Când se ridică pădurea

2
622

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu vecin cu o pădure. Născut în sânul orașului, ba chiar în cel al Capitalei, am purtat cu mine și păstrat mereu nostalgia spațiilor libere, a suprafețelor neocupate de mâna omenească și de lucrările ei: un câmp, un lac, un râu sau măcar un pârâu. Iar când mă întorceam din excursii montane (și, uneori, marine), cea mai mare nostalgie a mea nu era piscul muntelui, ci freamătul pădurii.

Și mi s-a dat să pot ieși, după rostogolirea deceniilor, din patul de fier al orașului. Atunci m-am repezit să-mi împlinesc, fie și după atâta timp, dorința cea veche împinsă aproape în uitare. Era un grup de case dintr-un cartier așezat la margine de pădure, undeva spre capătul dinspre miazăzi al secularilor, uitați de vremuri, Codri ai Vlăsiei din inima Bărăganului. Nemulțumită mi-a fost bucuria când am primit cheile casei. Unde e pădurea promisă de „dezvoltator“? Deși era la un drum de bicicletă distanță, abia dacă trecea, văzută de la fereastra etajului, de înălțimea unui stânjen de gard.

Aceasta s-a întâmplat în primul an de la mutare. Apoi, în alți câțiva ani, vreo doi-trei spre patru, nu s-a mai întâmplat nimic. Pădurea mea a rămas, văzută de la aceeași fereastră de etaj, la aceeași înălțime, cam totuna cu cea a unui gard împrejmuitor de proprietate, alb hotar și stavilă puternică de vânturi, animale ori feluriți vizitatori. Până într-o zi, când, căutând, cum făceam în fiecare dimineață, cu privirea pădurea de dincolo de albul gardului – era, ca azi, tot în luna de scurgere a iernii spre primăvară –, n-am mai găsit-o. Pădurea parcă fugise. Nu o luase din loc, ci o luase în sus, trecând undeva dincolo de vârfurile unui șir de brazi sădiți, mai departe de gardurile noastre, de o mână gospodărească pe strada principală a cartierului și atingând, cu țuguiurile lor, streșinile caselor.

M-am mirat tare de creșterea cea bruscă, de nerecunoscut, a pădurii și i-am împărtășit vecinului de alături mirarea mea. Cum a crescut așa pădurea, văzută de la aceeași depărtare și înălțime? De la cât un gard la cât un brad? Cum nu știi, am fost întrebat la rândul meu. Când se ridică pădurea, atinge și cerul.

Într-o foarte recentă intervenție, pricinuită de ultima dureroasă despărțire pe care a cunoscut-o, în acest abia început an, cultura literară română, profesorul Mircea Mihăieș, mentorul și diriguitorul Orizontului timișorean, compara plecarea din viață a celuilalt Profesor, Nicolae Manolescu, cu prăbușirea unui stăvilar. Foarte veridică această imagine, cu atât mai mult, cu cât autorul ei vorbește, în rândurile imediat următoare ale aceluiași paragraf inițial, de „apele învolburate“ (și grav distructive, îmi permit să adaug) ale imposturii, veleitarismului și non-valorilor –, de torentele care au „asediat“ barajul ridicat în calea înaintării lor și care, din păcate, vor continua să o facă: fiindcă, acum, acel stăvilar nu mai există.

Atât cât am fost în stare și am avut ocazia să îl cunosc, direct și indirect, pe Profesor, statura lui intelectuală m-a ajutat să-mi găsesc mai ușor și cu deplină siguranță drumul și reperele. Am urmat Literele clasice. Dar m-am hotărât cu greu să merg într-acolo, după ce m-am bucurat de efemerele, dar local-glorioasele reușite de pe la olimpiadele de limba și literatura română și, ca o încununare la sfârșitul liceului, de un premiu I național la un concurs de creație literară („Tinere condeie“). Întâlnisem, ca elev, numele Profesorului menționat printre autorii și referenții manualelor de limba și literatura română, dar, mai ales, în acei dezlănțuit de creativi ani ’70 ai liceului meu, în felurite reviste literare (prima citită cu pasiune era, obligatoriu, România literară, întotdeauna greu de găsit pe la chioșcurile din centrul orașului, de unde dispărea rapid în aceeași zi de joi a apariției ei săptămânale) și, mai ales, pe coperțile cărților care, prin viul lor, animau viața culturală a acelor ani și ajungeau să dispară la fel de repede din librării precum România literară de pe tarabele chioșcurilor. A fost o grea alegere pentru liceanul din mine între română și latină, mai ales că, fiind complet interzisă nu doar în școală și în viața publică, ci și în mințile și sufletele oamenilor, religia (prin viitoare, posibile, studii ale mele la Teologie), îmi dădea ghes ca spre un fruct interzis.

