De la grecii din Antichitate am învățat că sportul este o competiție – dar nu una crâncenă, pe viață și pe moarte, așa cum este întotdeauna bunăoară plecarea la război, când era jertfită o ființă curată, fără de vină, neprihănită, un sacrificiu mic, pentru ca Zeii să pogoare o mare victorie asupra războinicilor. Războiul nu era însă o competiție între atleți, ci însemna dorința participanților de a câștiga, prin putere și iscuință, noi și noi teritorii, bogăție și faimă, după cum avea și menirea de-a răspândi teama în rândurile celor învinși, care să nu se mai încumete vreodată să ridice armele împotriva cuceritorilor.
Întrecerile și jocurile sportive – la care participau concurenți din întreaga Grecie – erau organizate, din patru în patru ani, în cetatea Olympia în onoarea lui Zeus. Un concurs în care atleții se străduiau să se ridice la înălțimea Olimpului, adică până la Zei, devenind o Olimpiadă în care cei mai puternici, talentați și abili atleți își disputau întâietatea, cucerind – nu numai prin vigoare și talent, dar și prin frumusețe, aprig, fără a ceda, întotdeauna cu onoare – laurii victoriei.
A fi încununat ca învingător la Jocurile Olimpice era, în Grecia Antică, un titlu de glorie la care puțini puteau visa. Răsplata nu era niciodată legată de obținerea de bunuri materiale. Superioritatea dovedită în întrecerea cu ceilalți conferea câștigătorului onoare și renume, iar adesea performanța era încrustată în marmură pentru posteritate.
Una dintre cele mai dinamice și frumoase probe olimpice, din Antichitate până în ziua de azi, este aruncarea discului. Rotirea atletului este de o frumusețe admirabilă, ce rivalizează cu perfecțiunea cercului, a sferei. Poate că atletul / atleta se încumetă în gândul lor să devină un cerc, o sferă. Nu întâmplător o celebră sculptură a marelui artist grec al Antichității Myron din Eleutherae, de acum două milenii și jumătate, prezintă perfecțiunea torsiunii corpului uman, produsă la aruncarea discului. Discobolul realizat de Myron este o capodoperă a artei grecești din perioada clasică timpurie, ce surprinde sugestiv efortul imens, încordarea maximă a atletului, concentrat să arunce discul la o distanță cât mai mare, pentru obținerea performanței care îi conferă întâietatea. Așa că Discobolul imaginat de Myron cu milenii în urmă este, cu siguranță, câștigătorul.
Nu vom povesti în fotografii sculptura sus-amintită – mai există și altele care au fascinat sculptorii de-a lungul timpului – aici, în slide-show, alături de acest articol al revistei (dar și presărate în articolele acestui număr dublu), ci ne vom apleca asupra unei creații mult mai recente a unui mare sculptor grec din prima parte a secolului al XX-lea.*
Prima oară am văzut această capodoperă în anul 1994. M-a impresionat atunci în mod aparte, încât fotografia pe care am făcut-o atunci, am inclus-o în volumul meu de poezie dimineața sărută genunchiul athenei**. Fotografia realizată acum 28 de ani îl înfățișează pe Discobol într-o postură mai puțin obișnuită pentru sportul pe care-l iubește. Fotografia, cum spuneam, a devenit parte din volum, alături de poezie, care a fost scrisă însă abia 17 ani mai târziu, căci emoția ce mi-o trezise rămăsese intactă. Dacă în sculptura lui Myron discobolul este aproape pe punctul de a lansa discul, ceea ce m-a impresionat dintru început la opera lui Dimitriades a fost că aruncătorul de disc este aproape meditativ, privind, parcă atemporal, dincolo de competiția la care ia parte, discul din mâna sa sugerând, mai degrabă, o aspirație către înalt, către divinitate:
discul de aur
discobolul s-a oprit în mișcare
și nu mai aruncă discul
departe
cât mai departe
cel mai departe
dintre toți atleții
nu
nu mai ia parte la
olimpiadă
nu mai vrea să câștige
nici faimă
nici iubire
nici respect
nu mai vrea să câștige nimic
discobolul și-a oprit
întreg trupul
în nemișcare
și ține cu mâinile de
soare
vede raze coborându-i
pe gât
căldura-i alunecă ușoară
pe mușchii încordați
și-l mângâie aidoma brizei
mării egee
discobolul aduce acum
ofrandă discul său
zeilor
după ce l-a aurit de
soare
îl ridică până la ceruri cu
privirea sa
Poezia aceasta are o istorie aparte. Fotografia inițială a Discobolului din anul 1994 am realizat-o în prim plan, de jos în sus. Emoția trezită de o adevărata operă de artă, cu mesajul ei profund, care, dincolo de bronzul sculpturii, devine spirit, gând, idee.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, în anul 2019, nu întâmplător am reîntâlnit la Atena aceeași sculptură: o dată, seara, a doua zi, dimineața. Am redescoperit-o sub semnul liniștii, al meditației. Am privit-o de aproape și de la distanță. Sculpturalitatea și dinamismul ei din multiple unghiuri sunt impresionante. Dacă la Myron ochiul se concentrează pe efortul extraordinar al discobolului, pe clipa încordării supreme de dinaintea aruncării discului, altul este mesajul, peste milenii, al operei grecului Dimitriadis. Aici Discobolul iubește discul său mai presus de orice, îl cuprinde cu afecțiune, îl mângâie nu numai cu mâinile, ci și cu ochii, dar, mai ales, cu sufletul.
_______________
* Konstantinos Dimitriades (1881–1943), sculptor, a câștigat medalia de aur la competiția artistică a Jocurilor Olimpice de vară din anul 1924 cu sculptura sa care reprezintă un aruncător de disc finlandez. În 1936, devine membru al Academiei din Atena.
** Cu poeme despre Grecia în trei limbi, Editura Brumar, Timișoara, 2012 și ediția a doua, adăugită, cu traducere a versurilor din limba română în greacă de Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis, akropolis urcarea, Editura Vakxikon, Atena, 2019.
