comunist din acea perioadă, armata a tras în muncitorii greviști ai Șantierelor Navale Gdańsk. Institutul de Literatură din Cracovia a hotărât reeditarea acestei plachete în mai multe țări, la cincizeci de ani de la tragicul eveniment. Din acest volum vă oferim câteva poezii.
_______________
Głosy (2012)
***
Przeźroczystymi rękami robiłaś mi kanapki.
Wbijałaś po omacku nóż w nieruchome morze.
Robiłaś mi kanapki, kroiłaś kulę ziemską
na równe, schludne kromki. Do chlebaka
z brezentu chowałaś godziny rozłąki.
Do szarego papieru wkładałaś dziecięce twarze.
Gładziłaś mnie po policzku jakbym miał iść na wojnę
jakby drzwi były z ognia a nie z płyty pilśniowej.
Wchodziłem potem ostrożnie do szatni elektryków
i odwijałem papier by patrzeć jak wolno znikasz.
Zastrzelony (1948–1970?)
***
Cu mâini străvezii îmi făceai sandvișuri.
Înfigeai pe pipăite cuțitul în marea nemișcată.
Îmi făceai sandvișuri tăiai globul pământesc
în felii la fel de subțiri. În rucsacul din foaie de cort
îmi puneai orele despărțirii.
În hârtie cenușie înfășurai chipuri de copil.
Mă mângâiai pe obraz de parcă aș fi mers la război
de parcă ușa era din foc și nu capitonată cu pâslă.
Intram apoi atent în vestiarul electricienilor
și desfăceam hârtia pentru a mă uita cât de încet dispari.
Împușcat? (1948–1970)
***
Lubię zatłoczony kościół, nie widzę wtedy nikogo.
Chowam się przed Bogiem. Nie chcę widzieć siebie.
Lituję sie bardziej nad Nim niż nad samą sobą.
Śmierci się nie boję jeśli należy do mnie.
Lubię iść w ciemności, wzdłuż omdlałego morza
Wyławiać z wiatru wspomnienia
tulic ich stopy jak piasek tuli spokojny brzeg.
Dziwić się nowym szczegółom:
gdy nosiłam cię w sobie niecierpliwie, ze zlością
a ty kopałeś mnie mocno i pchałeś ku przyszłości.
Milczący. Taki jak dzisiaj.
Matka (1931–?)
***
Îmi place biserica ticsită atunci nu văd pe nimeni.
Deși mă ascund în fața lui Dumnezeu nu vreau să mă văd.
Îmi e mai multă milă de El decât de mine.
Nu mă tem de moarte dacă este moartea mea.
Îmi place să merg pe întuneric de-a lungul mării ostoite
să pescuiesc din vânt amintiri
să le adăpostesc tălpile precum țărmul liniștit nisipul.
Să mă mir de noi amănunte:
când te purtam în mine nerăbdătoare cu furie
iar tu mă izbeai puternic și te împingeai spre viitor.
Tăcut. Ca și astăzi.
Mama (1931–?)
***
Krótki ruch powietrza po twoim niedbałym geście
dryfuje w mojej głowie. Sunie rozlaną Wisłą
wypływa w żywe morze. Widzę już tylko ciebie
i bezmiar szepcącej wody. Co miałbym widzieć? Ty jesteś
moim synem, ja całe życie bełtałem los na pokładach statków.
Cóż więc innego mam widzieć jeśli nie kołyszącą światem
połyskującą falę, rybią łuskę śmierci
krę krwawiącego brzegu. Teraz moim morzem
jest kuchenny stół a z pokładu zmywa mnie jak śmieci
bezbrzeżna noc. Żona śpi, ciebie nie ma
nawet w tętnie śniegu. Więc płynę samotnie
ku rozmytym światłom dzieciństwa.
Czy spotkam cię po drodze? I choćby na chwilę
przysiądziemy na piasku? Będziemy
razem młodnieć? Jak boje uderzać z wiatrem
w fale leniwej przyszłości skulonej w tobie
na dnie?
Ojciec (1924–2003?)
***
O mișcare scurtă în văzduh după gestul tău nepăsător
îmi umblă prin cap alunecă pe Vistula revărsată
se varsă în marea vie. Te văd doar pe tine
și nemărginirea apei fremătând. Ce ar fi trebuit să văd? Tu ești
fiul meu eu toată viața mi-am agitat soarta pe puntea vapoarelor.
Ce altceva aveam să văd dacă nu valul lucios legânând lumea
solzul peștelui sloiul morții țărmul sângerând. Acum marea mea
este masa din bucătărie iar de pe punte mă mătură ca pe un gunoi
noaptea fără margini. Soția doarme tu nu ești
nici măcar în pulsul zăpezii. Așa că mă îndrept înapoi
spre luminile șterse ale copilăriei.