Și totuși, am ales. Deși am avut o prea grea alegere de făcut. Între Cicero, Nicolae Manolescu și Sf. Ioan Gură de Aur. Cu primul și ultimul m-am întâlnit, n-aveam cum altfel, numai prin cărți (cu Sfântul și prin predicile pe care le ascultam, duminica, furișat în ultimele strane ale bisericii din Dealul Gorganilor, de pe lângă malul Dâmboviței cartierului Izvor). Șansa mea a fost însă cel de-al doilea dintre cei trei de sus. Pentru că m-am putut întâlni cu el de-adevăratelea, pe culoarele facultății, chiar dacă, la vremea aceea, deși erau frățește împărțite, aparțineau unor instituții universitare diferite (Facultatea de Limba și Literatura Română și Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, ultima devenită, chiar în timpul studenției mele, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, cu toate metamorfozele administrative cunoscute ulterior). Dar mi-am ratat șansa de a mă întâlni efectiv cu Profesorul în săli și amfiteatre, nu doar pe culoare și prin reunite consilii. Am ratat șansa, și o regret irecuperabil și astăzi, de a fi intrat, măcar o singură dată, în sala unde se țineau (permis, apoi incognito), ședințele Cenaclului de Luni. Căci, biografic vorbind, et in Arcadia ego eram, și eu eram optzecist, coleg cu cei mari, care luminau pe firmamentul cenaclului: Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Stratan (aerul cu diamante) și alții, pe care i-am invidiat infinit pentru puterea lor de dedicare exclusivă către poezia și literele române, în vreme ce eu le-am iubit și trădat deopotrivă.

Dar nici ei – nici chiar ei, cei mai mari dintre cei mari ai vremii, canonicii generației optzeciste, cât a mai dăinuit, azi, în ființa sa biologică – n-ar fi existat, dacă n-ar fi avut (și ei, ca și mine) o șansă uriașă. Șansa noastră s-a numit Nicolae Manolescu. Profesorul nu era, desigur, singurul dătător de șanse. Făcea parte dintr-o pleiadă de magiștri, critici și istorici literari de aceeași impunătoare statură: Ovid Crohmălniceanu, Eugen Simion, Mircea Martin, Ioan Alexandru, poetul-profesor, și mulți-mulți alții, dintre care doar Crohmălniceanu conducea un cenaclu reputat, asemenea celui de Luni, frecventat de mulți studenți, inclusiv de o parte dintre cei aflați în apropierea lui Manolescu.

Canonul de azi al literaturii române contemporane, la mai bine de jumătate de veac de la plămădirea lui, n-ar fi existat fără Nicolae Manolescu. Critic și magistru, el a fost, ca să continui metafora lui Mircea Mihăieș, constructorul barajului. Pot spune acest lucru cu vederea foarte clară pe care o am acum, alături de cei mult mai avizați decât mine să o facă – specialiștii de ieri și de azi în literele românești –, acum, de la distanța atâtor zeci de ani care mă – și ne – despart de edenul liceului și al studenției. Cu toate privațiunile acelor vremuri – de care eram cu toții conștienți, dar și, cu toții (sau aproape, dar nesemnificativ), tăcuți –, cu toate impunerile de munci patriotice și voluntare, cu tot cutremurul care ne-a zguduit în 4 martie 1977, răpind-ne și pe unii dintre profesori sau dintre scriitorii studiați (Savin Bratu sau Alexandru Ivasiuc, de pildă)…

Exista însă Cenaclul de Luni și existau voci independente, care – mă întorc la splendida imagine a stăvilarului – nu încetau să se facă auzite, dincolo de militarismul festivist al torentului ședințelor de partid (acela, unic, în care Manolescu, precum, de pildă, Dan Slușanschi de la noi, de la Filologie Clasică – acum s-au întâlnit, în sfârșit, din nou – refuzase să se înregimenteze). Existau cărțile Profesorului, și acestea dispăreau din librării și se așezau în biblioteci ca o pâine caldă a sufletului și a minții avide de adevăr, de inteligență, de cunoaștere nealterată.

