Citesc din 1985 revista România literară, așa cum citesc oamenii credincioși Biblia. Din 1990, am trăit bucuria de a vedea la conducerea revistei un grup de intelectuali de mare valoare, dintre care am remarcat autoritatea detașată a domnului Profesor Nicolae Manolescu, despre care auzisem, din ce în ce mai des, la radio „Europa liberă“, în emisiunile realizate de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Mă simțeam norocos să fiu părtaș la cunoașterea unei pleiade excepționale de cărturari, care impuneau, prin scrisul lor, o nouă cale pentru cultura română, nesperată până atunci.
În luna mai 1995, domnul Nicolae Manolescu a fost prezent, în Sala Mare a Primăriei din orașul Basarabilor, la o întâlnire cu simpatizanții Partidului Alianței Civice (P.A.C.). M-am dus și eu, plin de curiozitate, să ascult și să-l văd pe acest mare om de cultură, care mă fascina prin modul cum își susținea discursurile în Parlamentul României. Am luat cu mine Istoria critică a literaturii române, volum apărut în 1990, la Editura Minerva, cu gândul de-a încerca să obțin un autograf de la domnia sa. Eram emoționat ca în prima zi de școală. Nu știam cum să îndrăznesc să-i cer lucrul acesta. Prezența sa printre argeșenii veniți să-l întâlnească mă copleșise într-atât, încât îmi pierdusem glasul. Unul dintre organizatorii întâlnirii a observat că țineam cartea în mână și că nu reușeam să scot niciun cuvânt.
— Domnule Manolescu, tânărul acesta vrea să vă roage să-i dați un autograf pe cartea dumneavoastră…
— Desigur, cu mare plăcere!
a spus domnia sa, în vreme ce se deplasa cu agilitate spre rândul din spate al celor care stăteau la intrarea în Primărie pentru poza de grup cu distinsul oaspete.
Am păstrat și voi păstra pentru totdeauna, ca pe un dar de mare preț, autograful primit atunci.
Un an mai târziu, domnul Nicolae Manolescu a revenit în orășelul nostru, Curtea de Argeș, însoțit de un mare actor, Ștefan Radoff, bun prieten al său, cu prilejul lansării volumului de versuri al îndrăgitului actor de la Teatrul „Nottara“, cunoscut și ca un talentat poet, dar care recita foarte frumos poezii. Am găzduit lansarea cărții de versuri chiar în biroul directorului Casei de Cultură. M-a impresionat modestia și firescul acestor doi oameni de cultură.
De acolo, am plecat spre locuința președintelui organizației locale a P.A.C. Îl remarcasem, printre oaspeți, pe domnul Stelian Tănase, cel care a condus Revista 22 de la înființarea sa. Îmi plăceau editorialele domniei sale și i-am și mărturisit acest lucru în locuința liderului local al partidului.
Îl priveam cu admirație pe domnul Nicolae Manolescu, fiind fascinat de naturalețea cu care dialoga cu simpatizanții săi din acea clădire – neîncăpătoare pentru mulțimea oaspeților –, în vreme ce gazdele ne încântau cu arta lor culinară.
Domnul Nicolae Manolescu părea însă prea puțin interesat de bunătățile scoase la iveală din bucătăria gazdei și o tot îndemna, cu umor și șarm, să i le ofere mai curând domnului Stelian Tănase.
N-am uitat nici până astăzi bucuria celor prezenți la întâlnirea cu acești oameni de înaltă spiritualitate, discuțiile fiind atât de animate, încât aș fi dorit să țină cât mai mult. De fapt, să nu se sfârșească niciodată.
Marți, 26 martie 2024, am făcut drumul, de la Curtea de Argeș până la Râmnicu Vâlcea, la Biserica Sfântul Ioan, ca să-l însoțesc pe domnul Nicolae Manolescu pe ultimul său drum, alături de foarte mulți dintre cei care l-au prețuit pentru tot ceea ce a lăsat culturii române.
Domnul Nicolae Manolescu va continua, prin opera pe care a lăsat-o posterității, să fie unul dintre spiritele cele mai înalte ale literaturii române, așa cum a fost, de altminteri, de-a lungul întregii sale vieți.
