Reîntâlnirea cu Biserica Domnească în prag de Paște

0
208
Peter Sragher © foto Adorian Tarla
Peter Sragher © foto Adorian Tarla

Toate fotografiile aparțin autorului și au fost realizate la Curtea de Argeș

Atunci când ajungi într-o urbe, încerci mereu să găsești acel loc cu totul aparte, genius loci, adică acel centru al spiritualității care dă măsura tuturor lucrurilor. La început, pașii te îndreaptă într-o direcție sau alta, aleatoriu, vezi o casă de vis care-ți fură inima, care a păstrat toate semnele culturii și civilizației în forme, piatra sau lemnul așezându-se cu armonie în ziduri, care celebrează armonia, înconjurate fiind de pomi și flori, de iarbă, binecuvântate apoi de lumină, după care privirea o ia la plimbare dincolo de urbe, și vezi deodată dealurile încă necucerite de civilizație, acoperite în această primăvară de un verde atât de proaspăt și tânăr, strălucind în zilele însorite pare prea puternic, așa chiar crezi că este soarele însuși, nu că ar fi firul de iarbă sau frunza arborilor, și tot cauți și cauți, nu simți încă locul ce-adună întreaga frumusețe, bogăție și spiritualitate in nuce, mirabil loc, ochii tăi așteaptă încă un semn care nu se vede, nu se aude, doar se simte așa, precum un râu subteran, deodată descoperit aidoma unei minuni, ești imediat cuprins de uimire, speriat, împlinit de bucurie, nu știu cum să mai zic că este simțirea asta, căci cuvintele nu-s de-ajuns ca să exprime, în plenitudinea lor, senzația puternică, de neoprit, ce pare că-ți poartă pașii fără să știi, fără să vrei într-acolo.

Și, fulgerător, fie zi sau noapte, simți ca din senin curgerea, acea curgere magică ce vine spre tine și tu știi încotro s-o urmezi, ai găsit calea și pașii tăi sunt purtați ca aievea, aerat, lin, senin treci de poarta mare, masivă și-ai intrat în acea împărăție care te-a chemat chiar înainte de-a te găsi – Cetatea Basarabilor –, te-a strigat fără de voce, te-a cuprins într-o vibrație, așa că te găsești față către față cu Biserica Domnească.

Statuia lui Basarab I

Și-ai găsit genius loci, făurit din pietre atât de vechi, că timpul nu le mai știe leatul, însoțindu-se în ziduri și ochiuri de lumină, ferestre cu ancadramente solide de piatră, lucrate cu migală de meșteri din timpuri trecute demult, și-ajungi tot mai sus, cu trupul și privirea, urci pe aer, purtat de o forță negrăită, neștiută, neînchipuită până sus de tot, spre cer, la cruce.

Din cruce, de fiecare dată, la începutul Paștilor, o dâră roșie vine spre tine, să-ți amintească de sacrifiu, să-ți amintească de credință, să-ți amintească de El.

Articolul precedentCând se ridică pădurea
Articolul următorOmul de cultură

Lasă un răspuns