Am avut, de-a lungul acestor multe decenii de comunitate a vieții universitare, câteva – din păcate (așa a fost să fie…) prea puține – ocazii de a ne afla împreună sub cupola unor diverse instituții. Am vorbit, doar de câteva ori, și la telefon, numai înainte de schimbarea unui an într-altul. Căci, știindu-i programul încărcat și nedorind să-i stric ceasurile de tihnă printre cărți (înainte de a deveni reprezentantul țării la UNESCO), mă feream să-l întrerup din orice treabă ar fi avut printr-un apel telefonic inopinat (oricum, nu-l puteam găsi, pe atunci, decât la telefonul fix, deci doar acasă, la ore de seară). Trei dintre acele prea puține ocazii mi-au rămas pentru totdeauna în minte. Iar acum, când doar eu mi le mai pot aminti, simt nevoia să mă despart de ele împărtășindu-le.

Trecuse aproape un deceniu de la acel Decembrie radical istoric, și singurul partid născut dintr-o reală, nepervertită și nemanipulată mișcare populară de revoltă, după dispariția de pe scenă a autocratului roșu și a familiei sale, reușise să se definească în peisajul politic prin echilibrul de care dădea dovadă în alegerea propriei identități ideologice: Partidul Alianței Civice (cunoscut atunci prin sigla P.A.C.), provenit din valurile de nemulțumire care îi cuprinseseră pe o mare parte dintre locuitorii Capitalei față de cursul dezamăgitor al evenimentelor imediat următoare căderii regimului ceaușist. Nu și comunist, căci sechelele ideologice ale regimului dictatorial continuau să marcheze, reflex și subteran, deciziile așa-numitului Consiliu al Frontului Salvării Naționale. Anul tulbure și însângerat al mineriadei și cel imediat următor destrămării Uniunii Sovietice au născut – nu întâmplător, în Piața Universității, prin valuri de proteste nemișcate din același loc – Alianța Civică și Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.). De acolo, din inima celor care cântau „mai bine mort decât comunist“ și din sentimentul atât de sfâșietor al presimțirii pericolului pierderii, din nou, a unei libertăți cu sânge și moarte câștigate, s-a născut Partidul Alianței Civice.

O magnolie din arborele de la Academia Română, In Memoriam Nicolae Manolescu – foto Peter Sragher

La capătul primului deceniu de libertate, pentru care se murise în acel Decembrie istoric în toată țara, m-am hotărât și eu să mă întorc în viața politică activă, după ce fusesem un hidalgo agățat și solitar rătăcit în vremea unei studenții cu prea multe gânduri, vise, planuri și dorințe. La sfatul vărului meu, care, împreună cu Stelian Tănase și cu alți onești colegi, unii tot universitari, alții intelectuali de elită, formase nucleul partidului și îi redactase programul, am bătut la ușa președintelui. Vărul meu mă întrebase dacă ar fi o idee bună să participe și el la întâlnirea mea cu președintele partidului, căruia urma să-i înmânez cererea de intrare. I-am spus lui Alexandru să-l întrebe pe președinte. Știam, firește, cine era. Profesorul. Știa o țară întreagă. Era și senator din partea partidului. Nu ne vorbisem însă niciodată, deși îl salutam, din mult și firesc respect, ori de câte ori se întâmpla să ne intersectăm, unul cu celălalt, traseele pe culoarele facultăților cu sediul comun în Edgar Quinet. „Știi ce mi-a spus domnul Manolescu?“, m-a întrebat vărul. Evident, am dorit să aflu. „Lasă-l pe el să vină, dacă vrea să vină.“ Atâta i-a spus. Am intrat cu timiditate în biroul președintelui. Simplu, fără cravată, mi-a primit cererea, a citit-o în tăcere și m-a întrebat. „Domnule Franga, credeți că veți găsi la noi democrația pe care ați studiat-o la grecii vechi?“ Eu am crezut că se referea la democrația din partidul pe care îl conducea. Și am spus „da!“ fără să clipesc. Văzând că nu înțelesesem sensul profund al întrebării, mi-a repetat-o, adăugând, după cuvintele „la noi“, sintagma „în România“. Atunci am tăcut, și el a zâmbit. N-am știut ce să-i răspund și am tăcut, lăsând tăcerea să vorbească în locul meu.