Oare te voi întâlni pe drum? Și măcar o clipă
să ne așezăm pe nisip? Vom
întineri împreună. Ca geamandurile să izbim cu vântul
valurile viitorului leneș ghemuit în tine
în adânc?
Tatăl? (1924–2003)
***
Kochany Tato, strasznie cię nienawidziłem
dlatego, że Cię nie było a reszta świata była.
Pewnie także dlatego że dopiekała bieda.
Pomagał nam wujek parafia sąsiedzi.
Gdy podrosłem zbierałem butelki szmaty i złom.
Jedliśmy wodziankę zacierki ziemniaki
ziemniaki ziemniaki. Nienawidziłem Ciebie
bo byłeś gdzie indziej i nie troszczyłeś się o nas.
Kiedy nienawiść stygła patrzyłem na mamę
która gdy nie płakała, płakała jeszcze bardziej.
Wtedy wracała nienawiść i łatwiej było przetrwać.
Myślałem, że zginąłeś dlatego że nie chciałeś
ciągnąć wielkich ciężarów pod prąd
wielkich słów i by się od nich uwolnić
dałeś trafić się w serce.
Ale może nie byłeś po prostu zwykłym tchórzem?
Polska. Nie umiem o niej mówić.
Widziałem ją w zamkniętych oczach siostrzyczki
i w plecach mamy wstrząsanych nagłym
zakrętem przyszłości. W grudniu rzuciłem wszystko
drukowałem bibułę potem siedziałem trochę.
Teraz jestem dekarzem
buduję ludziom dachy.
Od dobrych kilku lat chociaż nie za często
chodzę do Ciebie na cmentarz.
Syn (1960–?)
***
Dragă Tată te-am urât îngrozitor
pentru că tu nu erai iar restul lumii era.
Poate și pentru că ne sâcâia sărăcia.
Ne ajutau unchiul parohia vecinii.
Când am mai crescut strângeam
sticle zdrențe și fier vechi.
Mâncam fiertură zeamă cartofi
cartofi cartofi. Te uram
fiindcă erai în altă parte și nu-ți păsa de noi.
Când ura s-a mai stins o priveam pe mama
care când nu plângea plângea și mai tare.
Atunci îmi revenea ura și puteam să rezist mai ușor.
Am crezut că ai dispărut fiindcă nu ai vrut
să tragi marile greutăți contra curentului
marilor cuvinte și pentru a te elibera de ele
te-ai lăsat nimerit în inimă.
Dar poate că nu ai fost pur și simplu un laș obișnuit?
Polonia. Nu știu să vorbesc despre ea.
Am văzut-o în ochii închiși ai surioarei
și în spatele mamei zguduit de cotitura bruscă
a viitorului. În decembrie am lăsat tot
am scos niște manifeste apoi am stat un pic
la răcoare.
Acum sunt șițar
le acopăr oamenilor casa.
De câțiva ani buni deși nu prea des
mă duc la tine la cimitir.
Fiul? (1960–?)
***
Nie powiedziałam Ci, że jestem w ciąży.
Jesteście tacy podobni, uparci i porywczy
i obaj nie żyjecie, ty i twój syn.
Powtarzam w myśli słowa: Ojcze nasz
Zdrowaś Maria i Wieczne odpoczywanie
z nadzieją, że kiedyś znowu stana sie modlitwą
a ja sie nią owinę jak swetrem babci Stasi.
Masz takie słabe ręce jak mysie ślady na śniegu
choć jesteś brygadzistą i budujesz statki.
Masz takie niezgrabne stopy i rozchlapujesz Baltyk
choć jeszcze pijesz ze mnie przez wiotką pępowinę.
Masz takie lekkie usta jakbyś chciał opowiedzieć
synowi co już się nie zdarzy.
Masz takie matowe oczy jakbyś chciał ojca zabrać
do nieba mojego brzucha.
Narzeczona ? (1952–?)
***
Nu ți-am spus că sunt gravidă.
Sunteți atât de asemănători încăpățânați și impulsivi
și nu mai sunteți niciunul nici tu nici fiul tău.
Repet în gând cuvintele: Tatăl Nostru
Fecioară Maria și Veșnica Pomenire
cu speranța că vor deveni din nou rugăciune
iar eu mă voi învălui în ea ca în puloverul bunicii Stasia.
Ai mâini atât de firave ca urmele de șoareci
pe zăpadă deși ești brigadier și construiești vapoare.
Ai tălpi atât de grosolane și stropești Baltica
deși încă mai bei din mine prin buricul plăpând.
Ai buze atât de ușoare ca și când ai dori să povestești
fiului ce nu se va mai întâmpla.
Ai ochi atât de șterși de parcă ai dori să-ți târăști tatăl
spre cerul burții mele.
Logodnica? (1952–?)
***
Opłatek, Wigilia, mama w popielatej sukni
kładzie jak każe zwyczaj dodatkowy talerz
przy pustym krześle. Patrzy nieruchomo
przez nas i drżące powietrze, barszcz, rybę
i siano, gałęzie jodły, przez ściany spowite mrozem
na drogę z białego kamienia i pochyloną postać
upadającą pod ciężarem nieuniknionej zdrad
Brat? (1958–?)
***
Azimă Ajunul mama în rochie cenușie
așază cum spune tradiția încă o farfurie
lângă scaunul gol. Se uită fără să se miște
prin noi și aerul tremurând borș de sfeclă
pește și fân crenguțe de brad prin pereții
acoperiți de ger spre drumul din piatră albă
și spre silueta aplecată
prăbușindu-se sub povara trădării inevitabile.
Fratele (1958–?)
***
Zawieźli mnie na cmentarz chcieli zakopać ciało.
Odtąd każdej nocy trwa ten sam obrządek. Wyglądał
jakby zszyli go z jakichś obcych kawałków. Szybko
zamknęli wieko. Wiatr przywlókł znad morza
deszcz i uwiązł w sieci pociemniałych jesionów.
Słychać było jak krople uderzają w sztychówki
i sztychówki jak tłuką ze zgrzytem w kamienie.
Ktoś inny odszedł od studni w ciele Samarytanki.
Ja zostałam. Jak woda. Niema jak pusty
dzban.
Żona? (1950–?)
***
M-au dus la cimitir au vrut să-ngroape trupul.
De atunci în fiecare noapte are loc același ritual.
Arăta de parcă l-ar fi cusut din niște bucăți străine.
Au închis repede capacul. Vântul a adus dinspre mare
ploaie și s-a agățat în plasa frasinilor întunecați.
Se auzea cum picăturile izbesc pervazul
iar din pervaz cum se sparg cu zgomot pe pietre.
Altcineva se îndepărtase de la fântână
în trup de samariteancă. Eu am rămas. Ca apa.
Mută ca un ulcior gol.
Soția? (1950–?)
***
Senność, senność, senność fale kroków gasnące
aniołów idących nago w śnieżnych hełmach ku czolgom.
Cóż, wielu pragnie zobaczyć śmierć i szczęśliwie powrócić,
Żyć i wiedzieć. Zrozumieć co można z umierania.
Wiedzieć, być nieśmiertelnym w ciele wietrznego czasu.
Senność senność senność i cisza pustej sieci
bez ryb i obietnic szczęścia.
Z cgybocącego pociągu ktoś woła mnie po imieniu.
Chcę wstać, odpowiedzieć. Chcę pobiec
ciepłymi rękami otoczyć
skrzydlaty kształt
boskiej ziemi.
Nie marzę, nie lubię marzyć.
Unosi mnie gorzka senność i przez jej ciężkie bielmo
widzę wyraźnie szczegóły wykute w srebrnym powietrzu:
Grzbiety traw poruszone lekkim jak woda ostrzem
kamień w kształcie Afryki z rzekami z białego kwarcu
I żuka jak się gramoli na mariacką wieżę.
Jest już w połowie drogi i powoli brnie wyżej
ku miękkiej łodzi powietrza
w której dzisiaj kończy się zawsze
jutro lub jeszcze dalej.
Zastrzelony (1950–1970?)
***
Letargie letargie letargie valuri ale pașilor
de îngeri mergând goi în coifuri de zăpadă spre tancuri.
Mulți își doresc să vadă moartea și să se întoarcă sănătoși.
Să trăiască și să știe. Să înțeleagă ce se poate din a muri.
Să știi să fii nemuritor în trupul timpului în vânt.
Letargie letargie letargie și imaginea plasei goale
fără pești și promisiuni ale fericirii.
Din trenul legănat ușor cineva mă strigă pe nume.
Vreau să mă ridic să-i răspund. Vreau să dau fuga
să îmbrățișez cu mâinile calde forma înaripată
a pământului divin.
Nu visez nu-mi place să visez.
Mă ridică o ațipeală amară și prin albeața ei grea
văd clar amănunte bătute în văzduhul argintiu:
crestele ierburilor mișcate ușor ca apa de ascuțișul
pietrelor în forma Africii cu râuri din cuarț alb
și scarabeul cum se cațără pe turnul Catedralei
Sfânta Maria. Este la jumătatea drumului și încet
se îndreaptă mai sus
spre luntrea moale a văzduhului
în care astăzi se încheie pentru totdeauna
ziua de mâine sau și mai mult.
Împușcat? (1950–1970)