Au trecut apoi alți câțiva ani. Nu cu mult timp înainte de schimbarea mileniului (nu-mi mai amintesc exact detaliile, pentru că acum nu caut să le rememorez cu precizie), P.A.C.-ul a încetat, în mod voluntar, să existe. Președintele lui percepuse încheierea unei etape din istoria de după Decembrie a societății românești și a misiunii acelei etape. Atunci și eu, având înainte exemplul Magistrului (dar nu și pe al vărului meu), am lăsat deoparte orice alte vanități, mai mult ori mai puțin motivate și circumstanțiate, pentru a mă concentra asupra a ceea ce, față de prezentul politic, se vădea a fi cu adevărat și neînșelător înscris în durată: viața cărții, cu cuvintele Maestrului, profesia mea, cultura. Am început să scriu, mai constant și mai intens, pentru o revistă ori alta, cu atât mai mult, cu cât mirajul publicistic al acelei prime linii din viața culturală a unei națiuni, indiferent de epocă, mă atrăsese încă din îndepărtata studenție. Am început și să frecventez întâlnirile de la Clubul Prometheus din Piața Națiunilor Unite, conduse de Profesor, și să scriu cu asiduitate și cu un fel de îndârjire, ca un soi de avocat devotat al Filologiei Clasice, inclusiv în România literară: mă aflam parcă în căutarea timpului – nu aș zice pierdut, cât mai degrabă întârziat, rămas în urmă. Domnul Manolescu m-a chemat la redacție într-o bună zi de primăvară, printr-un telefon-surpriză dat de dânsul pe la orele serii (deja telefoanele mobile intraseră în uzul curent), pentru ziua următoare, căci voia să mă roage ceva: o carte, Iuvenal, de debut, a Alexandrei Ciocârlie, tocmai apăruse și merita o recenzie întru întâmpinarea ei. M-am prezentat la ora convenită în sediul Uniunii din Calea Victoriei, la etaj, și am așteptat minutele să-și atingă curgerea. Când s-au sfârșit, am deschis ușa, crezând că intru în biroul președintelui Uniunii și al directorului hebdomadarului. În locul unui singur chip cunoscut, m-au surprins mai multe, ațintite întrebătoare spre cel care dădea să intre cu destulă siguranță de sine. Dacă nu l-aș fi văzut pe Nicolae Manolescu, aș fi crezut că greșisem ușa. „Intrați, luați un loc“, mi-a spus, și a adăugat: „Avem o ședință de redacție, terminăm acum.“ În ciuda invitației, am dat să mă întorc pe culoar, știindu-mi mai exact locul. „Domnul Franga…“, a precizat către mica sală, aruncând una dintre acele priviri pătrunzătoare și de nerefuzat, pe care i le știam deja. „…Cu recenziile din Semnal clasic“, a adăugat, după o mică pauză. Apoi, uitându-se zâmbitor către mine: „Studiile clasice nu pot sta pe culoar. Își au aici locul lor. Poftiți.“

Ultima dată când i-am observat aceeași privire pătrunzătoare a fost anul trecut, tot într-o ședință. De data aceasta, a Filialei București – căreia îi aparțin – de Critică, Eseistică și Istorie Literară. Era sezonul alegerilor. Urma să votăm structura de conducere a Filialei și, de asemenea, pe unul dintre cei doi candidați la președinția Uniunii. Patru au fost vorbitorii de la prezidiu, toți candidați: doi la președinție (al doilea îmi – și ne – era complet necunoscut), unul la vicepreședinție, al patrulea la președinția Filialei. În această postură de candidat nu-l văzusem și nu-l ascultasem niciodată pe domnul Manolescu. Vorbea rar, dar cu inflexiuni care făceau să se sublinieze în mintea celor care îl ascultau exact esențialul ideii. Astfel încât luarea lui de cuvânt nu a fost o monotonă și previzibilă dare de seamă pe ultimii cinci și, eventual, mai mulți ani, ci o veridică zugrăvire a pericolelor – mai întâi –, care înconjoară, de ani buni (mai ales în ultimul deceniu), breasla scriitoricească, și – apoi – a luminilor unui viitor deloc edulcorat, întâmpinat mereu, în mod necesar, „cu garda sus“. Aceeași privire pătrunzătoare, aceiași ochi vii și neezitanți. Doar glasul mi s-a părut un pic obosit, într-un registru mai coborât și cu o depănare mai înceată. S-a retras, împreună cu ceilalți însoțitori, înainte de începerea votului. Ieșind, a aruncat către sală acea privire pe care i-o cunoșteam. Și un zâmbet împreună cu ea. Acum știu că a fost zâmbetul cu care avea de gând să întâmpine eternitatea.

Atunci, ca și acum, mi-am amintit de vorbele auzite de mine mai demult. Când se ridică pădurea, atinge și cerul. Acolo unde se află adevărata eternitate, și tainele ei.

Articolul precedentROST către ROST
Articolul următorReîntâlnirea cu Biserica Domnească în prag de Paște

2 COMENTARII

Lasă un răspuns